Mangalia

Noua-veche Mangalie, mereu același nod al discordiei între arhitecți

„Raționalitatea funcțională și constructivă, economicitatea și rapiditatea execuției au făcut ca ansamblurile de pe litoral să joace un rol important în reînnoirea stilistică a arhitecturii din anii ’60. Caracterul unitar și complex al intervenției situează sistematizarea litoralului românesc pe un plan de frunte al arhitecturii europene contemporane.”¹

De la Miami la Mamaia

Cezar Lăzărescu: „Ce mulțumire poți să simți când afli că pașii unui arhitect român au străbătut patru continente și peste 70 de orașe! Este o mulțumire ce depășește satisfacția intrării în posesiune a unor pagini scrise sau a unor mesaje de comunicare; este acea mulțumire a închipuirii unei atmosfere, a unui spațiu, pe care le regăsești, aievea, în clipele de înlăturare a oricărui sentiment de înstrăinare, într-un moment de reală împlinire profesională”¹.
Arhitectul Cezar Lăzărescu era, la ora respectivă, unul dintre cei mai recunoscuți profesioniști. Mai târziu, își motivează public opțiunile și creația, jalonând și personalitatea noii stațiuni. Rândurile de mai jos reproduc un însemnat fragment dintr-un articol semnat arh. Cezar Lăzărescu. „Priveam recent câteva fotografii de la Miami-Beach, una din cele mai mari stațiuni balneare din Statele Unite. O fâșie de pământ scăldată pe o parte de apele calde ale oceanului, de cealaltă de un râu. Un drum la mijloc și parcele de o parte și de alta. Pe fiecare, un hotel mai mic sau mai mare, după punga proprietarului. Fiecare cu o plastică exterioară diferită, expresie a imaginației arhitectului, dar mai ales a reclamei, «sufletul comerțului», armă importantă de luptă contra concurenților. /…/ La noi o astfel de problemă se rezolvă cu totul altfel. Am dat acest exemplu, pentru că în prezent se realizează pe un teren similar, în ceea ce privește configurația geografică, la Mamaia, un mare complex hotelier cu o capacitate simultană de 10.000 de paturi. Desfășurat pe un teritoriu de peste 2 km lungime, el formează un complex unitar, armonios compus, gândit și realizat dintr-o dată. Hotelurile înalte de 10-12 nivele alternează cu restaurante joase, cu cluburi nautice, magazine, terenuri de sport și distracții, toate împletite într-un mare parc ce se desfășoară în lungul plajei pe malul lacului Siutghiol.
O compoziție de volume simple, cu raporturi armonioase între ele, degajate în mari spații verzi, valorificând la maxim frumusețile naturale cu circulațiile de vehicule separate de cele de pietoni, cu toate dotările amplasate cât mai la îndemâna vizitatorilor, cu o organizare administrativă și gospodărească unică - acestea sunt câteva principii urbanistice pe care le aplicăm. /…/ Hotelul de astăzi, la noi, nu mai reprezintă un scop în sine, ci este unul din elementele bazei materiale a organizării turismului. Amplasat într-un peisaj frumos, într-un oraș nou, sau pe o plajă, el adăpostește pe cei ce vin să le cunoască; nu pentru hotel vin turiștii de azi, ci pentru ceea ce a creat necesitatea acelui hotel. /…/ Pe litoralul Mării Negre s-au realizat mari ansambluri, cu diversele funcțiuni separate pe clădiri, cu dotări culturale, comerciale și de deservire grupate pe ansambluri fără să se scadă cu nimic controlul, se reduce însă, astfel, simțitor prețul de cost și de întreținere. Aceasta este posibil, însă, numai în cazul turismului de masă”².

