Turism, agrement și dans pe litoral în perioada 1948-1989

1948, 1956, 1959, 1962, 1968, 1971, 1974, 1982, 1985, 1989

Chiar dacă cifrele de mai sus par să reprezinte o înșiruire aleatorie de ani, alegerea lor reflectă o schimbare de model din perspectiva turismului și agrementului pe litoralul românesc al perioadei comuniste. Firul roșu pe care l-am ales este dansul, un element cultural mai puțin studiat în cercetările despre turismul din această etapă istorică, începând cu naționalizările din 1948 până la căderea regimului comunist și sfârșitul dictaturii lui Nicolae Ceaușescu la finele anului 1989.
În paralel cu punctarea ciclurilor succesive de îngheț și dezgheț politic cu efecte în evoluția turismului românesc, am urmărit o serie de variabile socioculturale, precum agrementul, scena de divertisment și viața de noapte. Generațiile tinere de după război s-au maturizat, au socializat și au participat la activități de agrement într-un mediu cultural și tehnologic destul de diferit față de cel al părinților, tendință care s-a accentuat în anii ’70 și ’80, odată cu internaționalizarea fluxurilor audiovizuale ale mondializării emergente.
Ce reper teoretic, mă raportez la ceea ce Alexei Yurchak numește „paradoxurile interne ale vieții în socialism”¹, cu scopul de a explora divertismentul socialist de pe litoral pornind de la întrebările următoare: „Unde, când și cum petreceau (și dansau) turiștii pe litoralul românesc? Cum era încadrat în epocă acest tip de agrement?”.
Pentru documentare, m-am folosit de coroborarea informațiilor din mai multe surse de arhivă: articole de presă din epocă (Scînteia, România liberă, Munca, Dobrogea nouă ș.a.), relevante prin prezentările și proiecțiile despre agrement, pe care le-am nuanțat și completat cu documente din fondurile fostei Securități despre turism și litoral, rapoarte de la Institutul de Cercetări „Radio Free Europe/ Radio Liberty” („RFE/ RL”), publicații specializate de la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Turism, precum și interviuri cu lucrători din domeniul turismului care au activat ca disc-jockey (DJ) înainte de 1989.

1948: vilegiatură și pentru muncitori

Odată cu transformările profunde la nivel politic și economic, schimbarea de regim aducea în discuție democratizarea concediului de odihnă raportat la accesul în stațiunile balneare. Până atunci mergeau la mare doar muncitorii bolnavi, încadrați la Asigurările Sociale, în timp ce repausul din timpul verii și plăcerile vilegiatu rii erau un monopol al celor cu venituri mari (Adeverul). Discursul presei era marcat constant de opoziții binare, amintind vremurile de dinainte, când „sub călcâiul de fier al capitalismului” oamenii muncii nu aveau parte de concediu la munte sau la mare, acolo unde „huzureau moșierii sau bancherii” (Viața sindicală, Luptătorul). În noul regim, muncitorii foloseau concediul pentru a căpăta forțe noi, utile în construirea socialismului. Retorica socialistă a avut efecte și în toponimia urbană: la mare, stațiunea „Carmen Sylva” a fost denumită „Vasile Roaită” în 1948.
De altfel, localitatea „Vasile Roaită” era scena unui proces de tranziție socială care se repeta și în alte spații de recreere. Vara anului 1948 apare ca unul dintre puținele momente în care rămășițele lumii vechi coexistau cu noua lume a democrației populare pe spațiile generoase ale stațiunilor climaterice. Presa centrală anunța triumfal cum se schimba fața litoralului, acolo unde „au dispărut «grangurii» și au venit oamenii muncii” (România liberă). Un articol din Viața sindicală relata că, la „Vasile Roaită”, se afla un cazinou², rebotezat „cazinoul Rodica”, unde dansau „ca în junglă” foști rentieri, moșieri sau industriași. Un alt text înfiera „viața de desmăţ practicată la cazinoul de pe faleză, unde dansurile și chefurile feciorilor de bani gata continuă” (Luptătorul). Ziariștii observau că reprezentanții vechii orânduiri se țineau departe de muncitori, la fel cum și aceștia din urmă priveau revoltați la scenele din cazinou, simțindu-se „străini de această lume și cu mult înălțați deasupra acestor rămășițe putrede”. Lucrurile nu aveau să rămână așa, prin grija Confederației Generale a Muncii³ care a hotărât că din „local de desmăț,” cazinoul va deveni un cămin cultural muncitoresc. Astfel, un scurt text din România liberă anunța că, pe 8 august 1948, „una dintre «instituțiile» tradițional consacrate frivolității și desmăţului burghez, a fost transformată, în locaș de odihnă și îmbogățire spirituală”. Trendul era consemnat și de Dicționarul limbii romîne literare contemporane editat în 1955, unde termenul „cazinou” era asociat cu un spațiu al societății burgheze, cu mențiunea că: „În vechile cazinouri din țara noastră azi s-au deschis cantine și cluburi pentru oamenii muncii”.
Schimbarea de funcție a cazinoului se reflecta și în modelul de divertisment, care căpăta o dimensiune explicit educativă, organizată în jurul bibliotecii, unde muncitorii „să poată ceti o literatură instructivă și sănătoasă, iar distracțiile să fie pătrunse de bunul simț muncitoresc” (Viața sindicală). Totuși, mai apărea o nouă problema de fond, implicarea redusă a cetățenilor în noile activități cultural-educative, pe lângă „divertismente artistice, cinematograf, festivaluri, chermeze, muzică, organizate de diferite grupări sindicale” (Universul). În viziunea Confederației Generale a Muncii, concediul de odihnă nu era un „concediu politic”, sindicatul criticând vechea concepție de trândăvie și atmosfera de „concediu burghez” în care oamenii își organizau timpul după bunul lor plac (România liberă). Munca politic-culturală trebuia să cuprindă conferințe, lecturi de cărți bune, informarea asupra politicii interne și internaționale, citirea ziarelor și organizarea gazetelor de perete. Multe dintre acestea erau organizate în fostele cazinouri (Viața sindicală).
În cursul anului 1951, cazinoul din Constanța urma să fie transformat într-un „măreț Palat Cultural,” iar infrastructura de agrement a stațiunilor era îmbunătățită cu parc, solariu, club, sală de lectură, teatru în aer liber și terenuri sportive, dar și stații de radioamplificare pentru o ambianță sonoră (România liberă). Era vremea stahanoviștilor, iar limbajul luptei de clasă încă domina paginile ziarelor. La clubul central al stațiunii „Vasile Roaită” (fostul cazinou), unde altă dată tronau „puhavi desfrânați, cu țigările de foi în colțul gurii, femei ce-și etalau bijuteriile și toaletele”, muncitorii aveau la dispoziție bibliotecă cu sală de lectură, mese de șah, tenis de masă și instrumente muzicale (Universul). În anul următor, cazinoul de la Mamaia era transformat în club muncitoresc, risipind reputația unui loc unde „odinioară tot soiul de trântori risipeau la jocuri de noroc banii storși din truda muncitorilor” (Scînteia). În 1953, anul morții lui Stalin, retorica militantă încă trena în paginile presei, care arăta că vilele fostelor burghezii și moșierimi, altădată „locuri de petreceri și desfrâu”, au fost renovate și transformate în cluburi, case de cultură, biblioteci. Și da, fostul cazinou din „Vasile Roaită” era dat din nou exemplu ca un „adevărat focar de răspândire a culturii, un loc drag harnicilor constructori ai socialismului”. Totuși, activitatea cultural-educativă apărea ca un punct slab, având în vedere că în majoritatea stațiunilor se practica „până la plictiseală metoda organizării unor așa numite seri distractive, al căror unic punct în program este muzica de dans” (Contemporanul). Dansul fusese gonit din cazinouri, dar nu și din stațiuni.
Presa din următorii ani aducea articole despre diverse amenajări în stațiunile balneoclimaterice, limbajul jurnalistic devenea ceva mai temperat, iar ponegrirea oamenilor din fosta orânduire era progresiv abandonată. La 1 septembrie 1955 își începea activitatea Oficiul Național de Turism „Carpați”, cu misiunea de a extinde călătoriile turistice ale străinilor în țară și vizitarea altor țări de către turiștii români, adică un turism internațional întrerupt de „ultimul război mondial și perioada de «război rece» care i-a urmat” (Scînteia). Relaxarea ideologică se reflecta și în turism. În ceea de privește scopul concediului în țară, acesta începea să fie privit diferit, căci pe lângă „reconfortarea fizică și morală” care-i făcea pe cetățeni să fie apți de muncă, urma să le prilejuiască acestora amintirea unor zile frumoase la mare. Planul ambițios de agrement cuprindea construcția unei popicării și amenajarea a două baze nautice la Mamaia, dotarea stațiunilor cu aparate de proiecție cinematografică și organizarea unor turnee ale teatrelor de stat în stațiuni (Munca, Dobrogea nouă).

