Mamaia ca model: cartierul „radios” de locuințe în anii 1960

Mamaia a influențat proiectarea cartierelor de locuințe de la începutul anilor 1960, iar acest fapt este și recunoscut. În volumul Vederi încântătoare¹, dedicat istoriei proiectului socialist al litoralului românesc, faptul e consemnat de câțiva dintre autori. Irina Tulbure scrie că „Mamaia a reprezentat proiectul exemplar care a deschis drumul construcției marilor ansambluri de locuințe situate la periferiile orașelor, pe întreg teritoriul României”². Juliana Maxim spune despre stațiunile de pe litoral că au fost „agenți importanți de răspândire a unor soluții urbanistice și arhitecturale în mediile urbane de pe întreg teritoriul țării”³, și că Mamaia „a anticipat tranziția la ansambluri rezidențiale concepute ca unități organice și planificate”⁴.

Microraion

Rolul de model al ansamblului de la Mamaia - adică, de ilustrare anticipatoare pentru evoluția arhitecturii din România în anii imediat următori - a fost, de altfel, observat încă de atunci. Cu ocazia acordării Premiului de Stat pe 1962, Mihail Caffé o numea „unul din jaloanele orientării noi în arhitectura noastră” și o descria ca o „concepție urbanistică în care se pot întrevedea chiar și unele trăsături ale microraionului orășenesc”⁵.
Similaritatea cu microraionul pe care o observa atunci Mihail Caffé era, de fapt, constitutivă: Mamaia - proiectată începând cu 1958 și deja în mare parte vizibilă pe teren în 1961 - a fost gândită chiar ca un ansamblu rezidențial urban. Arhitecții săi scriau despre ansamblul „de 10.000 de paturi” că este „înzestrat cu aproape toate dotațiile unei localități independente”⁶. Microraioanele, noile unități urbanistice ale zonelor de locuit, erau definite, în Manualul arhitectului proiectant din 1958, tot în termeni de dotări și cam la aceeași scară: un microraion „cu clădiri colective cu multe etaje” (mai mult de patru etaje) avea 8.000-10.000 de locuitori⁷. Mamaia avea chiar dimensiunea de manual a populației unui microraion. Până și cuvintele sunt aceleași: tot cu ocazia premierii din 1962, Cezar Lăzărescu vorbește despre Mamaia și Eforie ca „mari ansambluri urbanistice”⁸. Iar cam în același timp, în primii ani ai deceniului 1960, cartierele noi de periferie devin cu adevărat „mari ansambluri” complexe de locuit.
Coincidența temporală e semnificativă. Ansamblul de la Mamaia este, să spunem așa, modelul potrivit la momentul potrivit. E construit în același timp cu primele schițe de sistematizare (1959-1960), care pregăteau dezvoltarea extensivă a orașelor din toată țara. Creșterea semnificativă în numărul de locuințe planificate în acel moment aducea un adevărat salt de scară în proiectele de locuințe. Mamaia marca și ea pentru proiectul litoralului un salt de scară, de la obiecte de arhitectură la urbanism, cum observă Irina Băncescu: este prima stațiune tratată ca „un oraș nou care apare într-un timp foarte scurt”⁹. Și microraioanele se construiau aproape dintr-o dată, iar noile cartiere începeau să fie mini-orașe, cu propriile dotări și mii de locuitori nou-instalați cam în același timp.