Cvartalul ca formă de organizare urbanistică

„Un satelit balnear pentru Mangalia” s-a intitulat proiectul de diplomă de arhitect al marelui artist Stephan Eleutheriadis, născut la Mangalia. Într-o frază, autorul lucrării definea starea orașului său natal, în 1948: „În Mangalia totul se exprimă prin tăcere; și formele, și timpul, și marea chiar; aici vezi transparența lumii și infinitul, aici stai de vorbă cu Dumnezeu”³.
Soluția urbanistică propusă de tânărul arhitect era de a se păstra orașul matcă, conservându-i istoria, noul satelit desfășurându-se în nord, cu tot ceea ce era modern, dar fără a se îndepărta de specificul dobrogean: case din piatră, cu olane și de mici dimensiuni. Din păcate, destinul a vrut altfel.
Reconstrucția socialistă a orașelor a fost decisă la „sfatul” și porunca marii Uniuni Sovietice, la 13 noiembrie 1952, printr-o hotărâre de partid și de stat, adoptându-se, printre altele, cvartalul ca formă de organizare a ansamblurilor rezidențiale. Această măsură impunea spații comerciale la parter, crearea de piețe cu deschideri către capete de perspectivă, clădiri semnificative în centrul orașului⁴. Câțiva ani mai târziu, Plenara CC al PCR analiza lipsurile din domeniul construcțiilor și impunea reducerea costului la locuințe, tipizarea și industrializarea.
În acest context trebuie privite și schimbările urbanistice petrecute în sudul Dobrogei, cu referire mai ales la Mangalia și la împrejurimile ei, în această primă fază a reconstrucției. Valorificarea resurselor naturale excepționale de la malul mării a dus la macro-sistematizarea litoralului, un moment-cheie pentru istoria arhitecturii românești. O creație inedită, unitară, continuă, un nou limbaj care includea în compoziția sa natura, introducerea unor tehnologii îndrăznețe, adaptate industriei autohtone, atât de firavă după un devastator război.
Prof. univ. dr. arh. Grigore Ionescu, autorul unei masive istorii a arhitecturii românești, avea o altă interpretare: „La Mangalia, reconstrucția aproape totală, făcută nu fără brutalitate uneori pentru o așezare veche, bogată în vestigii arheologice și colțuri pitorești, ne-a dat un oraș nou, în bună parte și de locuire permanentă, ale cărui clădiri - hoteluri, restaurante, cluburi, vile, case și sanatorii - vădesc o varietate de combinații plastice, din păcate nu întru totul originale și armonizate. Hotelurile, expresive și confortabile, ușor diferite ca înfățișare de cele de la Eforie Nord, și dotările sezoniere sunt dispuse în linie de-a lungul falezei (arhitecți Cezar Lăzărescu, Dinu Gheorghiu, C. Ionescu, N. Sulescu, M. Mateescu și E. Wiener). În spatele liniei de hoteluri, strada de acces în localitate a fost mobilată cu mici blocuri de locuire permanentă și cu câteva clădiri administrative (arhitecți: I. Novițchi, A. Florea și V. Morariu). Legătura majoră cu strada de acces în oraș la faleză se face printr-o piață largă, deschisă către mare, care are drept fundal peretele opac acoperit de un mare mozaic al casei de cultură (arh. Nicolae Vlădescu)”⁵.
Un alt punct de vedere aparține arheologului Valeriu Georgescu, fost director al Muzeului de Istorie Callatis: „Spre deosebire de alte așezări antice suprapuse de orașe moderne, Callatisul are o situație mult mai bună, construcțiile ridicate în perioada turcească și modernă, de mici dimensiuni, nu au afectat straturile de cultură antică. Singurul mare dezastru asupra monumentelor istorice callatiene s-a produs între anii 1956-1960, prin construcția vilelor speciale și a celor patru hoteluri de pe faleză, în mijlocul cetății romano-bizantine. Întregul plan de urbanizare a orașului în anii care au urmat a ținut cont de existența acestor monumente puse sub ocrotirea legii, întregul oraș fiind declarat rezervație arheologică. Un fapt elocvent îl constituie proiectarea și construirea blocurilor M din perimetrul străzilor Ștefan cel Mare, Șoimului și Mircea cel Bătrân. Aici, după apariția zonei sacre (zona templelor) din sec. lV a. Chr., s-a modificat proiectarea a două blocuri, M6 și M9, chiar dacă erau avizate prin decret prezidențial”⁶.
Șef de proiect pentru reconstrucția orașului Mangalia a fost desemnat arhitectul Cezar Lăzărescu. Avea doar 32 ani și își asuma o imensă răspundere pentru prezent și viitor⁷. De altfel și întregul plan de sistematizare pentru litoralul Mării Negre, de la Năvodari la Mangalia, poartă semnătura arh. Cezar Lăzărescu, arh. Gheorghe Dumitrașcu și arh. Ion Cojocaru.
„Am avut cinstea, mărturisea Cezar Lăzărescu într-un interviu, să iau parte la una dintre marile lucrări realizate în ultimii ani și anume la amenajarea și construirea caselor de odihnă de pe litoralul Mării Negre. La baza acestei prestigioase înfăptuiri a stat Proiectul General de Sistematizare a întregii zone a litoralului. Volumul și amploarea acestor lucrări, ritmul de execuție și calitatea lucrărilor sunt cu totul neobișnuite. Au fost asigurate lucrările care pot da acestor stațiuni o valoare internațională.”⁸
La comanda țării era Gheorghiu-Dej. În arhitectura românească se îndepărtau brutal urmele stilurilor aristocrate și se impunea realismul-socialist, în arhitectură dominanta aparținând ca direcții atotputerniciei sovietice. Acest tânăr arhitect ambițios a reușit, însă, împreună cu colegii săi, să transfere indicațiile categorice ale conducerii de partid în matca profesionalismului lor, conturând o lucrare durabilă, de o mare dimensiune, într-un timp record.
Repere cronologice
Prima etapă a planului general de sistematizare a început în 1955 și a cuprins porțiunea litorală dintre Capul Midia și Tuzla. Cea de-a doua etapă a fost marcată, în 1958, de reconstrucția orașului Mangalia.
Obiective turistice însemnate care valorificau potențialul natural al zonei se nășteau cu repeziciune pentru a convinge scepticii de virtuțile noii orânduiri sociale, aduse cu mare fală de la Moscova.
Mangalia devine repede un singur șantier. Sub colții buldozerelor se ivesc însă din pământ vestigiile cetății Callatis. Dilema rămâne doar la nivelul specialiștilor și al localnicilor. Decizia organelor de partid era una singură. Să se vadă din viitoarele construcții măreția noului regim!
Arhitectul prevede ca planul de sistematizare a orașului să transforme radical zona centrală, punând în valoare frumusețile naturale, dar și urmele trecutului antic. „Traseul zidurilor vechii cetăți delimitează zona falezei, zona rezervată dezvoltării centrului de odihnă, scria clar șeful de proiect. Înconjurate de verdeață și flori, aceste bătrâne ziduri și porți ieșite din nou la lumina soarelui vor povesti tinerelor generații viața vechii cetăți.”⁹