Anii ’50: facilități pentru muncitorul-turist

Odată cu pregătirile pentru vară pe litoral, presa centrală comenta în 1956 o serie de schimbări care urmau să definească concediul oamenilor muncii. Pe lângă atenția acordată amenajării parcurilor și spațiilor verzi din Mamaia, Techirghiol, Eforie, „Vasile Roaită” și Mangalia, s-au luat măsuri pentru îmbunătățirea punctelor de alimentație cu deschiderea de noi magazine, restaurante, cofetării, alimentare și aprozare, precum și chioșcuri cu răcoritoare și cărucioare ambulante care să servească băuturile direct pe plaje; linii locale de autobuze urmau să asigure mobilitatea cetățenilor între stațiuni (Romînia liberă, Scînteia tineretului). Presa locală aducea însă de pe teren vești despre întârzieri și „lipsa spiritului gospodăresc”, semn că între planurile ambițioase și rezultate apăreau unele decalaje (Dobrogea nouă). Totuși, discursul axat pe grija pentru deservirea populației accentua noua viziune asupra concediului de odihnă și contura conceptul de „turism social”⁴ ca un serviciu furnizat în beneficiul oamenilor muncii din țară. Agrementul părea să nu mai fie dominat de activitățile cultural-educative, tineretul având la dispoziție multiple modalități de distracție, de la seri de dans la club, la spectacole de teatru sau film în aer liber, plimbări prin parcul trandafirilor, bufete cu bere rece și magazine de suveniruri.
Printr-o transformare importantă urma să treacă și fostul-cazinou-actual-cămin-cultural din „Vasile Roaită,” pentru că, prin grija Ministerului Industriei Alimentare, se amenaja în acest local un mare restaurant (Dobrogea nouă). Trecerea cazinourilor din „Vasile Roaită” și din Constanța în subordinea unor instituții de alimentație publică, precum și abandonarea funcției de cămin cultural dau măsura unui posibil eșec al concepției instrumentale pe care a fost gândit inițial agrementul socialist. Pe de altă parte, noua destinație comercială a celor două cazinouri reflecta și domolirea avântului ideologic de la sfârșitul anilor ’40, în favoarea unei abordări mai pragmatice și adaptate contextului sociocultural. Autoritățile începeau să-și pună problema rentabilității. Nu întâmplător, o machetă comercială publicată de cotidianul local Dobrogea nouă, în februarie 1958, adică în extrasezon, invita publicul constănțean să petreacă ore plăcute de distracții și antren la „Matineele dansante” (sic!) care aveau loc la Restaurantul Cazinou în fiecare joi, sâmbătă și duminică, între orele 17-20. Strategia publicitară era adaptată și sezonului estival, prin macheta publicată în cotidianul băcăuan de partid Steagul Roșu, în care Trustul de Alimentație Publică Constanța promova „Băuturi alese, antren și dans” la restaurantele Cazinou, Modern și Vraja Mării din localitatea Neptun și Terasa Mării din Eforie, precum și restaurantul Cazinou din stațiunea „Vasile Roaită”. În iunie 1958 se anunța deschiderea unui nou restaurant la cazinoul din Mamaia, unde funcționa și clubul Casei de Cultură a Sindicatelor, care organiza deopotrivă activități educative (conferințe, serate literare) și recreative (călătorii pe mare, seri de dans, filme). Tot acolo, și în general în dotarea căminelor culturale, apăreau mențiuni despre „discoteca clubului”, fără să fie însă asociată dansului (Dobrogea nouă). Noțiunea de „discotecă” definea inițial o colecție de plăci de patefon, o piesă de mobilier care integra un pick-up sau un loc pentru depozitarea discurilor. Adaptată clubului cultural, discoteca desemna o sală în care se puteau face audiții muzicale pe discuri, de regulă opere clasice. În 1960, clădirea cazinoului din Mamaia devenea și centru comercial, adăpostind magazine și unități de alimentație publică.
Eforturile se concentrau pe creșterea capacității de cazare, pe îmbunătățirea condițiilor de locuire și alimentație, dar și pe lucrări de infrastructură, prin consolidarea malurilor, proiecte de asfaltare și canalizare. Înfrumusețarea stațiunilor, instalarea unei stații de radioficare cu 600 difuzoare și un plan de agrement prin activități cultural-sportive completau obiectivul principal, acela ca toți „cei veniți la odihnă și tratament să se simtă cât mai bine” (Munca, Dobrogea nouă). În 1957 apare mențiunea noii stațiuni de la Costinești, iar sfârșitul deceniului șase aducea câteva schimbări majore: Oficiul Național de Turism (O.N.T.) „Carpați” prelua întreaga bază materială a turismului și avea misiunea să organizeze turismului intern cu oferte comerciale (nesubvenționate); alte noutăți vorbeau de un număr mai mare de turiști străini, croaziere organizate în comun cu alte țări de democrație populară și investiții consistente la Eforie și Mamaia (Romînia liberă). Un articol din revista Flacăra elogia munca arhitecților care transformaseră localitatea Eforie într-o „grațioasă și ultramodernă stațiune maritimă,” printr-o „simfonie a liniilor și a unghiurilor, creată în ritm vivace, din beton, din marmură, din sticlă”. Apăreau hoteluri ale O.N.T.-ului pentru oaspeți străini, un indiciu timpuriu despre dublul standard care va configura ulterior turismul socialist. Revelația stațiunii era însă marele restaurant, un „uriaș «palat de cristal» (80% sticlă, 20% beton)”, completat în exterior cu neoane fluorescente, unde turiștii români și străini puteau petrece „o seară de muzică și de dans”.