Tinerețe profesională

O altă coincidență temporală privește sistemul de difuzare în teritoriu a noului concept de proiectare pe scară de masă a locuințelor. La momentul în care apare Mamaia, institutele regionale de proiectare fuseseră recent înființate (în 1957), fiind populate mai ales - cca 80-90%¹⁰ - cu tineri arhitecți neexperimentați, absolvenți proaspeți ai unicei școli de arhitectură, din Capitală. Spre deosebire de București, unde se concentra polul de competență al profesiunii, aceste institute, însărcinate cu expansiunea cartierelor de locuit în întreaga țară, erau caracterizate de „tinerețe profesională”¹¹, cum spunea arhitectul Adrian Mahu.
Arhitecții tineri din institutele regionale se confruntau cu un mod nou de a realiza cartierele de locuit, pe care nu-l învățaseră în școala de arhitectură, pentru care nu existau precedente și pentru care se găseau relativ puține surse documentare la acea dată; deschiderea adusă de Dezgheț (și importul timid de documentație occidentală) abia începea în România¹². În acea sărăcie de surse de inspirație, era greu ca Mamaia, un proiect realmente reușit, să nu servească drept model zecilor de arhitecți tineri răspândiți în toată țara. Cu atât mai mult cu cât Mamaia chiar era cultivată explicit ca model: litoralul era premiat și prezentat în expoziții și articole, iar Uniunea Arhitecților organiza frecvente excursii de documentare la noile stațiuni de pe litoral.
Pentru această nouă generație de arhitecți răspândită în teritoriu, schimbarea majoră în modul de a proiecta locuințe era o sarcină grea, dar în același timp și o oportunitate profesională. Arhitecții atunci tineri își amintesc și acum de angajarea totală în proiectul acestor prime cartiere moderne ale perioadei post-staliniste. Ei credeau sincer în progresul lor de modernitate și nu se dezic de ele nici azi¹³. Și această asumare cu încredere și chiar optimism, caracteristică pentru o generație tânără, într-o perioadă în care regimul politic părea să se deschidă¹⁴, explică difuzarea în toată țara a acestui model promițător de modernitate, într-un interval de timp relativ scurt.

Cost redus și tehnică de construcție rapidă

Problema centrală cu care se confruntau arhitecții în construcția de locuințe era reducerea prețului de cost, impusă de conducerea comunistă după 1958 (anul în care discursul politic din România a preluat oficial discursul noii tendințe „eficiente” în construcțiile de masă din Uniunea Sovietică post-stalinistă). Chiar și în această privință, proiectul litoralului era prezentat ca teren de experimentare exemplar¹⁵. Speranța ieftinirii construcției se punea în progresul tehnologic, iar Mamaia a oferit, pentru prima dată în România, experiența unei tehnici de construcție relativ rapide precum cofrajele glisante. Tehnica a fost preluată și de construcțiile de locuințe. Arhitectul Șerban Manolescu, angajat la DSAPC Constanța, recunoștea că blocurile de locuințe din orașul Constanța au urmat imediat experiența hotelurilor din Mamaia și că el a învățat de la proiectul stațiunilor „cum pot fi compartimentate mai rațional și mai economic apartamentele care se turnau în formele fixe ale cofrajelor”¹⁶. Cofrajele glisante, adecvate construcțiilor înalte, au fost apoi folosite la blocuri „punct” (turnuri), care au început să apară în diverse cartiere din țară. Printre primele astfel de turnuri de locuințe au fost, de exemplu, cele cu 12 niveluri din cartierul Floreasca din București, terminate în 1963.

Relativa dezinvoltură tehnică a construcțiilor de pe litoral a fost remarcată chiar și de Richard Neutra, care a vizitat România în 1963 - și, inevitabil, Mamaia, căci litoralul era neapărat arătat vizitatorilor străini. În revista californiană Arts & Architecture, Neutra scria că admiră „dezvoltarea miracol de la Mamaia”, iar ceea ce îi părea miraculos era tocmai performanța tehnicii constructive: pe când noi, în SUA, scrie el, putem alege din nenumărate oferte de tehnici de construcție, în România este admirabil „cât de bine își găsesc arhitecții aflați în situația construcției socializate calea printr-o masă de noutăți și tehnologii neexperimentate, și își conduc proiectele spre succes”¹⁷. Este probabil și destulă complezență în acest mic articol, expresia recunoștinței pentru o excursie plăcută; dar e semnificativ că singurul lucru remarcat de Neutra la Mamaia se referă la managementul tehnic în condiții de resurse reduse, ceva ce caracteriza atunci, în general, arhitectura nouă în România.

