Turism de masă și vile speciale

Reluarea, după război, a programelor pentru arhitectură destinată turismului, a locuințelor sezoniere, a fost strâns legată de intervenția statului. Momentul reluării temelor turistice după 1947 în programe de stat importante în ceea ce privește dezvoltarea localităților balneoclimaterice, precum și înființarea unora noi a pornit de la stațiunile proiectate pe litoral. Naționalizarea și reorganizarea centralizată a economiei nu au ocolit nici sectorul turistic. În paralel cu desființarea asociațiilor turistice private, Oficiul Național de Turism a fost transferat Confederației Generale a Muncii¹ în 1949. Transferarea către „sindicate” indica foarte clar direcția pe care urma să o aibă turismul pe plan intern pentru populația generală - aceea de turism de masă. În practică însă, prin transferul atribuțiunilor către o entitate sindicală, într-o primă perioadă, turismul s-a manifestat, în principal, prin reorganizarea operării patrimoniului existent din stațiunile „balneo-climaterice, pentru a fi folosite pe cât posibil pe toată durata anului în vederea ameliorării îngrijirii oamenilor muncii”². Acest model corespundea, în mare măsură, cu ceea ce se petrecea în Uniunea Sovietică, unde, sub conducerea lui Stalin, turismul era organizat de Komsomol³ sau de uniunile de sindicat. Anne Gorsuch⁴ constata că era strict vorba de turism intern, orientat către activități în aer liber cu caracter ideologic sau recuperare și odihnă în stațiuni.
În aprilie 1955, „o rezoluție a Comitetului Central Sovietic introducea posibilitatea cetățenilor sovietici să treacă granițele Uniunii Sovietice și să experimenteze în persoană țări străine”⁵. Această deschidere corespunde cu venirea la putere a lui Nikita Hrușciov deoarece o rezoluție similară fusese adoptată în 1954, având ca obiect numai vizita turiștilor străini în Uniunea Sovietică⁶. De turismul internațional urma să se ocupe întreprinderea Intourist⁷. Tot în 1955, dar în iulie, în România a fost înființat, în replică la deschiderea turismului internațional în U.R.S.S., Oficiul Național de Turism Carpați⁸. Această întreprindere urma să se ocupe de vizitele turiștilor străini în România și să organizeze vizite ale turiștilor români în țările Blocului comunist. Momentul relansării turismului internațional în spațiul socialist est-european a coincis și cu reintrarea arhitecturii moderne ca stil oficial agreat de Moscova în țările acestui spațiu. Dacă intenția de modernitate, atât în ceea ce privește turismul, cât și arhitectura, a fost de la început prezentă, realizarea ei în România a fost în schimb treptată. Astfel, într-o primă fază, proiectul turismului de stat prevedea păstrarea și sistematizarea stațiunilor existente⁹. Cezar Lăzărescu nota că sunt „dificultăți mari în realizarea unor compoziții generale ale localităților și nu poate duce la soluții curajoase, radicale”¹⁰, referindu-se la cazul proiectelor care continuau dezvoltarea interbelică. Dar și acestea din urmă fuseseră concepute după modelul arhitecturii moderniste.
Tocmai acea realitate a preexistentului interbelic este interesantă pentru studiul locuinței individuale, în contextul demarării în 1955 a noilor proiecte pentru turism. Poate fi începutul completării cu vile a falezei din Eforie Nord sau realizarea unui mic ansamblu de astfel de vile la Mangalia o oportunitate pe care liderii vremii au folosit-o în ideea construirii unor ansambluri mai luxoase? Cert este că, pe 2 iulie 1955, deci anterior înființării O.N.T. Carpați, Consiliul de Miniștri a emis Hotărîrea 1222 privind aprobarea „Lucrărilor de amenajări balneare a falezei de la Vasile Roaită”¹¹, vechea denumire a orașului Eforie. Față de faleza Mangalia, unde realizările moderne din perioada interbelică erau puține, falezele din Eforie (Nord și Sud) aveau un număr semnificativ de locuințe secundare, de vile interbelice, așezate într-o manieră coerentă de-a lungul falezei și pe străzile localităților. Proiectele publicate în numărul 8–9 al revistei Arhitectura din 1958, ce exemplifică realizări din Eforie Nord, sunt caracteristice pentru noua idee de turism și corelarea acesteia cu realizările din perioada interbelică. Proiectele de vile pe faleză publicate, concepute de arh. Nicolae Stopler și arh. Cezar Lăzărescu, realizate între 1955-1959 au fost inserate printre vilele proiectate în mare parte de G. M. Cantacuzino. O comparație cu proiectele realizate în anii ´30, în particular cu Vila Aviana, cu care se învecinează, arată că similaritatea aparentă dintre anumite proiecte ascunde, de fapt, o schimbare completă de conținut atât în ceea ce privește organizarea spațial-funcțională, cât și în ideea expresiei arhitecturale.