Anii ’60: un produs turistic dual, pentru străini și pentru români

Începutul deceniului marca noi investiții pe litoral, documentate în revista Arhitectura R.P.R., care aloca spații generoase pentru prezentarea ansamblurilor hoteliere și dotărilor de la Mamaia și Eforie, precum și alte proiecte urbanistice din regiune. Un decret din 14 martie 1962 statua schimbarea denumirii orașului „Vasile Roaită” în Eforie, care urma să aibă ca localități componente stațiunile balneoclimatice Eforie Nord și Eforie Sud. Presa începea să folosească expresia „salba de stațiuni de pe malul Mării Negre”, consacrată și uzată ulterior de ziarele epocii. Turiștii români se înscriau în trei categorii, cei trimiși de sindicate, cei veniți prin O.N.T. sau pe cont propriu (Munca).
Un articol din Flacăra rezuma programul-tip de care turistul mediu putea să se bucure în Eforie, o combinație variată de activități educative, culturale și recreative printre care figurau și două seri de dans. La Eforie, activitățile se desfășurau la clubul central și la puncte culturale numerotate: șase în Eforie Sud și două în Eforie Nord, dotate similar cu televizor, bibliotecă, discuri și jocuri de club, șah, table, remi. Mamaia începea să se diferențieze, poate și pentru faptul că turiștii străini cazați acolo - peste 120.000 de vizitatori - proveneau din 36 de țări poziționate de ambele părți ale unei Cortine de Fier încă permeabile înainte de criza rachetelor cubaneze, din octombrie 1962. Mamaia era denumită „Perla stațiunilor de pe litoral” datorită unei creșteri spectaculoase în numai cinci ani, de la 14 hoteluri cu 2.815 locuri, în 1958, la 33 de hoteluri cu aproape 15.000 de locuri, în 1963, a grijii pentru asigurarea unor condiții de confort ultramoderne, a dotărilor și serviciilor gândite pentru un public internațional, aspecte care poziționau stațiunea ca o „Rivieră a socialismului” (Scînteia tineretului, Steaua Roșie, Tribuna). Pentru Eforie Sud se vorbea despre darea în folosință a unui „complex de case de odihnă” cu un „restaurant-cantină”, în timp ce la Mamaia se finalizau, pe lângă hoteluri cu 14-12 etaje, un cazinou-bar, un teatru, două cinematografe în aer liber și un parc de distracții pe malul lacului (Romînia Liberă).
Gradual, se preconiza diversificarea spațiilor de agrement cu câteva puncte de interes în 1964. La Eforie, fostul bufet Vraja Mării era reamenajat într-un bar de noapte tematic, în stil roman. La Mamaia, vila 29 de pe malul lacului Siutghiol se transforma într-un restaurant specific românesc (Miorița), și intra în fază de finisaj clubul-bar Melody, cu trei niveluri, care cuprindeau „un club pentru jocuri distractive, un bar de noapte de circa 400 de locuri, cabine pentru orchestranți și artiști de music-hall” (Romînia Liberă). Totuși, așa cum reiese din prezentarea proiectului în numărul 1/ 1966 al revistei Arhitectura, odată cu darea clădirii în exploatare „o serie de funcțiuni și-au schimbat destinația, lucru ce a dus la unele confuzii și la o proastă utilizare a spațiilor - terase nefolosite, accese separate în mod artificial etc.”, simptom al unor decalaje de viziune între proiectant - Institutul de Studii și Proiectare pentru Construcții, Arhitectură și Sistematizare (I.S.C.A.S.) - și beneficiar - Întreprinderea de Hoteluri și Restaurante (I.H.R.) Mamaia.
Pe lângă plaje și infrastructura de cazare, litoralul devenea un punct de atracție din perspectiva loisirului și a vieții de noapte. Mamaia dispunea de patru localuri dedicate: Melody, Perla, Cazinou și Miorița. Alte localurile se adaptau, completând peisajul, dar problemele se iveau, mai nou, din muzica ușoară și din striptease. Un reportaj de investigație, publicat în 1966 de Scînteia tineretului, semnala nota discordantă dintre „atmosferă elevată” de pe litoral, unde „eforturile arhitecturale și de deservire nu merg numai spre asigurarea unui confort modern, dar și spre o funcționalitate estetică evidentă”, și unele orchestre care nu dovedeau o „ținută artistică și decentă”. La cinci restaurante se cânta zgomotos și la voia întâmplării, un repertoriu lipsit de piese melodice și lirice, din care, în plus, lipsea muzica ușoară românească. Persoane cu funcții de răspundere dădeau vina pe orchestre, care se adaptau după cerințele clientelei, pentru că „așa se cîntă pe tot litoralul. Străinilor le place o asemenea muzică”. Atotștiutor, responsabilul restaurantul Albatros adăuga: „Să știți că astăzi tinerilor le place muzica aceasta. Am un băiat de 16 ani și avea aceleași gusturi. I-am dat două palme și s-a liniștit”. Un an mai târziu, nici cotidianul Dobrogea nouă nu aprecia defel acele „orchestre gălăgioase, cu un repertoriu gen «beatles»”. Din perspectiva programelor de varietăți, Eforie ieșea în evidență, pentru că fiecare bar de noapte (Barul roman, Western, Cancan, Union și Potcoava de aur) alcătuise spectacolul după un concept propriu (Scînteia tineretului, Contemporanul). Punctul slab aici viza numerele de striptease care nu cadrau cu normele ideologiei socialiste. Istoricul Cristian Vasile a găsit în arhive o informare a Secției de Propagandă și Agitație, din 8 iulie 1968⁵ , care identificase acest derapaj în 5 baruri de noapte: Cazinou din Mamaia, Vraja Mării, Potcoava de aur și Cancan din Eforie Nord, și Cazinou din Constanța. La Potcoava de aur, numerele de striptease urmăreau câte o poveste: „primul sugerează dansul unei păpuși mecanice care se dezbracă, rămânând acoperită doar cu o frunză de viță; al doilea o scenă legată de obiceiul medieval al centurii de castitate, iar al treilea o dansatoare în căutarea băii și căreia îi scapă prosopul și astfel rămâne pentru câteva secunde complet goală”⁶. Presa nu formulase critica atât de explicit, probabil să nu o transforme în reclamă. Scînteia tineretului dojenea Potcoava de aur pentru programul de cabaret care conținea câteva „vulgarități stridente de care ar trebui neapărat periat (vezi scena cu centura de castitate)”.
Turismul românesc intrase, după 1966, în etapa de consolidare a ofertei pentru turismul de masă nu doar „pe piața internă și cea a țărilor socialiste, ci și pe piețele unei serii de țări vest-europene”, nota Eugeniu Nicolescu, autorul unui studiu despre marketingul in turism⁷. Infrastructura de cazare adăuga „renumita constelație” a Mangaliei (Saturn, Jupiter, Venus, Aurora, Olimp, Neptun) la „salba de stațiuni litorale” (Pentru socialism). Contextul extern era favorabil, căci O.N.U. proclamase anul 1967 drept an internațional al turismului, ocazie cu care România hotăra, alături de alte țări europene, să primească turiști fără obligativitatea vizei, pe bază de reciprocitate (Lumea, Buletinul oficial). Turiștii străini din occident reprezentau o sursă importantă de profit prin valută forte, iar atragerea acestora a devenit o prioritate în următorii ani.
Firmele turistice internaționale Club Méditeranée⁸ (Franța), Club 33⁹ (Suedia) și Neckermann¹⁰ (RFG) au început să aducă grupuri organizate la Mamaia, unde se construiseră spații de cazare și servicii hoteliere dedicate, pe modelul vacanțelor „all-inclusive”. Turiștii occidentali, membri ai acestor cluburi, se bucurau de programe de distracții cu cină de raci (mâncarea preferată a nordicilor), seri Neckermann (cu mâncăruri specifice germane) și seri românești la restaurantul Miorița (Dobrogea nouă, Munca). Nu lipsea dansul, cu „seri de întâlnire la dans a românilor cu turiști străini”, o reflectare a liberalizării controlate din a doua jumătate a anilor ’60, când contactele dintre români și cetățenii altor țări nu erau monitorizate și limitate. Occidentalizarea se accentua în 1967 cu introducerea de noi mijloace de distracție, 80 de jocuri mecanice distractive de tip pinball și un teren de bowling cu 12 piste (Steaua roșie). Nu în ultimul rând, în 1968, era înființat Biroul de Turism pentru Tineret (B.T.T.), un bazin de formare pentru ghizii și personalul care urmau să deservească grupurile de tineret din străinătate.
Primele mențiuni ale discotecii ca local de dans animat de un DJ le-am identificat în presa din 1969. Erau situate în Mamaia, la cluburile suedeze 33 și Continentresor, unde „un critic de muzică alege și comentează muzică ușoară și de dans de cea mai bună calitate” (Dobrogea nouă, Scînteia). Presa nu specifica însă că toate acestea erau localuri private, unde intrarea se plătea în valută. Gibi și DJ Vladone, salariați în turism din ’71-’73, m-au ajutat să reconstitui apariția acestor prime discoteci de pe litoral. Clubul 33 era plasat strategic, într-o aripă a Hotelului București, biletul era 1 $ și era cu circuit închis. Andrei Partoș își aduce aminte că a lucrat în acea perioadă ca recepționer la Hotel Internațional, unde erau cazați patronul clubului 33 și fiica acestuia. Partoș a asistat la inaugurarea Club 33, „o discotecă profesionistă, cu discuri pe vinil și o instalație audio serioasă”¹¹. Discoteca operată de Continentresor se numea Continent și se afla la parterul hotelului Dacia, într-o secțiune a restaurantului. Presa epocii menționa că a fost organizată de O.N.T. în colaborare cu firma suedeză de turism, iar interlocutorii mei au adăugat că la crearea discotecii a contribuit Cornel Guriță, solistul vocal al formației „Olimpic 64”. Ulterior, în 1973, Continent s-a transformat în discoteca Black and White, cu intrare pe lei.
Un alt model de discotecă începea să prindă contur în țară odată cu activitatea tot mai intensă a cluburilor studențești și de tineret. Acestea organizau, pe lângă dans, și multe alte activități conexe. DJ Vladone mi-a povestit că Ateneul tineretului, Clubul 45 de la Casa de Cultură a Sectorului 2, Club 303, Club A și alte cluburi ale facultăților au fost locurile unde s-a format prima generație de disc-jockey care a activat apoi în discotecile turistice de pe litoral în anii ’70.