În primul an de reconstrucție s-au realizat centrul de odihnă, cu o capacitate de 1.000 de paturi, un prim lot de 120 apartamente și parcul sportiv. În anii 1960-1961 s-a construit, în Mangalia, un grup de 248 de apartamente situate pe strada Pușkin, principala arteră de acces dinspre Constanța. Dată fiind configurația terenului și traseul vechiului zid al cetății Callatis, pentru amplasarea clădirii Sfatului popular, anterioară grupului de locuințe, arhitecții au trebuit să aibă în vedere regimul de construcție limitat la parter și două etaje, învăluirea Bisericii Sfântul Gheorghe în fronturi de construcții, includerea halei de carne în vecinătate. Indicațiile, dar și restricțiile i-au determinat chiar pe autorii lucrării, arh. Violeta Morariu, să dea o notă critică lucrării sale. „La unele exemple negative de sistematizare de ansamblu și de detaliu existente aici se mai adaugă și acesta, prin crearea unei piețe centrale - piața de onoare a orașului - fără nici o dominantă, fără proporții și fără o idee călăuzitoare în compoziție. Încercările de a conferi grupului de locuințe aspectul unor preocupări de ordin urbanistic s-au limitat la simpla tratare a frontului continuu de construcție a străzii Pușkin, prin crearea unor alveole care să rupă monotonia și care să se înscrie în scara localității. /.../ Dificultățile de ordin tehnico-economic pe care le-au avut de întâmpinat proiectanții și-au pus amprenta asupra expresiei plastice a acestui grup de locuințe, care fiind situat pe artera principală a localității și formând cadrul pieței Sfatului Popular, este lipsit de expresia arhitecturală cerută de poziția lor determinantă în plastica centrului orașului, nefiind la nivelul pe care l-au atins celelalte realizări de pe litoral.”¹⁰