Cele două vile publicate în revista Arhitectura au fost concepute pe un principiu de simetrie speculară. Spre deosebire de Vila Aviana, simetria clădirilor construite în 1958 vine din alte surse, dintre care cel mai evident este modelul de casă cuplată, simetrică, ce definește arhitectura locuinței individuale importate după cel de Al Doilea Război Mondial. Exemplul vilei cu patru apartamente proiectată de arh. Nicolae Stopler este însă evident inspirat din arhitectura vilei Aviana, a cărei curbură este imitată la nivel de imagine prin pantele acoperișului care converg către zona scării centrale care este în aer liber. Asemănarea aparentă dintre cele două clădiri ascunde o inversare a conceptului în ceea ce privește interiorul. În timp ce spațiul central cu scară marcat de o fereastră ce se termină în arc adună interiorul clădirii, scara vilei proiectate de Nicolae Stopler este doar un conector funcțional între cele patru apartamente. La interior, fiecare apartament este identic (și simetric în oglindă), iar dispoziția interioară a spațiilor se face doar pe criteriul funcționalității. Fiecare apartament este independent și desenat pe un plan pătrat, nemaiputând să exprime spațial orizontalitatea întregului.
Continuând comparația cu Vila Aviana, vila proiectată de Cezar Lăzărescu este un duplex; centrul clădirii nu este reprezentat de un gol, ci de peretele care desparte cele două „apartamente”. În planuri se văd încă reminiscențe din vilele extinse interbelice, cu circulații separate, de serviciu, la parter. Scara și holul acesteia citează în registru funcționalist exemplul interbelic al vilei Aviana. Scara principală intră în categoria spațiilor servante, nu mai este un spațiu principal al casei; aceste spații sunt așezate tot spre stradă, despărțite net de un perete longitudinal de spațiile de zi și de camerele de la etaj. Trebuie remarcată și camera de la etaj de lângă băi, care este, de asemenea, o cameră de serviciu. Aceasta se deschide în lateral și spre stradă, nu spre terasa generoasă dinspre mare.
Analiza vilelor arată alunecarea semnificației unor principii spațiale și formale în arhitectură în perioada (comunistă) postbelică. În cazul de față, arhitectura proiectelor din 1958 poate fi considerată și ca un exemplu de integrare într-un sit constituit și rămân exemple cheie ale arhitecturii moderne de după cel de Al Doilea Război Mondial.
Față de exemplele de la Eforie Nord publicate în Arhitectura RPR, vila situată în zona de nord a falezei din Eforie Nord și vilele din Mangalia nu au fost publicate împreună cu restul ansamblurilor construite pe faleză, ceea ce le duce în altă categorie, cea a „vilelor speciale”, realizate pentru membrii CC al PMR. Vilele „speciale” care au început să fie construite pe litoral, la Eforie Nord, Mangalia și ulterior în alte stațiuni balneoclimaterice, precum la Timișul de Jos, în actualul județ Brașov, Snagov etc., deși ascunse publicului general, au devenit un model și pentru acele proiecte din țară accesibile publicului și prezente în reviste de specialitate.