Urbanism liber

Totuși, calitatea formei urbane este ceea ce se remarcă în primul rând ca exemplar la Mamaia: o compoziție de construcții cu geometrie simplă dispuse liber într-un parc. Ea devine deja coerent vizibilă pe teren în jurul anului 1960, adică, exact când noi normative aduceau noi libertăți (și constrângeri) și în proiectarea de locuințe.
Arhitectul Vasile Mitrea, de exemplu, pe atunci tânăr absolvent, repartizat la DSAPC Cluj în 1960, își amintește cum, după aceste normative, arhitecții au dobândit libertatea de a interveni compozițional în organizarea spațială a ansamblurilor de locuit și permisiunea de a folosi ascensoare, deci de a realiza înălțimi mai mari de patru etaje¹⁸. Această eliberare a dus, la Cluj, la primele cartiere noi, alcătuite inclusiv din blocuri-turn și lame, compuse liber într-un generos spațiu verde. Primul proiect a fost cartierul Grigorescu, proiectat de arhitecții Augustin Presecan și Vasile Mitrea începând cu 1961: o compoziție de volume într-un amplu spațiu liber de parc. Asemănarea dintre imaginea microraionului central al cartierului Grigorescu (il. 1, 2, 3) și Mamaia poate părea în mare parte circumstanțială: Grigorescu este așezat tot pe un fel de „istm”, între „marea” verde a dealului Hoia și râul Someș, transformat în lac de agrement (il. 4, 5, 6). Dar asemănarea a fost și o consecință logică a unui același concept urban, ilustrat pentru prima dată, într-adevăr, pe litoral.
Mamaia a fost recunoscută ca vehicul de transfer al acestui concept, din moment ce criticarea ulterioară a uniformității cartierelor de locuit din toată țara a fost făcută și prin raportare la ea. Arhitecta Ligia Dumitrescu, de la IPB, spunea deja în 1964: „Vizitând mai multe orașe, rămînem surprinși de caracterul asemănător al ansamblurilor din Suceava, Iași, Baia Mare, al unora din București, cu cele de pe litoral”¹⁹. O spunea ca o critică la lipsa de legătură a acestor ansambluri cu specificul regional. Cu alte cuvinte: nu a fost bine să construim în toată țara la fel ca pe malul mării. Mai târziu, „faptul că Mamaia s-a extins în aproape toată țara” va fi asumat de Cezar Lăzărescu ca un merit, nu ca o vină; explicația pentru „repetarea [ei] la nesfârșit” trebuia căutată în aceleași legi care determină economia pe tot cuprinsul țării și în „raționalizarea și repetarea tehnicilor industriale”²⁰. Altfel spus: nu copierea aceluiași model a dus la uniformitatea cartierelor de locuit din țară, ci faptul de a fi urmat toate aceleași reguli, norme și principii, pe care modelul Mamaia a avut meritul de a le fi urmat primul.

Modernism

Succesul și chiar „explozia de entuziasm”²¹ cu care a fost întâmpinată Mamaia se explică prin faptul că ea a fost primul proiect postbelic care a exprimat coerent urmărirea principiilor de urbanism ale mișcării moderne. Mamaia a fost manifestul modernismului postbelic în România. A fost un „manifest modernist tăcut”²², cum spune Irina Băncescu, pentru că știm prea bine că modernismul nu era un concept folosit la acea vreme. Faptul că Mamaia a fost o întoarcere spre modernitatea specifică mișcării moderne a fost totuși perfect înțeles de profesiune; Mamaia a fost văzută de facto ca exponent al esteticii moderniste și ca model exemplar pentru reinventarea cartierelor în formă modernistă.
O comparație în termeni de estetică între noile cartiere și Mamaia a fost făcută chiar atunci, imediat. Cu ocazia premierii din 1962, Mihail Caffé scria despre ansamblul de locuințe din centrul orașului Galați, premiat și el în același timp cu Mamaia, iar cronologic realizat chiar „înainte de ultimele tușe ale litoralului”, că „reflectă în fond aceeași orientare ca și a ansamblurilor de pe litoral, către plastica efectelor majore și abandonarea ornamenticei ostentative a detaliului”²³.
„Mecanica vizuală eficace” a proiectului modernist al litoralului pe care o descrie Carmen Popescu²⁴ explică și ea transferul de imagine estetică dinspre ansamblurile de pe litoral către cartierele de locuit din anii imediat următori. Mecanica vizuală funcționează în reprezentările acestor cartiere în desene și fotografii (il. 1, 2, 3), trădând o referință chiar explicită la modelul modernității de pe malul mării. Cartierele erau reprezentate, de exemplu, în vecinătatea unor râuri supralicitate ca suprafață. Someșul, la Cluj, este transformat în „lac de agrement” pe care plutesc bărci cu vele (il. 1, 2); bărci cu vele plutesc și pe Bahlui la Iași (il. 7), deși velele nu prea au logică pe astfel de râuri modeste, fie ele și lățite în mini-lacuri. Singura logică a unei astfel de ilustrări este să sugereze o întindere largă de apă care să susțină analogia explicită cu loisirul de tip „litoral”.