Mai târziu, arhitectul Stephan Eleutheriadis scria, din Brazilia: „Este de necrezut cum regimul comunist și-a arogat dreptul de a planta pe ruinele cetății Callatis hoteluri și construcții cu finalități turistice și utilitare pentru a vâna devize de la turiștii occidentali. Tot astfel este de necrezut că având atâtea documente și certitudini despre existența unei civilizații mediteraneene în partea cea mai evoluată și prosperă dintre toate cetățile grecești de pe teritoriul României de astăzi, același regim comunist a ignorat-o, făcându-i să tacă pe arheologi și rămânând surd la apelurile «Comisiei Monumentelor Istorice» și a îndrăznit să planteze orașul turistic cu o expresie străină mediului, climei și trecutului lui istoric, lăsând să zacă sub aceste construcții comorile unei civilizații de 2.700 de ani”¹¹.
Centrul de odihnă, desfășurat de-a lungul falezei, este format din mai multe pavilioane diferite. Întregul ansamblu este completat cu spații verzi, peluze cu flori care se continuă cu faleza complet amenajată. Primul și ultimul au camere categoria l și apartamente de 2 camere. La parterul blocurilor se găsesc un hol, un club, o sală de mese. În relație cu piața centrală a fost amplasat restaurantul.
Sistemele de construcție și materialele întrebuințate au fost aceleași ca și cele folosite la Eforie Nord. Tratarea fațadelor aborda, însă, o plastică diferită de a celorlalte stațiuni. Modul în care a fost rezolvată piața nouă a orașului, completată cu edificiul Casei de cultură și piesele de arhitectură antică scoase din săpături, scria autorul proiectului într-un memoriu redactat în acei ani¹², dădea o notă personală orașului.
Locuințele au fost amplasate în lungul străzii principale cu tronsoane decalate pentru a rezolva, într-un spirit apropiat de caracterul local, denivelările de teren. Cezar Lăzărescu proiectează și cele trei vile speciale cu bazin de înot de pe faleză, din care una destinată vacanțelor la mare ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Oamenii muncii la odihnă

Consiliul de Miniștri decidea un program de măsuri speciale pentru odihna și fortificarea sănătății oamenilor muncii, pe baza condițiilor create special pe litoralul Mării Negre, iar pentru asigurarea întreținerii și exploatării în mai bune condiții a fondului caselor de odihnă și a unităților de tratament balnear existent, precum și pentru o mai bună deservire social-culturală a oamenilor muncii trimiși la odihnă și tratament medical era responsabilizat Consiliul Central al Sindicatelor. În paralel cu această măsură socială, mai era și o alta, cu mult mai multe conotații politice: desființarea umilitoarelor cartele la pâine, haine, combustibili. Deși viața oamenilor va continua să fie raționalizată!
Consiliul de Miniștri al Republicii Populare Române decidea, în octombrie 1958, forma administrării unor bunuri de pe litoralul Mării Negre. „Pentru a asigura condiții cât mai optime de odihnă și tratament medical oamenilor muncii și, în primul rând, muncitorilor din industriile de bază, fruntașilor în producție, inovatorilor și raționalizatorilor, precum și tehnicienilor, inginerilor și funcționarilor cu merite deosebite în munca de construire a socialismului, Consiliul Central al Sindicatelor organizează și îndrumă întreaga activitate de trimitere a oamenilor la odihnă și tratament în stațiunile Mamaia, Eforie, Vasile Roaită și Techirghiol. El va fi unicul beneficiar al tuturor locurilor de odihnă și tratament existente în stațiunile menționate. Locurile contractate se vor repartiza prin grija aceluiași for pe întreprinderi, instituții, organizații economice și obștești, beneficiarii acestora urmând să fie stabiliți de către organele sindicale respective.
Anul 1958 aduce Mangaliei proiectul primului complex de case de odihnă pentru Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Forțelor Armatei, cu o capacitate de circa 1.000 locuri de cazare. Termen de punere în funcțiune - 15 iunie 1959. Forța de muncă provenea din diversele întreprinderi de profil din zonă și deținuții unor penitenciare. În același timp, se aprobă construirea a 80 de apartamente destinate personalului Ministerului Forțelor Armatei, prin organizațiile proprii de construcții, blocuri prevăzute cu magazine la parter.
Lista proprietăților înghițite în vârtejul sistematizării este mai mare. Era încă perioada în care intrarea în zonă se făcea doar cu autorizație specială, dată de Comitetul Executiv al Sfatului Popular. Localitatea de frontieră, unde se comasau unități militare, purta pecetea unei așezări închise¹³.
La Mangalia se înființează Întreprinderea Stațiunii Balneare Climaterice (ISBC), subordonată Sfatului Popular al orașului Constanța, care să gospodărească toate casele de odihnă cu scopul de a caza oamenii muncii veniți la odihnă și tratament. Noua întreprindere lua în primire, din partea constructorului, UM 02647 Mangalia, blocurile de locuințe și magazinele noi - inclusiv instalații electrice, sanitare și încălzire centrală. Era vorba despre primele 11 blocuri de locuințe cu câte două etaje și opt apartamente, la parter funcționând diferite magazine.
Dar lua în primire și imobilele naționalizate, în total 77 la număr, care, predate ISBC și refăcute, capătă destinație turistică¹⁴.

