Observații privitoare la istoricul domeniului peisagisticii pe litoralul românesc

Informațiile despre istoria amenajării parcurilor și grădinilor din România și, mai mult, despre istoria domeniului peisagisticii din țara noastră rămân în continuare lacunare. Dacă istoria grădinilor beneficiază de o oarecare bază documentară, istoria arhitecturii peisajului, acolo unde ea părăsește zona grădinilor pentru a se integra în designul și planificarea urbană, este și mai lacunară, principala cauză fiind pierderea sau inaccesibilitatea arhivelor majorității arhivelor institutelor de proiectare din perioada comunistă, perioadă ce marchează intrarea peisagisticii în epoca modernă.
Puținele studii mai vechi sau mai noi aduc contribuții esențiale în ceea ce privește înțelegerea unor fenomene, a unor amenajări și, nu în ultimul rând, a unor valori culturale și/sau naturale asociate unor teritorii de dimensiuni mai mari sau mai mici sau a stării de conservare a unor obiective, însă sunt insuficiente. Aceste aspecte au fost punctate încă din anii 1980 - posibil chiar și mai de demult - de către Maria Paleologu în materialul „Câteva observații cu privire la ocrotirea și valorificarea grădinilor istorice”, acolo unde scria următoarele:

„Puținele studii referitoare la «grădina istorică» românească sau mai bine spus la istoria grădinilor în România, înțeleasă ca operă de artă și, totodată, monument și document de civilizație ce se cere ocrotit ca atare, deși incomplete sub aspectul documentării și interpretării, au avut, totuși, meritul de a atrage atenția asupra seriozității cu care trebuie tratată și la noi această problemă. O asemenea constatare ne îndeamnă, o dată în plus, să reclamăm necesitatea studierii artei grădinilor în contextul valorificărilor actuale ale patrimoniului cultural național”.