Anii ’70: dublul standard și discriminarea valutei

La răscrucea a două cincinale, factorul politic începea să-și facă simțită prezența în turism. Finele anului 1970 era marcat de ședința Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. și a guvernului din 25 noiembrie, când Ceaușescu critica eficiența economică a turismului internațional, apreciind că „în activitatea de deservire turistică, nivelul de cheltuieli se menține ridicat în comparație cu volumul încasărilor valutare” (Dobrogea nouă). Produsul turistic destinat exportului era rentabil, dar Ceaușescu era nemulțumit de ritmul lent al amortizărilor. În cartea sa, Eugeniu Nicolescu sugera și o explicație: concurența „mereu mai ascuțită pe plan internațional” și faptul că turismul românesc miza pe atragerea de turiști străini din segmentul „de masă” care nu aveau pretenții prea mari în raport cu un produs turistic mai modest, dar ieftin. Astfel, infrastructura turistică era destul de standardizată, concentrată pe o categorie unică de confort, iar dotările și serviciile de agrement erau reduse în comparație cu oferta unor stațiuni similare din Spania, Italia și Iugoslavia¹². Turismul românesc obținea un scor ridicat la aprecierea ofertei necomercializabile, adică amenajare urbanistică, spații verzi, plaje etc., dar era deficitar în „domeniul ofertei «rentabile»”¹³, respectiv rețeaua de agrement pentru sport, distracție și shopping, care ar fi adus câștiguri mai mari în valută: bazine, facilități pentru sporturi nautice, baruri și discoteci, rețeaua comercială, marfa și sortimentul de suveniruri etc.
Anul 1970 adusese totuși câteva proiecte inedite pentru viața de noapte: în Jupiter, complexul turistic Paradis asigura un program nonstop, cu bar de noapte, bar de zi, braserie și două piscine, și aparent era mai mereu rezervat integral de firme străine (Informația Bucureștiului). La Venus, barul Calipso îmbina ingenios pe fațade culorile roșu și negru (Flacăra). Presa locală menționa barul Acapulco, cu program muzical sud-american și un bar de noapte cu muzică stereofonică la Eforie Nord, spoi Grota Nimfelor din Eforie Sud, și Auto-night-club din Venus, bar tematic unde mesele erau confecționate din roți de automobil. La Mamaia fusese amenajată o grădină vieneză cu muzică de café-concert pe terasa hotelului Perla, iar la parterul aceluiași hotel se deschidea o discotecă cu muzică și dans pentru tineret. Informația Bucureștiului anunța că asta era și „prima discotecă publică din țară”, cu 260 de locuri, program de la 21.00 la 3.00 dimineața și 800 de melodii de dans modern care „stau la dispoziția melomanilor”. Numită Scotch-Club Stereo, sau Scotch Club 45, sau simplu Clubul Scotch, discoteca avea și o poveste interesantă, pentru că era materializarea unui proiect de diplomă intitulat „Proiectarea, amenajarea, organizarea și dotarea unei discoteci-bar”, susținut de studentul la comerț Otto Bottner (România liberă, Scînteia tineretului). Fost campion la tenis de masă, Bottner este amintit de interlocutorii mei, Gibi și DJ Vladone, ca unul dintre cei care la vremea aceea dețineau echipament profesional de excepție, având rude în străinătate. În 1971, Clubul Scotch căpătase deja faima unui punct de atracție care nu trebuia ocolit, iar în 1972 activau acolo doi disc-jockey și localul era arhiplin (Dobrogea nouă, Contemporanul). Zone suplimentare de agrement apăreau în stațiuni, cu terase și restaurante la Mangalia Sud, apoi, la Jupiter, o sală de bowling, terenuri de sport, discotecă și o grădiniță la hotel Tismana, pentru copiii turiștilor, iar la Venus, barul Calipso fusese extins cu o braserie, o popicărie și o sală de jocuri mecanice (Dobrogea nouă).
Fluxul turismului internațional creștea vertiginos. În afară de Neckermann, noi firme de turism încheiau contracte cu O.N.T.: Flug Union, Flug Ring, Hummél-Turopa, Kaufhof și Touristik Union International (TUI) din FRG, clubul auto vest-german ADAC, Clarkson’s din Anglia, Ultramontes din Belgia, Gefco din Franța și numeroase firme suedeze, Continentresor, Vingresor, Trivselresor, Club 33 și Europaresor. O.N.T. se îngrijea de diversificarea modalităților de destindere și agrement prin construirea de piscine, terenuri de sport, discoteci, jocuri de maxi-șah, bowling și mini-bowling, centre de sporturi nautice, vânătoare și pescuit (Dobrogea nouă, România liberă). Dintre localurile exclusiviste, Gibi își amintește de Sunquest, deschis în 1971. Localul era construit după un proiect englezesc, la parter era un snack-bar, la etaj era discotecă, personalul era englez (barmani, DJ), iar fondul de marfă venea săptămânal din Anglia, cu o cursă charter.
În februarie 1971, I.H.R. Mamaia organiza concurs de prezentatori (disc-jockey) pentru discotecile-club din stațiune (Informația Bucureștiului). Apoi, bizar, în iulie 1971 apărea un text care cerea revitalizarea vieții cultural-artistice și distractive de pe litoral, unde discotecile, „aceste genuri mai noi de localuri de noapte destinate tineretului”, aveau o atmosferă ciudată, „dacă nu chiar violentă”, și, în plus, nimeni nu știa ce se cântă acolo sau ce repertoriu era (Dobrogea nouă). Ce se întâmplase?
Anul 1971 clarifica, de fapt, viziunea conducerii superioare de partid despre cum ar trebui să arate societatea socialistă. În turism, și în special pe litoralul care concentra „circa jumătate din capacitatea hotelieră a țării și circa două treimi din totalul capacității oferite turismului internațional”¹⁴, era necesară armonizarea unei oferte de inspirație occidentală cu normele socialiste, proces care nu a fost lipsit de efecte paradoxale. Din perspectiva profesionalizării, în 1971 se înființau instituții de resort, începând cu Ministerul Turismului, Centrala O.N.T. Litoral, Centrul de Formare și Perfecționare pentru Cadrele din Industria Hotelieră și Turism (C.F.P.C.I.H.T.)¹⁵, precum și Centrul de Studii și Proiectare pentru Promovarea Turismului¹⁶. În ceea ce privește amestecul politic, anul 1971 anunța două limite majore, ale căror efecte s-au acutizat de-a lungul timpului. Prima e legea nr. 23 privind apărarea secretului de stat (Buletinul oficial), care a oficializat restrângerea contactelor directe între cetățenii români și străini. A doua limită venea din Tezele din iulie¹⁷, adică 17 propuneri de măsuri prezentate de Nicolae Ceaușescu și adoptate în unanimitate de Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. la ședința din 6 iulie 1971. Ca linie generală, Tezele condamnau „manifestările de cosmopolitism, diferitele mode artistice împrumutate din lumea capitalistă” și vizau „educarea socialistă, patriotică, prin muncă a tinerei generații”¹⁸. DJ Vladone își amintește că măsurile aplicate în discoteci au durat cam o săptămână, timp în care programul se scurtase până la opt, se serveau băuturi non-alcoolice și muzică era exclusiv românească. Doar că încasările erau dezastruoase, motiv pentru care s-a revenit la modelul anterior, iar autoritățile au început să se ocupe de reglementarea domeniului, mai cu seamă că discotecile se înmulțeau rapid. Apăreau Black and White, Colibri, Sansegal-Club, Select și Tabăra-Nord în Mamaia, apoi Can-Can, Marea Neagră, Steaua de Mare și Acapulco la Eforie Nord, Grota Nimfelor și Oltenia la Eforie Sud, Discoteca-Barul Tineretului din Neptun, Club 66, Meteo și Tineretului la Jupiter, discoteca și barul de noapte Cleopatra la Saturn și, nu în ultimul rând, Zodiac, Orizont și Egreta la Venus-Mangalia Nord (România liberă, Flacăra, Dobrogea nouă). În 1973 era înființată Agenția de Prestații Turistice și Agrement, care se ocupase cu dotarea tehnică a 12-14 discoteci preluate în administrare, iar în aprilie 1974 instituția anunța „concurs în vederea selecționării de prezentatori pentru discotecile ce se vor organiza în Municipiul București, pe litoral și alte localități din țară” (România liberă). Doar că....