Nostalgiile mangalioților

Povestea Dumitru Dragu, pensionar, în 2006, unul din fiii orașului: „Mangalia nu avea decât o străduță principală în centru, pe care ne plăcea să ne plimbăm. A rămas și acum la fel: mică, îngustă, dar trece prin fața Primăriei. Erau în zonă un cinematograf și mai multe cârciumi. Unde este astăzi sensul giratoriu din centrul orașului funcționa o cârciumă numită «Lupta de clasă», o alta, în apropiere se numea «Ciocârlia», o hrubă care a fost demolată în anii ’59-’60. Pe locul de astăzi al President era vechiul far, mutat mai apoi pe dig. Iar în locul sanatoriului balnear era un cinematograf, în dreapta geamiei, Delureanu avea restaurantul «Marea Neagră». Pe faleză se afla cinematograful armatei. Intrarea - 25 de bani. La celălalt, amplasat pe locul unde astăzi este Casa de cultură, supranumit «cel vechi», prețul biletului de intrare era dublu. Directorul cinematografului era nea Stoica, un om foarte inventiv. Mangalia de Nord a fost un cartier rezidențial, de vile, aparținând unor proprietari din București, Cluj, Ploiești ș.a. Apoi, războiul a distrus o parte, sovieticii și armata au ocupat ce a mai rămas. Cu timpul, s-au construit blocuri pentru militari“.

Criticul de artă Florica Cruceru își amintea de orașul copilăriei sale: „Mangalia era un oraș foarte pitoresc și foarte hazos. Viața era foarte ieftină și era cu oarece confort, erau casele oamenilor de condiție medie foarte bine îngrijite, străluceau de curățenie. Spre Marină era mahalaua tătarilor și turcilor, extrem de pitorească. Purtau șalvari, aveau căsuțele mici cu acoperișuri de lut pe care mai creșteau câte un pic de buruiană. Toți erau foarte ospitalieri, erau vânzători de bragă, de baclavale, sugiuc, erau cafenele în care artiștii petreceau ore în șir, unii desenau, alții compuneau, spuneau povești. Totul era adunat, strada principală avea străduțe către mare. Pictorii au descoperit Balcicul mai târziu, prin anii ’20 și nu a durat mult miracolul lui căci din ’40 ni l-au luat bulgarii. În 1900, la Mangalia, Petrașcu picta. Poate mai era și altceva: aveau posibilitatea să se ducă la plaja mare de la Delureanu în jos, unde era lume multă, dar era și alternativa de a merge către marginea orașului, unde era râpa și marea și plaja unde se putea face lejer și nudism. Totul era tihnit, era ieftin. Gala Galaction povestește așa frumos despre viața orașului! Mangalia era mai mică decât Balcicul, mai adunată, avea un pitoresc special. Era o arhitectă pe nume Solange, care a devenit președinta Uniunii Mondiale a Arhitecților, a venit la Clubul mediteraneean unde juca Konga. Mangalia a fost locul scriitorilor, al poeților, al pictorilor. Monica Lovinescu a copilărit la Mangalia. Cu Vitanidis făceam teatru. Eu cred că dintre pictorii de perioadă interbelică cu cea mai multă pictură făcută despre Mangalia se numără Tonitza, Șirato, Dimitrescu și Țuculescu, Petrașcu. Extraordinar de mult au pictat acolo”¹⁵.