Subiectul vilelor speciale construite în perioada 1947-1989 și destinate folosirii private a liderilor politici este, probabil, cel mai dificil de analizat raportat la restul producției de arhitectură privată sau de stat datorită secretului care încă planează asupra acestor realizări. Dacă imediat după Revoluția din 1989 majoritatea „vilelor speciale” au fost deschise ostentativ pentru publicul larg¹², tot imediat, ele au fost închise și redate în folosirea noilor lideri politici. Valoarea arhitecturală a acestora nu a fost un subiect deschis, deși sunt singurele construcții care, în vremea respectivă, marcată de economia de materiale, au beneficiat de cele mai noi tehnologii și finisaje, iar la proiectarea acestora au lucrat colective formate din arhitecți și ingineri aleși. Au rezultat astfel clădiri a căror calitate putem intui că ar trebui să fie bună, deși informațiile speculative sunt mult mai multe decât cele documentate. Includerea lor în istoria recentă și publică a arhitecturii trebuie să se întâmple cât mai curând, pentru a trece aceste clădiri din categoria mitologiei în categoria arhitecturii văzute și comentate.
Dacă înainte de 1989 „vilele speciale” erau subiectul multor fabulații, modul în care aceste imobile au fost gestionate după 1989, fie că a fost vorba de privatizări, transferuri către autorități județene sau alte măsuri, a adăugat și mai mult mister acestor exemple ale arhitecturii postbelice. O primă întrebare care să deschidă argumentarea ar adresa numărul de construcții, și în particular „vile speciale” . Pentru a răspunde acestei întrebări, am investigat legislația funcționării Regiei Autonome Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat din 1990 până în prezent.
Pe 6 iulie 1990, patrimoniul și întreprinderile Gospodăriei de Partid¹³ au trecut sub administrarea „Regiei autonome române de turism și prestații DACOREX amp; CO”¹⁴ care prelua 30% din acțiunile întreprinderilor din subordine, conform unei anexe nepublicate, ce a fost comunicată numai unităților interesate. După numai câteva luni, în 21 noiembrie 1990, DACOREX amp; CO a fost desființată, iar patrimoniul - preluat de „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat - regie autonomă”¹⁵. Așa se înțelege și scurta perioadă din vara lui 1990 când oamenii au avut acces să viziteze o parte din „vilele speciale”. Noua regie autonomă avea o listă de 8 întreprinderi aflate în subordine și o listă scurtă cu mai multe imobile pe care le avea în gestiune, dintre care 27 vile în București, Eforie Nord, Neptun, Predeal, Sinaia, Snagov, Săvârșin. În 1993, activitatea Administrației Patrimoniului de Stat a fost reorganizată prin intermediul a 9 întreprinderi¹⁶.
Ca efect al legii nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, Regia Autonomă Administrația Patrimoniului de Stat a fost reorganizată și redenumită în Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat” prin hotărârea nr. 854 din 28 septembrie 2000¹⁷. Hotărârea prevedea și reorganizarea acesteia în 18 sucursale, fiind publicată pentru prima dată o listă „lungă” a imobilelor și proprietăților deținute de cele 18 sucursale. Cele două anexe - 3 și 4 - cuprindeau atât bunurile imobile aflate în administrarea Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, cât și cele aflate în administrarea R.A.P.P.S.¹⁸ care trec din domeniul public în domeniul privat al statului, în domeniul public al statului administrat de R.A.P.P.S. rămâneau 91 de proprietăți, unele dintre acestea cuprinzând, precum cea din pădurea Scroviștea, mai multe vile și anexe. Lista de proprietăți administrate de regie care treceau în domeniul privat al statului număra 366 de imobile - hoteluri, terenuri agricole, sere, blocuri de locuințe și apartamente, complexuri turistice și vile.
După mai multe reorganizări și modificări de regulament¹⁹ survenite între 2002-2005, în 2020 lista aparținând domeniului public administrat de R.A.P.P.S. număra 84 de imobile, iar lista bunurilor imobile din domeniul privat al statului, aflate în administrarea R.A.P.P.S., număra 904 imobile dintre care 247 fuseseră vândute (apăreau ca abrogate). Urmărind listele cu imobile, anexele aferente reorganizării din 2002 cuprindeau cele mai multe clădiri. Lista număra 77 de imobile în domeniul public al statului și 921 în domeniul privat al statului aflate în administrarea R.A.P.P.S.