În după-amiaza zilei de joi, 18 iulie 1974, la mare, la Neptun, mai marii puterii discutau soarta agrementului pe litoral. Era o ședință a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., cu 33 de oameni, plus 13 tovarăși invitați, plus Nicolae și Elena Ceaușescu. Stenograma ședinței oferă nu doar transcrierea brută a discuției, ci și încadrarea în cheie negativă a unor aspecte din turism. Președintele avea o problemă cu barurile care funcționau până la 4 dimineața, deși exista o hotărâre ca ele să fie deschise până la 1.00, și cu acele programe care veneau în contradicție cu morala și principiile socialiste. „Chiar și oamenii din străinătate care vin la noi”, adăuga Ceaușescu, „nu vin să stea în baruri pînă la 4 dimineața. Sînt puțini din aceia și oricum nu noi trebuie să considerăm că turismul trebuie să-l dezvoltăm prin desfrîu.”¹⁹ Din punctul de vedere al regimului, turismul internațional devenea un rău necesar: era indispensabil prin aportul valutar și capitalul de imagine al României socialiste, dar prezenta un pericol pentru tineretul român, și nu numai, din cauza influenței nefaste a ideilor capitaliste transpuse prin obiceiurile de consum, tendințele în modă și concepțiile diferite aduse de turiștii străini. Răspunsul la problemă venea sub forma izolării progresive a oaspeților occidentali printr-o dublă concentrare: una temporală, adică orientarea sosirilor către vârfuri de sezon, oarecum firească din perspectivă comercială, și alta spațială, care venea la pachet cu un tratament preferențial: hoteluri, cazare, alimentație și servicii de calitate mai bună, prioritate în deservire (mese, alte servicii), și exclusivitate, cum ar fi accesul în magazine cu vânzare în valută (Shop), pe plaje private, în discoteci cu intrare pe valută și cluburi cu circuit închis.
Efectele acestei politici de dublu standard în turismul românesc au fost multiple și contradictorii, și voi reține două: pe de o parte, ghetoizarea cetățenilor români într-un turism de categoria a II-a s-a accentuat de-a lungul timpului, din cauza deteriorării progresive a economiei și a bazei materiale. Într-o scrisoare interceptată de Securitate, o turistă se plângea, în 1977, că: „În genere, la masă-plajă, lift am simțit discriminarea pe care nu pot s-o calific altfel decît a valutei”²⁰. În plus față de discrepanțele dintre străini și români, litoralul începea să reflecte și stratificarea socială a turiștilor români. Tot în scrisorile interceptate de Securitate, o femeie era revoltată că la Venus se făcea mare deosebire „între sindicaliști și O.N.T.-iști, și la cazar,e și la mâncare. E bătaie de joc, parcă sindicatul îți dă bilete de pomană”²¹. Sociologul Mircea Kivu descrie împărțirea turiștilor în categorii după poziția socială în: (1) nomenclatura care se relaxa izolată la Neptun, în vile și hoteluri administrate de Gospodăria de Partid; (2) „descurcăreții” care participau în economia secundară alimentată de schimbul reciproc de servicii și se cazau la Mamaia, Neptun, Olimp și Eforie; (3) „sindicaliștii” veniți cu bilete prin UGSR în stațiuni cotate ca modeste (Saturn, Venus) și (4) cei care, din diferite motive, mergeau la mare pe cont propriu și stăteau în gazdă²². Turiștii tindeau spre un model de vacanță în funcție de aspirații și relații.
Pe de altă parte, același dublu standard al turismului desena o nouă geografie a litoralului. Acesta devenea „zona cea mai occidentală din peisajul românesc”, după aprecierea lui Mircea Zane, DJ. Discotecile erau o sursă inepuizabilă de muzică occidentală, prin interacțiunile dintre DJ, preocupați să fie la zi cu topurile vestice. Pe 1 ianuarie 1975, Agenția de Prestații Turistice și Agrement se transforma în Întreprinderea de Agrement și Producție Industrială pentru Turism (I.A.P.I.T.), în subordinea Ministerului Turismului (Buletinul oficial). Accesul în meseria de DJ urma să fie condiționat de obținerea unui atestat, pe mai multe categorii, care trebuia reînnoit periodic. Către sfârșitul deceniului, zonele de agrement și dans se conturaseră în funcție de stațiune, de specific și de public, dar nu în ultimul rând și de DJ, a cărui personalitate definea brandul discotecii. Dintre DJ, unii erau angajați permanenți ai I.A.P.I.T., o parte lucra în rețeaua BTT, alta ca liber-profesioniști cu atestat, iar unii mai lucrau și „la negru”. Cei care activau în discotecile pe valută erau angajați cu statut de colaboratori de tur operatorii străini care aveau în locație de gestiune baruri de noapte și discoteci, cu taxa de intrare în valută și program până la 3-4 dimineața. Firme ca TUI, Neckermann sau Marina Holiday furnizau echipamentele și muzica, iar colaboratorii (DJ, barmani, casieri) erau plătiți pe grila de salarizare locală, așa cum se întâmpla la Scandinavian, Sunquest, Club Castel și Cazinou din Mamaia, la Rainbow din Neptun, Club Paradis din Jupiter ș.a.
Reglementarea domeniului avansa însă destul de lent, poate și pentru faptul că rentabilitatea impusă de planurile de încasări stabilite de stat mergea mână în mână cu ocolirea normelor trasate de regim, de la orar până la repertoriu, care ar fi trebui să integreze tot ce avea mai bun muzica ușoară și pop românească. În practică, se mai stătea și după ora oficială de închidere, 1 noaptea, iar cotele erau evitate elegant de DJ, care aveau la îndemână o bandă cu piese românești în eventualitatea unui control. În 1979, publicația Flacăra atrăgea atenția asupra „așa-ziselor «discoteci-pirat», fără autorizație sau statut propriu”, operate de persoane întreprinzătoare, care dispuneau de echipamente și scule pe măsură, și care făceau afaceri cu aparatură muzicală electronică și servicii de înregistrare. Este cazul lui Dorel Văduva, colecționar de muzică, fost cascador convertit în traficant, luat la bani mărunți într-un articol-anchetă din 1973 (România liberă) și amintit ulterior de Florin-Silviu Ursulescu ca fiind furnizorul de casete cu muzică, „la care se imprimau benzi non-stop”²³.