Loisir cotidian

Arhitecții primelor cartiere „moderniste” nu urmăreau totuși, în primul rând, modernismul ca estetică și nici nu copiau Mamaia ca atare. Ei puteau însă recunoaște în ea un model exemplar al principiilor pe care le urmăreau în acel moment, și anume principiile Orașului Funcțional²⁵. Făcea parte din logica sa să prevadă neapărat funcțiunea de loisir. Orașul Funcțional fusese tema celui de-al patrulea CIAM din 1933, iar principiile sale fuseseră formulate în Carta Atenei (tradusă în limba română încă din 1945), unde loisirul era una din cele patru funcțiuni fundamentale ale urbanismului. Loisirul ca prelungire a locuinței fusese tema celui de-al cincilea CIAM din 1937: Locuințe și Loisir. „Loisirul zilnic” ca „funcție directă a locuirii” avea sarcina de a transforma „noua locuință” în „operă optimistă, umană, purtătoare de «bucurii esențiale»”, cum spunea Le Corbusier la acest congres²⁶. El își descrisese Orașul Radios ca un oraș verde, „format 88% din parc”, conținând „peste tot piscine sub cerul liber”, unde „sportul [se găsește] la picioarele locuințelor”, iar „bucuriile esențiale sunt cele ale soarelui, verdeții și spațiului”²⁷. Punerea loisirului în relație directă cu locuirea era, așadar, tot o parte a canonului modernist și acesta era și principiul urmărit în proiectele cartierelor de la începutul anilor 1960.
Spațiul verde de parc informal era ceea ce apropia cel mai mult atât Mamaia, cât și aceste cartiere de modelul modernist originar. Într-un interviu din 1965 despre cum va evolua orașul în viitor, Cezar Lăzărescu se întreba: de ce să nu aducem în oraș, „în mijlocul vieții cotidiene”, „frumusețea unui lac, a unei păduri, a unei flori”? Locuințele ar trebui dispersate, spunea el, „în spații largi de parcuri”, indiferent că e vorba de locuințe mici, vile sau de blocuri²⁸. Prin grădini de cartier (il. 1, 4), proximități cu zone de agrement sportiv și cu limitele naturii extraurbane (il. 6), dar mai ales prin spațiul verde generos pur și simplu, proiectul cartierului de locuit își însușise deja relația loisirului cu locuirea, atunci când această relație a fost dezbătută din nou la Congresul Mondial al Uniunii Internaționale a Arhitecților de la Varna, din 1972, cu tema Arhitectura și Loisirul. Aurelian Trișcu explica atunci că timpul liber este de trei feluri, cotidian, de weekend și de concediu, și susținea că loisirul cotidian este prin excelență modul prin care cartierele de locuit ar putea să treacă dincolo de funcțiunea dormitor. Tot acolo, Cezar Lăzărescu aborda și el loisirul cotidian și importanța întăririi relației dintre fenomenul de loisir și cadrul de viață de zi cu zi²⁹.

Un moment în timp

Prezența loisirului în cartiere va supraviețui chiar și după ce urbanismul liber modernist va fi abandonat și calitatea de locuire „în parc” va fi pierdută. Marile ansambluri bucureștene Drumul Taberei și Balta Albă, de exemplu, densificate în deceniul următor (la fel ca Grigorescu în Cluj), vor păstra totuși spațiul de loisir, atașat ca parc explicit. Faptul că imaginile spațiilor de petrecut timpul liber în cartiere – cu accentul pe vegetație, prezența apei, ocazional cu bărci și îmbăiere (il. 8, 9) – erau difuzate prin cărți poștale, ca niște imagini de vacanță, arată persistența imaginarului unui model cu aură mitică: „loisirul de concediu” și „loisirul cotidian” par să se confunde.
În timp, modelul modernist ideal al locuirii de masă - „radios”, bazat pe „bucurii esențiale” și optimism - va fi sacrificat în favoarea unui urbanism de cantitate și supraviețuire. Nici cartierele perioadei comuniste târzii, nici dezvoltările rezidențiale capitaliste nu vor mai considera un proiect al locuirii atât de generos încât să confunde spațiul dintre blocuri cu un parc. Dar atât cât a mai rămas vizibil pe teren până azi, tipul de cartier de locuințe din prima jumătate a anilor 1960 poate sta încă mărturie pentru foarte scurta perioadă din istoria locuințelor socialiste din România, în care proiectul locuirii a testat recuperarea idealului urban al modernismului clasic - ilustrat mai întâi perfect de stațiunea Mamaia.