În memoriile celor care au cunoscut Mangalia veche domină nostalgia după propriile amintiri ale adolescenței, după un timp care oricum nu putea fi reversibil.

Noul oraș se ridica pe zidurile Callatisului

Ritmul lucrărilor de construcții era susținut. Se lucra cu termene scurte, cu forță de muncă adusă de peste tot, inclusiv din penitenciare. Descoperirile arheologice împiedicau menținerea ritmului cerut. Organele de partid decid ca Academia RSR să asigure un delegat al său care „în timpul executării lucrărilor de săpături să dea îndrumările necesare pentru scoaterea eventualelor obiecte arheologice care s-ar găsi în timpul lucrărilor, fără însă prin aceasta să se întârzie executarea în termen a construcției”¹⁶.
Așa ajung la Mangalia istorici cu mare autoritate. În 1959 a luat ființă muzeul actual, director fiind Vasile Canarache. Colecțiile s-au constituit din exponatele vechiului muzeu și din descoperirile arheologice făcute cu ocazia șantierelor pentru noile blocuri.
În iunie 1960, Secția de Arhitectură și Sistematizare primește aprobarea pentru a executa lucrările de protecție a monumentelor antice din Mangalia și prima care demarează este construirea mausoleului. Urmează forarea terenului pentru proiectarea Casei de cultură și studiul geotehnic. Proiectul clădirii cu destinația Casă de cultură era întocmit de ISCAS și pe o suprafață construită de 740 mp începe ridicarea unui edificiu compus din subsol și etaj. În paralel, același proiectant executa lucrări pentru sediul Sfatului Popular și sediul organizației de masă, un P+2 pe 540 mp suprafață construită. Autor: arh. Nicolae Vlădescu.
Își amintea prof. univ. dr. Răzvan Teodorescu, în 1994: „Aveam exact 20 de ani când am cunoscut o Mangalie în prefaceri, unde nu veneau din afară căci era nevoie de permis. În jurul moscheii erau cuiburi de mitraliere pentru că munceau deținuți. Am întâlnit atunci, în acest loc, câțiva oameni extraordinari, toți ieșiți din anchete ca mine - din pușcării, ca alții. Teodor Sauciuc Săveanu ispășise din greu pentru faptul că fusese cândva student al Facultății din Cernăuți. Umbla acest bătrân și măsura cu mine, tânărul care-l ajuta ca să controleze niște cercetări ale sale din anii ’20. Era un inginer de șantier - tot fost deținut - care mă obliga, sever, între 9 și 11, să stau la plajă pentru că eram firav și trebuia să mă întremez. Multe amintiri am de-atunci. O Mangalie care nu mai este astăzi. Important este că, în acești 35 ani, s-a întâmplat totuși ceva - mai mult sau mai puțin clandestin - s-au făcut multe lucruri bune. Ar fi bine să ne amintim de toți cei care au făcut aceste lucruri. Iată un fost primar al Mangaliei, fost marinar, total analfabet, dar plin de voința de a face ceva. Erau și niște îndrumători culturali plini de mândrie că la ei s-a descoperit ceva extraordinar. E un duh al locului care pe mine m-a tulburat foarte mult”¹⁷.
HCM nr. 1261 din 28 august 1959 stabilea construirea în continuare în orașul Mangalia a unor locuințe social-culturale și amenajări exterioare: clădirea Sfatului Popular și sediile organizațiilor de masă din acest oraș; clădirea Casei de cultură; blocul de locuințe de pe strada Pușkin (tronsonul 12) cu 12 apartamente; blocul 2 de locuințe cu 40 apartamente, terminarea parcului public, lucrările edilitare necesare orașului în zonele construcțiilor de mai sus; extinderea sanatoriului de copii TBC osteo-articular. Comitetul de stat pentru construcții, arhitectură și sistematizare era responsabil de proiectarea Casei de cultură, de celelalte obiective ca și de sistematizarea de detaliu a zonei de extindere a noilor construcții¹⁸.
Prin hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 444 din 16 aprilie 1960 sunt din nou nominalizate lucrările de construcții din Mangalia. Ele apăreau ca o necesitate stringentă. Era vorba despre clădirea Sfatului Popular și sediul organizațiilor de masă ale orașului Mangalia, clădirea Casei de cultură, alte lucrări edilitare aferente orașului Mangalia în zona casei sanatoriale, amenajarea fațadelor blocului IGAF, blocuri de locuințe cuprinzând 250 apartamente pentru cadrele Ministerului Forțelor Armate, lucrări edilitare necesare în restul orașului Mangalia.