Anii ’80: videoteci și televiziune prin cablu pentru oamenii muncii

Încasările din turism mențineau trendul crescător, iar presa continua să scrie despre noutățile sezonului anunțate în, deja, tradiționala conferință de presă anuală organizată de Ministerul Turismului și Centrala O.N.T. Litoral (România liberă). Stațiunile avea deja un brand propriu, iar investițiile se reflectau și în dinamica zonelor de agrement, diversificate de I.A.P.I.T. cu parcuri de distracții în aer liber, unde muzica occidentală curgea liber, își amintește Doru Cetățeanu, DJ. Stațiunea Costinești era pe val cu numeroase festivaluri, se realizase stația de radio-amplificare și postul Radio Vacanța Costinești intrase în pâine, discotecile Ring și Vox Maris erau repere, prima cu un generos ring de dans în aer liber, iar a doua cu dotări tehnice moderne și o poziționare mai premium. Nu în ultimul rând, „blatul” din stațiunea tineretului devenea un fenomen sociocultural²⁴.
Structura divertismentului nocturn ajunsese la un echilibru între „sălile «disco» (...) și localurile unde poți asculta muzică pe viu»”, nota publicația Săptămîna, care propunea, începând cu 1981, o selecție a discotecilor de top de pe litoral, anunțând și o generație nouă de prezentatori, pe lângă „veteranii” domeniului. Presa centrală venea cu o încadrare mai critică și recomanda ca programele muzicale să fie revizuite, căci „la această dată se abuzează de melodiile din topurile străine, muzica românească apreciată de tineri fiind inexistentă” (România liberă).
Din 1982 începeau să se apară problemele, pe fondul celui de-al doilea șoc petrolier și al perturbărilor generate de criza datoriei externe, care a făcut din obținerea de valută principala preocupare a regimului. Anul următor, ministrul de resort, Nicolae Gavrilescu, comenta în presa centrală efectele crizei economice mondiale asupra turismului românesc, respectiv scăderea numărului de turiști străini, „principala sursă de eficiență economică în acest sector de activitate”, dar și o creștere cu 5,5% a turismul intern. Un raport „RFE/ RL” arăta că tur-operatorii din Germania de Vest renunțaseră la jumătate din comenzi²⁵.
Divertismentul de pe litoral dobândea o componentă video prin spiritul antreprenorial al lucrătorilor din domeniu, care au sesizat potențialul comercial al noii tehnologii. Începând cu 1982, publicația Săptămîna consemna înmulțirea video-discotecilor pe litoral și a programelor de dans care conțineau „secvențe video «de top»”. Doru Cetățeanu mi-a povestit despre ideea sa de a crea, în Mamaia, un Baby-club cu program de desene animate, care a avut mare priză la cei mici și la cei mari, deopotrivă. Tranziția de la tehnologia Betamax la VHS, mult mai accesibilă, a contribuit la proliferarea videotecilor în toată țara, dar și la specializarea pe video a unor rețele informale de achiziție și înregistrări de muzică occidentală din care făceau parte și disc-jockey. Grosul afacerilor cu casete video avea să fie însă dezvoltat de Securitate, prin intermediul antreprenorului Zamfir²⁶. Pe litoral, noul mediu câștiga teren și prin „cursuri de instruire cu prezentatorii de fonotecă și videotecă” organizate de B.T.T., între 17 și 20 mai 1984, la Costinești, și prin investiții realizate de I.A.P.I.T.
În ianuarie 1985 a fost adoptat un plan de folosire rațională a energiei, în contextul unei ierni lungi și foarte geroase. Economia de energie lovea și în turism, pentru că programul de funcționare a unităților de alimentație publică, inclusiv baruri și discoteci, nu trebuia să depășească ora 22.00. Nu și la cele pe valută, pentru străini. Debutul sezonului estival aducea o serie de renovări și modernizări, un centru nou de distracții în Saturn, cinci tobogane acvatice în Mamaia, Eforie Nord și Mangalia, precum și 29 de videoteci amenajate în toate stațiunile (Flacăra). Pentru Costache Zmeu, adjunct al ministrului de resort, extinderea rețelei de videoteci în turism urmărea să le ofere „oamenilor muncii, mai ales în concedii, o ședere cît mai agreabilă și, în același timp, cît mai instructivă”. În plus, prin colaborarea dintre I.A.P.I.T. și Ministerul Turismului, se extindeau pe litoral rețelele TV cu circuit închis din hoteluri, cu programe difuzate prin cablu, de pe videocasete (Flacăra)²⁷. Ion Tudorancea, inginer la I.A.P.I.T., mi-a povestit că programele, alcătuite din filme, muzică, desene animate și sport, erau aprobate de Consiliul Culturii și Educației Socialiste (C.C.E.S.)²⁸. Era același for care aproba listele cu piesele difuzate în discoteci, normative respectate de disc-jockey în proporție mică spre deloc. Cât și cum se ocoleau aceste norme în practica televiziunii prin cablu, rămâne de aflat. Doar că...
O circulară emisă de C.C.E.S. în iunie 1985 și semnată de Suzana Gâdea, președinta instituției, stipula că „toate videotecile, indiferent de subordonarea lor, de proprietarul aparaturii sau regim de funcționare, își vor înceta activitatea”²⁹. Puteau să mai funcționeze doar discotecile care aveau aparatură proprie, plus videotecile și discotecile pentru turiști străini, cu plata în valută. I.A.P.I.T. dispunea de aparatură proprie, dar pe 21 iulie 1985 emitea o delegație prin care un angajat trebuia să colecteze la sediu „toate videocasetofoanele și televizoarele color aflate în dotarea video-discotecilor I.A.P.I.T.”³⁰. Pe 15 decembrie 1985, C.C.E.S. aproba o serie de norme stricte pentru organizarea programelor de discotecă³¹, cum ar fi piese românești în proporție de cel puțin 2/3 din totalul muzicii prezentate și traducerea în română a textelor în limbi străine. În plus, se interzicea organizarea în public a programelor de videotecă, dar făceau excepție, evident, localurile pentru turiștii străini, cu plata tarifelor de intrare în valută. Ofensiva publică împotriva videotecilor pentru români nu a făcut decât să împingă fenomenul în spațiul privat, iar, în scurt timp, vizionarea de filme de pe videocasete devenea „o distracție națională”, își amintește Tinu Sebeșanu, DJ.
