Tata

Privind în urmă din epoca noastră, înconjurat de ecrane și de informații din toate colțurile lumii, cu greu poți să înțelegi o lume complet diferită de cea de acum nici măcar 70 de ani în urmă.
Proiectul și apoi realizările pe care le cunoaștem sub denumirea de Litoralul Românesc s-au născut dintr-o întâmplare, dintr-o neatenție și dintr-o scăpare.
În a doua jumătate a anilor ’50 s-a decis, la nivelul conducerii de partid și al Uniunii Sindicatelor, acordarea de concedii plătite salariaților. O decizie care se adresa unui mare număr de beneficiari, dar care nu avea nicio bază logistică pe măsură.
La organele puterii din județul Constanța s-a transmis decizia ca, în mai puțin de un an, un număr important de locuri de cazare să fie construite pentru a putea primi sindicaliștii în concediu. Hotelurile existente, în mare parte în Constanța sau existente din perioada interbelică, nu corespundeau sau nu erau suficiente pentru valul de vacanțieri doritori de mare și de soare.
Responsabili de investițiile de la Constanța s-au trezit cu o problemă pe care nu știau cui să o paseze. Aveau la îndemână o echipă de tineri arhitecți care se ocupau de realizarea unor construcții (dormitoare de muncitori) la Năvodari, pentru a soluționa nevoia de cazare a personalului șantierului Canalului Dunăre-Marea Neagră. Cum se ocupau de proiecte de cazare și cum nu erau implicați în activitatea județeană propriu-zisă, erau tocmai buni pentru această misiune. O eventuală nereușită nu ar fi afectat prea mult „județul”,
Primele realizări din 1957 erau destinate orașului Eforie Nord și trebuiau să acopere necesități de cazare și restaurare sezonieră. Proiectele și realizarea s-au făcut într-un ritm susținut, cu o supraveghere politică relativă, și la sfârșitul primăverii hotelurile și restaurantele au fost gata, spre bucuria și ușurarea conducerii județene.
Erau construcții cu fațade vitrate generos, deschise spre mare, caracterul sezonier a permis o relație mai largă între interior și exterior. Restaurantul Perla Mării, din Eforie, exprima gândirea modernă internațională. O singură problemă, erau ilegale.
La acel moment, o lege a construcțiilor de stat impunea utilizarea stilului „realist socialist”, or, construcțiile erau opusul principiilor acestui stil. Realitatea era că, în timpul și cu bugetul acordat, realizarea acestor construcții era imposibilă. La asta s-a adăugat dorința, curajul (sau inconștiența) echipei de arhitecți care, în mod firesc, doreau să conceapă clădiri în stilul timpului, să participe la mișcarea internațională în arhitectură.
În scurt timp, o comisie politică a venit de la București ca să evalueze încălcările legii și să prevadă procesul și sancțiunile corespunzătoare.
Responsabilul echipei era tatăl meu, arhitectul Cezar Lăzărescu. A fost convocat la Comitetul Central al Partidului, la cabinetul secretarului general, Gheorghiu-Dej. A intrat conștient de gravitatea consecințelor. Dar, contrar așteptărilor, Dej i-a spus că, cu toate încălcările legii, apreciază forte mult construcțiile din Eforie, că ele corespund ideii de vacanță și de relaxare și că a decis să-l numească responsabil pentru dezvoltarea, în perioada următoare, a noi investiții pe litoral.
Echipa de arhitecți s-a mărit, a urmat o activitate intensă între Eforie și Mangalia.
Printre realizările de la Mangalia, în afară de zona centrală, a fost o importantă bază sanatorială, un element la fel de important ca hotelurile pentru sindicate, deși cu o amploare de investiție mai mică.
Printre lucrările de o scară mai mică au fost cele 2 colonii de copii pe plaja dintre Eforie Nord și Sud (Vasile Roaită) care, prin minimalismul și liniaritatea grafică a elementelor, au rămas foarte moderne o lungă perioadă de timp.
Apoi a urmat Mamaia, o bandă de nisip între mare și lacul Siutghiol. Era presărată de câteva construcții, vile particulare și un hotel, Cazino. Un sit ideal pentru realizarea unui ansamblu hotelier aliniind principiile unei arhitecturi moderne, cu spații mari, cu o deschidere spre natură. Lipsa de context (construcțiile existente se pierdeau în scara ansamblului) a dat posibilitatea unei imagini inovative pentru epoca aceea.
Construcțiile au fost realizate într-un timp record, structura hotelurilor urca cu un etaj pe zi, cu cofraje glisante. Structura „ciupercă” a restaurantelor era inovativă pentru momentul respectiv, dând posibilitatea unei suprafețe importante în spatele unor fațade ușoare, vitrate.
Sistemul de evacuare a apelor uzate (o realizare spectaculoasă, deși invizibilă) colecta apa întregii stațiuni și o ducea la Tataia, spre o stație de epurare. Nivelul solului în Mamaia este eminamente orizontal și foarte jos, în apropierea nivelului mării. Un număr important de stații de pompare subterane împingeau apa până la Tataia.
Hotelurile Parc și Perla aveau un tratament mai special, finisaje interioare și exterioare mai elaborate, semn al începutului unei diferențieri în nivelurile hoteliere, a unei deschidere spre un turism național și internațional, distinct de premisele „sindicale” ale începutului. Această tendință o găsim amplificată și în realizările ulterioare (hotel Europa din Eforie Nord) și, mai amplu, în dezvoltarea zonei Neptun.