Construirea noului Palat administrativ - cum apare în adresele oficiale semnate de președintele Comitetului Executiv - a suferit câteva modificări de plan impuse de eliberarea perimetrului necesar construcției prin exproprieri. A fost întocmit un nou plan de ansamblu¹⁹.
Șeful proiectului sediului Sfatului Popular Mangalia este arh. Cezar Lăzărescu, care „a interpretat un edificiu politic reprezentativ într-o arhitectură contemporană, încadrată în ținuta generală a litoralului”²⁰. I se alătură arh. Cristian Ionescu, care motiva tema de proiectare și soluția propusă astfel: „Fiind lipsită de o perspectivă lungă de pe șosea, dinspre Constanța, construcția s-a retras de la aliniamentul la stradă pentru a crea un recul și în același timp o piațetă care o pune în valoare. S-a urmărit realizarea unor fațade în armonie cu arhitectura ansamblului de odihnă și a locuințelor noi realizate în etapa precedentă”²¹.

Cea mai frumoasă Casă de cultură de pe litoral

Primele demersuri privind Casa de cultură fuseseră făcute în iulie 1958 către Institutul de proiectare Sovrom-Construcția București, în conformitate cu HCM 17, prin care se cerea construirea de localuri pentru utilitate publică cu ajutorul autoimpunerii. S-a propus atunci proiectarea unui cămin cultural cu o sală de spectacole având 400-500 mp, situat în centrul orașului.
Clădirea finalizată este însă un edificiu reprezentativ pentru perioada reconstrucției, pe tot litoralul românesc, arhitectul ei fiind Nicolae Vlădescu²². Imobilul, în desfășurarea lui, formează fundalul noii piețe. Un imens panou decorativ policrom de mozaicuri ceramice, numit „Geneze”, este o splendidă lucrare plastică semnată Jules Perahim și Mac Constantinescu, sugestiv reprezentând unul din pereții sălii principale de spectacole²³.
Întinderea neîntreruptă a peretelui exterior al Casei de cultură din Mangalia era gândită pentru o tapițerie decorativă, motivau criticii de artă. „Mozaicul de porțelan, realizat de un colectiv condus de maestrul Jules Perahim, răspunde strălucit la apelul colaborării dintre decorația murală și arhitectură. Cu atât mai mult cu cât aceasta nu se face doar prin contingențe de formă, ci prin necesitatea de exprimare a aceluiași conținut de idei, identificat în aspirația pentru frumos.”²⁴
Mozaicul este compus din 3.150.000 piese ceramice cu dimensiuni de 2X2 cm și reprezintă, într-o viziune originală, elementele primordiale ale vieții: apa, pământul, aerul și soarele. Mozaicul se desfășoară pe 300 mp. Concepută ca sală de conferințe și cinematograf, clădirea nu dispune de cabine, săli de repetiții și ateliere. Sala de spectacole are 450 locuri și a fost dotată cu echipamente și instalații de iluminat, ventilație, proiecții etc., performante pentru perioada respectivă. Inaugurarea are loc la 10 august 1961.
Sanatoriul balnear pentru adulți a fost dat în folosință în 1960, avându-i arhitecți pe Cezar Lăzărescu și Dinu Gheorghiu. Rezultată din necesitatea măririi capacității sanatoriului existent, noua construcție a fost amplasată pe terenul dintre cele două pavilioane sanatoriale, pe faleza de sud a orașului, cu orientare sud-est. Proiectarea a trebuit să asigure atât condițiile favorabile tratamentului, dar și o calitate arhitecturală și tehnologică deosebită.
Edificiul avea profil balneologic și ginecologic, policlinică pentru tratamente balneare, club și restaurantul cu anexele sale, toate într-o soluție conceptuală adaptată terenului denivelat. Autorul principal al acestei creații arhitecturale își argumenta opera: „Plastica exterioară este vibrată, cadența lamelară verticală împreună cu fila orizontală a planșeelor și parapetelor desenând o textură albă, detașată de fundul în penumbră al logiilor. Bazinul pentru hidroterapie, acoperit în evantai cu pânze subțiri cutate de beton armat, este în întregime vitrat asigurând o plăcută continuitate cu natura înconjurătoare și cu peisajul marin”²⁵.
Lucrarea plastică „Marea și tencuielile colorate“ de la Clubul sanatoriului balnear îi avea ca autori pe Olga Porumbaru și Ion Mitrici.
Prima cofetărie de pe faleză, inaugurată doi ani mai târziu, îl are ca proiectant pe același Cezar Lăzărescu.
Astăzi, Mangalia apare într-o cu totul altă haină vestimentară. Noii arhitecți construiesc mai ales după voia clienților lor, la primărie, autorizațiile se dau lesne, arhitectul-șef al orașului - care să impună norme unitare de aliniament, volumetrie, nu este învestit cu autoritatea necesară de a refuza. Orașul hibrid de astăzi nu seamănă nici cu cel din perioada interbelică, nici cu cel de pe planșele arhitecților din echipa Cezar Lăzărescu. O fi bine? O fi rău?