Muzica și filmele care circulau pe casetele video au avut un rol important în conturarea unui nou fenomen cultural cu efecte în componenta dansantă a discotecilor, și anume moda break-dance. În presă, primele mențiuni apăreau în 1984, cu un scurt text despre dansul care făcea furori în Statele Unite, „un soi de melanj între disco și acrobație” (Scînteia tineretului). În paralel cu infuzia de cultură pop occidentală care venea prin muzică și filme, prin discoteci și videoteci, casele de cultură începuseră să organizeze cursuri de dans și să pregătească grupuri de amatori pentru concursuri și spectacole de tineret. Andrei Partoș își amintește că la Vox Maris veneau frecvent grupuri de breakdance din toată țara care îl rugau să li se permită să facă scurte demonstrații pe ringul discotecii. Cum litoralul dădea tonul, Sorin Lupașcu, DJ la discoteca Ring, a preluat trendul și a organizat apoi concursuri de breakdance la Iași, la discoteca studențească Club CH. Fenomenul breakdance mai e legat de crearea Concursului de Muzică de Dans pentru Tineret în 1985. Valerian Mareș, organizator al celor trei ediții (1985 la București, 1987 și 1989 la Costinești), mi-a povestit cum concursul trebuia să rezolve două mari ofuri ale momentului: lipsa muzicii românești de dans din discoteci și faptul că în aceste localuri se difuza doar muzica străină. Multe melodii prezentate în cadrul concursurilor au fost însoțite de coregrafii de dans contemporan, printre care și grupuri de breakdance.
Anul 1986 se dovedea nefast pentru turism din mai multe puncte de vedere: accidentul nuclear de la Cernobîl subțiase mult rândurile turiștilor străini care veneau în țările din blocul estic, iar dintre cei care vizitau țara, mulți își exprimau nemulțumirea cu privire la mâncarea proastă și disconfortul legat de reducerea iluminatului public³². În sezonul de vară, chiar dacă se întuneca mai târziu, economia de energie arunca litoralul într-un întuneric dezolant. Tot în 1986 s-a decis ca și programul discotecilor pe valută să se încheie la ora 22.00, hotărâre care a rărit colaborările cu firmele străine, dar și grupurile de turiști. Despre motivul acestei decizii părerile sunt împărțite - un incident diplomatic în discoteca pe valută Cazinou din Mamaia, o manifestare de huliganism lângă o discotecă pe valută din Neptun, zgomotul puternic al muzicii care se propaga seara pe lac până la vila lui Ceaușescu. Peste toate acestea, plana însă iritarea generală a conducerii superioare de partid și de stat (a se citi Nicolae și Elena Ceaușescu) referitoare la faptul că oamenii muncii trebuiau să vină în concediu să se odihnească, nu să se distreze, ca să fie apți de muncă la întoarcerea din vacanță. Altfel spus, o reîntoarcere la viziunea anilor ’50.
În următorii trei ani, industria s-a adaptat condițiilor de austeritate, cu diverse și felurite soluții: se foloseau panouri solare pentru încălzirea apei menajere și din piscine, peisaje exotice erau create cu arbori și arbuști ornamentali, fațadele hotelurilor erau zugrăvite în culori pastel, saloanele restaurantelor erau reorganizate cu spații mai intime etc. (România pitorească, Clopotul). Pentru agrement, unele hoteluri ofereau serviciul de „închiriere de aparate TV cu circuit intern video” sau organizau cluburi unde „turiștii, fără să părăsească hotelul în care locuiesc, au posibilitatea să vizioneze proiecții de filme, să participe la diverse jocuri distractive sau, pur și simplu, să danseze într-o atmosferă plăcută”. La Eforie Nord apăreau centre pentru practicarea gimnasticii aerobice, iar la Mamaia se construise o „pistă de roll-ring (spațiu destinat practicării patinajului cu rotile)” (România liberă). Stagiunea estivală cuprindea spectacole muzicale și de divertisment, Costineștiul rămânea în continuare „capitală cultural-artistică” a litoralului, iar pentru divertismentul de tip music-hall erau menționate barurile Melody din Mamaia, Internațional din Olimp, Calypso din Venus și Paradis din Jupiter (România liberă, România pitorească, Flacăra). Discotecile erau încă prezente în peisaj, dar încadrarea lor publicistică părea să sufere un bemol; din Săptămîna lipsea selecția localurilor de top din stațiuni și recomandări despre DJ, iar rubrica „Agenda B.T.T.” din Scînteia tineretului plasa discoteca în tiparul unui loc care nu era doar pentru dans, ci era și „un spațiu în care se desfășoară o serie de activități cultural-educative: întâlniri cu muzicieni și actori bine-cunoscuți, care prezintă mini-spectacole de muzică tânără și scurte recitaluri foarte apreciate de tineri”.

În loc de concluzii

Periplul cronologic prin agrementul și divertismentul nocturn de pe litoralul perioadei comuniste a generat o asociere aparent paradoxală de locuri: cazinou, cămin cultural, restaurant cu muzică și antren, discotecă, videotecă. Toate au găzduit momente de socializare și relaxare pentru turiștii care beneficiau, prin concediu, de o evadare din rutina zilnică. Pe măsură ce regimul a început să restrângă și să controleze viața socială, litoralul a fost unul dintre puținele spații care acomoda proiecte și inițiative creative necontaminate de propagandă.
Reconstituirea locurilor de distracție și dans arată felul în care s-au transformat nu doar arhitectura, aspectul și funcția localurilor destinate acestui tip de divertisment, ci și modul în care era gândit agrementul, viziunea asupra concediului și profilul turistului căruia îi era destinat. Se regăsesc, în linii mari, momentele de (de)tensionare ideologică, dar în același timp transpar și o serie de paradoxuri care nu-și găsesc locul printre determinanții politici ai epocii. Pe de altă parte, reconstituirea istorică, dublată de o perspectivă sociologică și antropologică dezvăluie turismul de pe litoral ca un spațiu de negociere între trei categorii de actori: consumatorii, decidenții și lucrătorii din domeniu. Aceștia din urmă reprezintă o categorie de mediatori mai puțin studiată. Dincolo de poveștile și personajele anecdotice care populează imaginarul colectiv al litoralului din perioada comunistă, analiza practicilor cotidiene, utilitare și rutiniere arată numeroase exemple de abateri (minime) de la norme care au dus, în cele din urmă, la re-negocierea acestora.
Închei cu o ultimă călătorie în timp, la Cazinoul din Eforie Sud, în sezonul estival de după revoluție, via o relatare din paginile săptămânalului Flacăra. Da, e vorba de fostul cazinou din stațiunea „Carmen Sylva”, devenit Cămin cultural pe vremea când locul era redenumit „Vasile Roaită” și transformat apoi într-un restaurant care s-a adaptat noii geografii turistice a localității balneoclimaterice Eforie Sud. În acele zile de august 1990, localul era plin, bine aprovizionat, cu servicii prompte și program prelungit de restaurant și discotecă. Doar că unitatea ieșise din comunism arătând „ca o cantină”.