NOTE

1. Alina Șerban (ed.), Vederi încântătoare: Urbanism și arhitectură în turismul românesc de la Marea Neagră în anii ’60-’70, Asociația pepluspatru, București, 2015.
2. Irina Tulbure, „Cezar Lăzărescu. Primii ani de construcție a litoralului”, în: Alina Șerban, op. cit, pp. 92-109 (p. 104).
3. Juliana Maxim, „Vederi încântătoare. Practici ale seducției la începuturile turismului de litoral din România Socialistă”, în Alina Șerban, op. cit, pp. 70-91 (p. 79).
4. Ibid. p. 80.
5. Mihail Caffé, „Premiile de Stat ale RPR în arhitectură pe anul 1962”, Arhitectura nr. 3/1963, pp. 2-9 (p. 3, 6).
6. Lucian Popovici, „Complexul hotelier de 10.000 de paturi de la Mamaia”, Arhitectura nr. 4-5/1961, pp. 4-7 (p. 4).
7. Traian Chițulescu (coord.), Manualul arhitectului proiectant Vol. III, Ed. Tehnică, București, 1958, p. 357.
8. Cezar Lăzărescu, [text inserat] în Mihail Caffé, op. cit., p. 5.
9. Irina Băncescu, „Proiectul comunist al litoralului românesc. Arhitectura între constrângeri politice și turism de masă în contextul european postbelic”, în Alina Șerban, op. cit, pp. 40-69 (p. 52).
10. [editorial] „Să îmbunătățim munca arhitecților în toate regiunile țării”, Arhitectura RPR nr. 8-9/1958, pp. 4-5 (p. 4).
11. Adrian Mahu, „Aspecte și tendințe actuale în activitatea de proiectare în județul Argeș”, Arhitectura nr. 2/1973, p. 3.
12. Vasile Mitrea, interviu cu autoarea, Cluj, 7 ianuarie 2023.
13. Vasile Mitrea, ibid.; Aurelian Buzuloiu, interviu cu autoarea, Cluj, 10 ianuarie 2023.
14. Mircea Malița, Dinu C. Giurescu, Zid de pace, turnuri de frăție. Deceniul deschiderii: 1962-1972, Ed. Compania, București, 2011.
15. „Criteriul principal în construcția de locuințe - prețul de cost. Plenara Uniunii Arhitecților din RPR”, Contemporanul nr. 6 (644)/13 feb. 1959, p. 6.
16. George Mihăescu, „Arhitecții”, Dobrogea Nouă, XVI, nr. 4772/10 decembrie 1963, pp. 1-2.
17. Richard Neutra, „Sketches from Rumania”, Arts & Architecture nr. 1/1965, p. 18.
18. Vasile Mitrea, ibid.
19. Ligia Dumitrescu, în „Cuvinte asupra arhitecturii romînești în cei douăzeci de ani de la eliberare”, Arhitectura RPR nr. 4/1964, pp. 4-8 (p. 8).
20. Cezar Lăzărescu, Toma George Maiorescu, „Arhitectură și turism (Interviu)”, Contemporanul nr. 27 (1234)/ 3 iulie 1970, p. 2.
21. Ibid.
22. Irina Băncescu, op. cit., p. 51.
23. Mihail Caffé, op. cit., p. 6.
24. Carmen Popescu, „O mecanică eficace: Litoralul românesc în anii socialismului”, în Alina Șerban, op. cit, pp. 12-39.
25. Vasile Mitrea, ibid.
26. Le Corbusier, „Rapport no.1 / 5. Kongress, Wohnung und Erholung. Solutions de pricipe”, în Martin Steinmann (ed.), CIAM. Internationale Kongresse für Neues Bauen. Dokumente 1928-1939, Birkhaüser, Basel, 1979, pp. 182-189 (p. 182).
27. Le Corbusier, La Ville Radieuse, Éditions de l’Architecture d’Aujourd’hui, Paris, 1935, p. 61, 65, 86.
28. Cezar Lăzărescu, Toma George Maiorescu, „Arhitectura - azi și mâine” (interviu), Contemporanul nr. 26 (976)/ 25 iunie 1965, p. 9.
29. Aurelian Trișcu, „Arhitectura și Loisirul. Congresul Mondial U.I.A. - Bulgaria, 1972”, Arhitectura nr. 6/1972, pp. 40-42.