Perioada Dej (până în primăvara 1965) a inclus, pentru echipa de arhitecți condusă de Cezar Lăzărescu, după dezvoltarea litoralului, construirea unui număr important de vile, la început vile reprezentative pentru demnitari străini, apoi și pentru Dej, și apoi pentru un număr semnificativ de persoane politice române. Singura cerere de vilă refuzată, a cuplului Ceaușescu, cu argumentul că „nu știu să răspundă gustului și exigențelor clientului”. Refuzul acesta a dus la o perioadă de listă neagră, între 1965-1969, până la acordarea concursului Aeroportul Otopeni.
În această perioadă, dezvoltarea litoralului s-a îndreptat mai mult spre zona Neptun, legată de o bază logistică la Mangalia, apoi încetul cu încetul independentă. Nivelul construcțiilor din gruparea Neptun se adresează turismului internațional, o evoluție firească și prin clientelă și prin evoluția finisajelor puse în operă. Echipa de arhitecți din care făcea parte Cezar Lăzărescu s-a descompus, rămânând doar prieteniile. Construcțiile la Neptun la care au participat sunt punctuale, discrete.
În Eforie Nord, și apoi în Mamaia au fost construite câte o vilă „prezidențială”. La Neptun dotarea în vile speciale s-a amplificat, sentimentul unor straturi sociale e mult mai prezent decât a fost la începuturile dezvoltării Eforiei, Mangaliei sau a Mamaiei.
Echipa care l-a înconjurat pe tata a fost în creștere la începutul litoralului, cooptând un număr de arhitecți talentați. Amintirile mele sunt cele ale unui copil privind printr-o ușa întredeschisă la grupul de „tineri” care se întâlneau, în fiecare sâmbătă seară, să danseze după o săptămână de lungi zile de lucru. Entuziasmul și excitația muncii (pasiunii) lor îi făcea să plutească într-o bulă de săpun, un pic pe lângă realitatea înconjurătoare. A fost o perioadă de libertate de creație rară în viața profesională a majorității confraților. Din colaboratorii apropiați, departe de o listă completă, îmi aduc aminte cu drag de Anca Borgovan, Dinu Gheorghiu, Gabi Cristea, Ani Coveianu, Luky Popovici, Petrache Carp, Virginica Gheorghiu și mulți alții. Sentimentul de complicitate și prietenie domina, și probabil a dus la colaborări pline de valoare.
Proiectarea se făcea în ateliere, un pic atmosfera din facultate. Zic asta, dar gândul meu merge spre atmosfera pe care am cunoscut-o în anii ’70, când veneam la „școală”(puțini o numeau facultate) pentru a ne simți într-o lume aparte și când predările (uneori peste noapte) erau aproape de satisfacția unor „ceaiuri” (party-urile epocii) selecte. Spun asta pentru că modul de gândire era diferit. Nu știu câți își mai aduc aminte, am sentimentul că faptul că banii nu erau principala măsură a reușitei (nu puteai să faci avere, toți se consumau într-o viață în general îndestulată, până la mijlocul anilor ’70) făcea ca pasiunea și valoarea profesională recunoscută de confrați să reprezinte motorul și plăcerea vieții. Cel puțin în jurul meu.
A existat întotdeauna o responsabilitate personală, că te ocupai de concepția partiului, dezvoltarea unei zone a construcției sau de elemente de decorație (în rare ocazii o parte de decorație era proiectată de mama mea), dar atmosfera era mai apropiată de un grup de studenți, decât de o structură de stat (costum, cravată...) asta si pentru că încrederea între ei era mare, și pentru că, având perspectivă de lucru „infinită”, nevoia de a progresa profesional nu se baza pe intrigi și mâncătorie.
Dezvoltarea Litoralului a fost un moment de „basculă” între supunere silită la reguli arbitrare, politice, menite a crea o poziție în ierarhia lagărului socialist și deschiderea spre o identitate și o prezență internațională afirmată.
Programele construcțiilor de pe litoral erau simple. La început un buget, o dată de recepție și un număr de locuri. Partea logistică a restaurantelor (și să nu uităm toate construcțiile anexă necesare funcționării - spălătorii, stocare logistică și alimentare, cazarea personalului etc. erau făcute de arhitecți cu un delegat al beneficiarului direct) și au devenit mai complexe pe măsură ce numărul de utilizatori creștea. Nicio legătură între Eforie, unde o structură urbană preexista, și Mamaia sau apoi Neptun, care trebuiau să fie autonome, în cea mai mare măsură. Programul implica o intervenție politică limitată, afară de scara și ecoul mediatic scontat, avea puține aspecte cu caracter oficial politic. La vilele speciale, gospodăria de partid decidea numărul de camere, de saloane în funcție de necesitățile protocolului internațional, apoi a fost o conlucrare între beneficiar (prin prisma protocolului pentru vilele conducerii de partid) și arhitecți.
O parte din proiectarea litoralului (îmi aduc aminte de perioada Mamaia) se făcea pe loc. Una din vilele interbelice era atelierul și cazarea arhitecților. Posibilitățile de comunicare erau mult mai rudimentare ca azi și cu un șantier care evolua spectaculos în fiecare zi, practic, trebuia să supraveghezi în permanentă. Materialele erau bazice, proiectul arhitecților detalia totul, până la planuri de execuție (1/1) a tâmplăriilor, scărilor, zidăriei, totul.
Dispariția stilului „realist socialist” ar fi survenit oricum, mai devreme sau mai târziu, și făcea parte dintr-o luptă politică a lui Dej de de-rusificare a cercului politic - și dogmelor impuse - și o afirmare a unei mândrii naționale. Marele noroc al echipei de arhitecți și al lui tata a fost să propună ceva ce corespundea momentului.
.