NOTE

1 Alexei Yurchak, Everything Was Forever, Until It Was No More: The Last Soviet Generation, Princeton University Press, 2006, p. 8.
2 Fostul cazinou „Movilă”, construit în stil modernist de Atta Cerchez, cf. Sergiu Iosipescu și Raluca Iosipescu, „Movilă Tekirghiol - Carmen Sylva - Eforie. Cercetări pentru reconstituirea peisajului istoric”, Revista monumentelor istorice nr. 2-3, 2018-2021.
3 Organism sindical înființat în 1906, apoi reorganizat în 1945 sub numele de Confederația Generală a Muncii, ca unic sindicat al muncitorilor. În 1966 revenea la numele inițial, Uniunea Generală a Sindicatelor din România, www. ugsr.ro/despre-noi-ugsr.
4 Definit, în 1971, ca turismul „practicat de către cercuri largi de persoane cu putere de cumpărare redusă. Este facilitat prin prestații cu totul speciale, accesibile ca prețuri., cf. Gloria Dincă, Ș. Dragomirescu, C. M. Ștefănescu, „Glosar de termeni utilizați în geografia turismului”, în Lucrările celui de-al II-lea colocviu național de geografia turismului, București, 1971, p. 59. Statul subvenționa această formă de turism cu tichete de vacanță care includeau cazare, masă și bilete de tren, repartizate prin sindicatele fabricilor.
5 Cristian Vasile, Viața intelectuală și artistică în primul deceniu al regimului Ceaușescu. 1965-1975, Editura Humanitas, București, pp. 71-74. Vezi și „Spectacolele de striptease în comunism”, www.lapunkt.ro, august 2021.
6 Idem.
7 Eugeniu Nicolescu, Marketingul în turism, București, Editura Sport Turism, 1975, pp. 250-251. În 1967 au fost semnate convenții privind desființarea vizelor pentru călătoriile în interes de serviciu și particular cu Bulgaria și Iugoslavia, în 1968 cu Norvegia, Cehoslovacia, Austria, Finlanda, Suedia, în 1969 cu URSS, iar în 1971 cu RDG și Polonia (Buletinul oficial).
8 Fondat în 1950, Club Méditerranée, cunoscut și sub numele de Club Med, oferea membrilor pachete de vacanță cu cazare, mâncare, băuturi, activități recreative și divertisment, toate incluse într-un preț fix. În Mamaia, satul de vacanță al Clubului Méditerranée s-a deschis în 1967 și s-a numit „Thalassa”.
9 Club 33 era o marcă a companiei suedeze de turism Vingresor. „Club 33” desemna un pachet de servicii pentru călătorii cu vârsta cuprinsă între 18 și 33 de ani.
10 Neckermann oferea pachete de vacanță all-inclusive la prețuri accesibile și a contribuit la popularizarea călătoriilor în străinătate pentru familii și persoane care nu dispuneau de resursele sau mijloacele pentru a-și organiza propriile vacanțe. Cotidianul Dobrogea nouă menționa mai multe hoteluri (Sirena, Tomis, Parc) ca fiind gazdele turiștilor aduși de firma Neckermann începând cu 1963.
11 Andrei Partoș a lucrat ca DJ pe litoral și a fost redactor muzical la Radio Vacanța Costinești în anii ’80, „Despre discotecile anilor ’70-’80”, 15 noiembrie 2017, https://andreipartos.ro/andrei-partos-despre-discotecile-anilor-70-80-partea-i.
12 O anchetă comparativă realizată în 1970 de O.N.T.
13 Eugeniu Nicolescu, op. cit., pp. 255-256.
14 Eugeniu Nicolescu, op. cit., p. 245.
15 Cu finanțare din Programului Națiunilor Unite pentru dezvoltare.
16 Reorganizat în 1974 sub denumirea Centrul de Cercetări Economice pentru Promovarea Turismului Internațional, apoi transformat în Institutul de Economia Comerțului Interior și a Turismului, în septembrie 1977.
17 Tezele din iulie 1971 sunt uneori poziționate eronat ca un efect direct al vizitei lui Ceaușescu în turneul asiatic din China, Coreea de Nord, Vietnamul de Nord și Mongolia. Studii recente plasează finalul liberalizării controlate către sfârșitul anilor ’60.
18 Nicolae Ceaușescu, Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii, Editura Politică, București 1971, p. 13.
19 ANIC, fond CC al PCR, Secția Cancelarie, doar 82/ 1974, ff.15. Decretul nr. 51 din 30 mai 1975 stabilea că orarul de funcționare a restaurantelor, barurilor de noapte și a unităților similare nu va putea depăși ora 1 noaptea.
20 CNSAS, Direcția Cercetare, Expoziții, Publicații, Serviciul Programe Educaționale, proiect „România supravegheată”, accesibil online la adresa http://www.cnsas.ro/documente/judete/Constanta/10.pdf, pp. 4-6.
21 CNSAS, op. cit.
22 Mircea Kivu, „Refrene comuniste - vacanță la mare”, în Dilema veche, nr. 545, din 24-30 iulie 2014.
23 Florin-Silviu Ursulescu, „Cine dădea muzică la toată România?”, în Radu Lupașcu (coord.), Arta Sunetelor. Antologie, Editura Adenium, Iași, 2015, pp. 21-32.
24 Mariana Iancu, „Andrei Partoș, vocea Costineștiului de altădată”, https://adevarul.ro/stiri-locale/constanta/andrei-partos-vocea-costinestiului-de-altadata-2177660.html.
25 Ioana Angelescu, „Tourism” în Radio Free Europe Research, RFE-RL Situation Report/ 9, 24 mai 1983, p. 23.
26 Liviu Tofan, Stejărel Olaru, „A fost ca-n filme. Cea mai mare afacere a Securității”, martie 2024, Matca literară, https://matcaliterara.ro/a-fost-ca-n-filme-cea-mai-mare-afacere-a-securitatii/.
27 Tot în ianuarie s-a hotărât reducerea programului Televiziunii Române la un minim istoric de două ore în timpul săptămânii (din 14 ianuarie 1985).
28 Titulatura Ministerului Culturii între 1971-1989.
29 Arhivele Județene Bacău, Fond Comitetul Județean de Cultură și Educație Socialistă Bacău, Dosar 1/ 1985, f. 201.
30 IAPIT, Delegația nr. 4561/ 21.06.1985 (arhiva Ion Tudorancea).
31 Arhivele Județene Bacău, Fond Comitetul Județean de Cultură și Educație Socialistă Bacău, Dosar 8/ 1985, pp. 42-67.

32 Carmen Pompey, „The Tourist Trade”, în Radio Free Europe Research, RFE-RL Situation Report, 17 iulie 1986.