Astfel, lista ar conține peste 1.000 de clădiri, întrucât unele imobile conțineau mai multe clădiri. Iar dacă din listele de mai sus se elimină proprietățile agricole, clădirile administrative, clădiri de locuințe colective, rămân 432 de vile, care intră în tema cercetării actuale. Deși lista este impresionantă la prima vedere, din aceasta nu făceau parte multe din vilele de protocol din țară, precum cea de la Gura Văii, în județul Mehedinți, sau cea de la Micești, Argeș, care au aparținut organizațiilor județene sau au ajuns ulterior în gestiunea consiliilor județene. Cum în fiecare județ erau câteva asemenea ansambluri, la listă s-ar mai putea adăuga câteva zeci de imobile cu funcțiunea de vile, case de oaspeți, cabane etc. Numărul mare al acestora dovedește o masă critică de construcții care se poate constitui în exemple tipice sau extraordinare în cadrul istoriei arhitecturii recente, în ceea ce privește reședințele conducătorilor de stat din România înainte de 1989, dar și după.
Fenomenul construirii de vile speciale pentru liderii politici nu a fost inaugurat imediat după 1947. Mutația care s-a petrecut în comparație cu perioada interbelică a constat în contrastul dintre măsurile extreme luate la toate nivelurile (politic, social, economic) în scopul realizării unui egalitarism social utopic și nevoile și dorințele personale ale liderilor politici care ar fi avut nevoie și de noi forme de locuire. Aveau să locuiască noii miniștri sau șefi de stat în condiții de egalitate cu țărănimea sau proletariatul (în formare)? Aveau ei să ocupe fostele reședințe și sedii ale puterii? Și în ce fel, în ce stil aveau ei să locuiască?
După alegerea în primii ani, a unor reședințe rezultate din căutările moderne ale anilor 1940, realizarea unor noi vile pentru membrii CC al PCR a început să se desfășoare în contextul „obligativității” stilului internațional²⁰. Există și o directă corelare între turism și „vilele speciale”, întrucât Gospodăria de Partid avea în sarcini atât „asigurarea spațiului locativ […] pentru lucrătorii din organele și aparatul de partid al CC al PMR”²¹, cât și „organizarea odihnei lucrătorilor de partid în centrele de odihnă și sanatoriile balneo-climaterice administrate de sector”²². Mangalia și Eforie (Vasile Roaită) au fost locurile de unde a pornit atât construirea noilor ansambluri turistice din țară, cât și construirea vilelor pentru aparatul de partid al CC al PMR. Iar vilele pentru odihnă au precedat în acest sens construcția de vile de serviciu destinate membrilor structurilor politice ale PMR și ulterior ale PCR.
Reluând firul despre vilele de pe litoral, în volumul dedicat lui Cezar Lăzărescu²³, vilele de la Mangalia sunt datate în 1958 și apar enumerate înaintea celor șase vile speciale de la Eforie Nord în lista cronologică a lucrărilor proiectate și executate. Deci, dacă șantierele erau deja finalizate în 1958, proiectarea și comanda pentru acestea a fost anterioară. Am datat ideea acestei comenzi undeva la începutul anului 1955, contemporan cu Hotărîrea Consiliului de Miniștri nr. 1222, pe care am menționat-o anterior în articol, cu referire la vilele din Eforie Nord.
Față de exemplele de la Eforie Nord publicate în revistă, vilele din Mangalia și vila ce închide faleza nord a stațiunii Eforie Nord au câteva caracteristici distincte. Prima diferență este chiar faptul că despre cele din Mangalia nu s-a publicat nimic²⁴, fapt ce le introduce pe deplin în zona „arhitecturii oculte”²⁵, definită de Ana Maria Zahariade, dar și în cea a arhitecturii realizate fără să se țină seama de principiul economicității²⁶. De asemenea, vilele de la Mangalia se distanțează complet de orice model impus anterior și se dezvoltă în cel mai pur stil „internațional”. Nu sunt „case cuplate”, sunt vile mari, foarte dezvoltate. Din punct de vedere al costurilor, Constantin Stanciu, dulgher participant la ridicarea vielelor, afirma că amplasamentul vilelor s-a descoperit un spațiu cav ce a fost umplut cu beton pentru a se putea edifica deasupra, mărturie ce ar putea indica faptul că realizarea acestor vile s-a făcut fără să se țină seama de costuri²⁷.