NOTE

1. Curinschi, Vorona, Gheorghe, Istoria arhitecturii în România, București, Editura Tehnică 1981, p. 378

2. Almanah turistic, 1961, p. 59.
3. Eleutheriadis, Stephan, Mangalia in memoriam, Elegii vizuale, Editura Omonia, București, 2011, p. XVll.
4. Curinschi, Vorona, Gheorghe, Istoria arhitecturii în România, București, Editura Tehnică 1981, p. 331.
5. Ionescu, Grigore, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, București, Editura Academiei RSR, 1981, p. 652.
6. Arhivele Primăriei Mangalia, dosar 24/1993, vol. ll, ianuarie 1993.
7. Țelea, Vasile, Arhitectura secolului 20, București, Editura Capitel, 2005, p. 301.
8. Lăzărescu, Ileana, Gabrea, Georgeta, Vise în piatră. In memoriam prof. dr. Cezar Lăzărescu, Editura Capitel, 2003, p. 31.
9. Curinschi, Vorona, Gheorghe, Istoria arhitecturii în România, București, Editura Tehnică, 1981, p. 375.
10. Morariu, Violeta, Ansamblu de locuințe la Mangalia, Arhitectura RPR, lX, nr. 4-5 (71-72), iulie-octombrie 1961, p. 51.
11. Tomis, XXXll, nr. 5 (322) mai 1997, p. 13.
12. Arhivele Primăriei Mangalia, dosar 2/1958, diverse, fila 246.
13. Arhivele Primăriei Mangalia, dosar 2/1958, diverse, fila 51.
14. Arhivele Primăriei Mangalia, dosar 2/1958,diverse, fila 92.
15. Lăpușan, Aurelia, Lăpușan, Ștefan, Mangalia în paginile vremii, Editura Dobrogea, Constanța, 2007, p. 259.
16. Arhivele Mangalia, fond neprelucrat, dosar 13/1961, Decizii, p. 17.
17. Lăpușan, Aurelia, Lăpușan, Ștefan, Mangalia în paginile vremii, Editura Dobrogea, Constanța, 2007, p. 145
18. Arhivele Mangalia, fond neprelucrat, dosar 1/1960,Decizii, p. 20.
19. Arhivele Mangalia, fond neprelucrat, dosar 1/1960, Decizii, p. 167.
20. Lăzărescu, Cezar, Cristea Gabriel, Lăzărescu, Elena, Arhitectura românească în imagini, Editura Meridiane, 1972, p. 131.
21. Ionescu, Cristian, „Sfatul popular Mangalia”, Arhitectura RPR, lX, nr. 4-5 (71-72), iulie-octombrie 1961, p. 64.
22. Vlădescu, Nicolaie, „Casa de cultură de la Mangalia”, Arhitectura RPR, lX, nr. 4-5 (71-72), iulie-octombrie 1961, p. 68.
23. Lăzărescu, Cezar, Cristea Gabriel, Lăzărescu, Elena, Arhitectura românească în imagini, Editura Meridiane, 1972, p. 114.
24. Vanci, Marina, „Estetica litoralului”, Contemporanul nr. 28, 12 iulie 1963, p. 2.