Cercetarea în domeniul peisagisticii este - la fel ca și în multe alte domenii mai mult sau mai puțin conexe - insuficientă și, în orice caz, cantitatea de studii și profunzimea cu care au fost elaborate diferă de la o zonă cultural-geografică la alta. Analizat din acest punct de vedere, se poate ușor observa faptul că zona Dobrogei rămâne printre cele mai puțin studiate, din punct de vedere peisajer, regiuni ale României. Cu toate acestea, în urma unei simple treceri în revistă a proiectelor de peisagistică dezvoltate pe litoralul românesc în ultimii cca. 120 de ani, se pot distinge cel puțin trei perioade relevante raportate la subiectul prezentului material: (1) perioada ante și interbelică reprezentată de amenajările punctuale de grădini private și parcuri publice; (2) prima perioadă postbelică a marilor proiecte de urbanism și spații verzi; (3) perioada postdecembristă a strategiilor și proiectelor vizionare pentru valorificarea peisajului costier.
1. Amenajări punctuale de grădini private și parcuri publice
În perioada ante și, mai cu seamă, interbelică, cunoaștem un număr limitat de lucrări de referință în domeniul mai larg al peisagisticii, majoritatea la Mamaia și la Balcic (astăzi, în Bulgaria) și care sunt constituite în mod particular din grădini private aferente unor locuințe individuale. În mod evident, lucrările la care facem referire sunt reprezentate de grădinile regale de la castelele Reginei Maria din Mamaia și din Balcic, dar și la lucrări mai mici sau mai puțin complexe realizate pentru beneficiari precum Barbu Știrbey, Jean Chrissoveloni, Ion Pillat, Octavian Moșescu, Mircea Cancicov etc. În cazul grădinilor regale, cunoaștem din documentația primară și din puțina bibliografie de specialitate faptul că ele au fost concepute în mai multe faze și au fost amenajate de grădinari-peisagiști din străinătate, precum Jules Janin, Carol Gutman și Friedrich Rebhuhn. Posibil ca tot aceiași grădinari-peisagiști să fi lucrat și la amenajarea grădinilor private ale unor beneficiari precum cei anterior amintiți, însă pentru moment nu cunoaștem suficiente informații nici despre acești specialiști și, cu atât mai puțin, despre multe dintre lucrările lor.
Pe lângă amenajările peisajere realizate de jur-împrejurul unor reședințe private, fie ele ale monarhiei sau ale unor beneficiari înstăriți, cunoaștem și cazul amenajării - ca parte dintr-un proiect urbanistic mai amplu - a parcului central din Eforie Nord, astăzi Parcul Ion Movilă. Din informațiile existente - puține și lacunare -, acest parc reprezintă un caz rar, dacă nu chiar izolat, pe litoralul românesc, atât cel interbelic, cât și cel actual.
2. Proiecte de spații verzi în perioada postbelică
Noua viziune urbanistică privitoare la dezvoltarea litoralului și care presupunea atât realizarea unor lucrări ample în orașe existente, precum și construcția unor localități noi (stațiuni litorale) a produs schimbări importante și în ceea ce privește lucrările de amenajare a spațiilor verzi. Astfel, dacă în prima jumătate a secolului al XX-lea, lucrările de amenajare peisajeră se raportau în mod particular la grădini private și, în cazuri excepționale, la mici parcuri publice, în a doua jumătate a secolului s-a produs o importantă schimbare de paradigmă. În această perioadă, marile proiecte de sistematizare au fost agrementate de proiecte complexe de spații verzi (plantații stradale, scuaruri și chiar parcuri, în cadrul acestor proiecte peisajul devenind parte a infrastructurii urbane și nu un simplu element decorativ: „Compunerea ansamblurilor cu volume simple diferențiate prin poziție, înălțime și culoare, cît și independente și aerate, prevăzînd spații libere plantate și agrementate [...].” (Cezar Lăzărescu în Revista Arhitectura nr. 8-9/1958).
Pe de altă parte, deși complexe și atent detaliate chiar și la nivelul unor planșe privitoare la teritorii de mari dimensiuni, odată implementate în teren, amenajările peisajere se simplificau considerabil sau se implementau doar într-o mică măsură. Amenajările peisajere moderniste erau adesea înlocuite, în mod particular, din considerente financiare (a se vedea invocarea repetitivă, în paginile Revistei Arhitectura, a argumentelor de natură economică privitoare la proiectele de arhitectură și urbanism de pe litoral - „o judicioasă economie”, „o serie de soluții economice”, „realizarea tuturor acestora în limitele unei economii maxime pentru a permite amortizarea investiției în cel mai scurt timp” etc.), fie ca urmare a „preferințelor” administrației, cu simple partere florale și borduri cu panseluțe. Proiectele și machetele publicate în Revista Arhitectura și numeroasele fotografii care surprind rezultatul implementării proiectelor în teren susțin cele punctate anterior. Mai mult, deși lucrări de amenajare a terenului și realizarea de plantații arbustive și arboricole pot fi identificate în câteva imagini de epocă, ele nu corespund decât parțial proiectelor publicate și, în orice caz, evoluția lor în timp, completarea cu eventuale noi lucrări de sistematizare a terenului, modul (ex. posibilitatea aducerii unui sol fertil din diferite zone geografice mai îndepărtate de litoral, plantarea unor specii străine locului etc.) și gradul diferit de înființare a plantațiilor în stațiunile de la malul mării, noi plantații proiectate, întreținerea sau neîntreținerea corespunzătoare a vegetației etc. fac dificilă în prezent (nu însă imposibilă!) reperarea acelor amenajări peisajere originale și conforme proiectelor de arhitectură.
Observațiile privitoare la complexitatea proiectată și gradul redus de implementare a proiectelor de amenajare peisajeră nu sunt particulare litoralului. Așa cum remarcă și critică inclusiv profesioniști ai epocii precum Gheorghe Petrașcu sau Rică Marcus, care invocă lipsa de atenție acordată spațiilor publice și amenajărilor peisajere, acuzând absența vegetației în spațiile altfel intitulate „verzi”, sau cum conchid în prezent colegi peisagiști (vezi Oana Pîrvu despre Cartierul Floreasca - disertație USAMV București, 2015), multe dintre aceste proiecte au rămas în stadiul de planșetă și au fost rar/incomplet puse în operă.
La fel ca și în cazul proiectelor reprezentative pentru perioada istorică anterior descrisă succint, și în cazul perioadei postbelice, informațiile privind proiectele efective și/sau specialiștii implicați sunt sumare, iar arhivele încă nu au fost suficient de bine studiate încât să ajute la o înțelegere mai profundă a perioadei și a specialiștilor implicați. Mai mult, trebuie punctat faptul că în publicațiile vremii, inclusiv în Revista Arhitectura, marile proiecte de sistematizare, deși susținute de proiecte complexe de peisagistică, nu erau însoțite de lista tuturor specialiștilor implicați, ci doar de un număr restrâns de autori-arhitecți și, eventual, de ingineri. Pe de altă parte, memorii scrise sau transmise oral îi prezintă ca pioni principali ai lucrărilor de amenajare peisajeră pe ing. Florin Teodosiu și pe arh. Valentin Donose, precum și pe ing. Ana Felicia Iliescu, însă proiectele semnate de aceștia, eventualele memorii tehnice sau alte documente similare care să susțină ipoteza anterior prezentată încă nu au fost identificate în arhive și/sau publicate de autorii lor sau de cei care au studiat peisajul litoral.
3. Strategii și proiecte vizionare pentru valorificarea peisajului costier
Finele secolului al XX-lea, și poate mai ales începutul secolului al XXI-lea, au adus noi schimbări în ceea ce privește raportarea la proiectele de peisagistică. Ca urmare a mai multor factori din care se pot aminti dezvoltarea imobiliară neregulată, densificarea orașelor și stațiunilor, interesul scăzut al autorităților centrale sau locale pentru întreținerea corespunzătoare a spațiilor verzi existente și/sau derularea de proiecte de anvergură care nu au prevăzut și o analiză a peisajului etc. au contribuit la deteriorarea amenajărilor realizate în perioadele anterioare și, totodată, la denaturarea, ca urmare a lipsei unei viziuni de ansamblu, a peisajului înconjurător.
Înființarea școlilor de peisagistică începând cu anul 1998 și constatarea, atât de către arhitecți și peisagiști, precum și de către reprezentanți ai altor profesii, a problemelor privitoare la spațiile verzi de pe litoral, pe de o parte, și la deteriorarea peisajul costier, pe de alta, au contribuit la creșterea interesului pentru dezvoltarea de strategii și proiecte vizionare, majoritatea la scara teritoriului, pentru valorificarea peisajului construit și natural de la malul Mării Negre. Proiecte de diplomă vizând zona litorală, proiecte culturale și de cercetare dezvoltate de asociații profesionale, organizații non-profit, universități și centre de cercetare în jurul unor bunuri cultural imobile și peisaje culturale în zona Dobrogei sau studii de peisaj realizate în vederea abordării integrate a documentațiilor de urbanism creează, în prezent, bazele pentru o mai bună înțelegere, din punct de vedere peisagistic, a teritoriului, precum și pentru o reglementare și o gestionare corespunzătoare a acestuia și a tuturor componentelor sale, inclusiv a celor reprezentate de spații plantate, fie ele publice sau private.