Vilele din Mangalia au fost amplasate lângă un exemplu interbelic: vila Dan Hurmuzescu, proiectată de arh. Haralamb Georgescu în 1946 și construită în 1947. În noile vile apar sugerate foarte ușor câteva elemente inspirate probabil din casa Hurmuzescu precum curtea interioară, piatra de parament la anumiți pereți. Alăturarea vilei interbelice cu vilele funcționaliste sugerează câteva din mutațiile care se produceau. Arhitectura nouă nu se reconecta la modernismul interbelic care, deja în anii ’40, arăta semne de fuziune regională precum casa Hurmuzescu. Reconectarea era cu un modernism generic, internațional, ca model pentru construirea unei lumi mai bune. Reconectarea (critică sau ideologică) la aspecte regionale sau naționale avea să se realizeze mai târziu. În cazul vilelor de la Mangalia, arhitecții au preluat elemente din arhitectura interbelică doar în vila alăturată, lucru care denotă, pe de-o parte, un anumit respect și, pe de altă parte, o contextualizare exclusiv localizată, de vecinătate. „Noul” modernism se raporta la „vechiul” modernism ca la o arhitectură istorică aparținând unui moment conclus.
Cezar Lăzărescu este numele de care e legată activitatea atelierului de proiectare al Gospodăriei de Partid, de la înființare și până la moartea lui Dej, cel puțin. Chiar dacă nu este cunoscut exact felul în care Cezar Lăzărescu a ajuns arhitectul favorit²⁸ al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, conform spuselor colegilor de breaslă, acesta „a fost un inteligent manager de arhitectură care a știut să atragă cei mai buni tineri arhitecți în numeroasele proiecte pe care le-a condus”²⁹. Din echipa acestuia au făcut parte arhitecții Gabriel Cristea, Dinu Gheorghiu, Anca Borgovan, Ileana Neicu, Ileana Murgescu, Zoltan Takacs și alții.
Pe lista lucrărilor atribuite lui Cezar Lăzărescu se găsește vila Marina din Mamaia, finalizată în 1966. Acest exemplu demonstrează că lucrările realizate în atelierul de proiectare al Gospodăriei de Partid este mai mare decât cele vehiculate deja în cercetările anterioare și o listare a lucrărilor precum și desecretizarea arhivelor (dacă ele mai există), ar face cunoscută publicului larg sau de specialitate o parte foarte importantă din producția de arhitectură din România³⁰. Arhitecta Anca Borgovan a definit ca „norocos” faptul de a fi fost acceptată în acel colectiv, unde a putut proiecta într-o manieră aproape normală, unde existau beneficiari care doreau propria casă personalizată, unde existau resurse financiare și tehnice mult mai bune față de restul producției. Aproape normală, deoarece atelierul avea un regim special, ca o unitate militară. Tot ce proiectau era secret și rămânea în cadrul institutului; spre execuție, planurile ajungeau tot la întreprinderile de construcții ale Gospodăriei de Partid, unde se lucra în același regim³¹.
La circa 10 ani după realizarea primului val de vile pe litoral, la sfârșitul anilor ’60, apăreau mai multe proiecte de vile destinate turismului pe litoral în stațiunile nou proiectate în sudul litoralului - Saturn, Venus, Cap Aurora, Jupiter, Neptun și Olimp. Constant Săvescu și Sebastian Moraru au proiectat pentru Institutul pentru Sistematizare, Locuințe și Gospodărie Comunală (I.S.L.G.C.) mai multe vile în stațiunea Neptun³².
Din numărul mare de tipologii proiectate am ales două vile dezvoltate care se înscriu în subiectul abordat: vila Garofița și vila Lotus. Clădirile au o configurație de vile de lux individuale, cu zona de zi la parter și zona de noapte la etaj. Suitele camerelor de la etaj puteau fi folosite și pentru cazarea mai multor familii, însă concepția globală denotă proiectarea acestor vile pentru folosința privată a unei familii.
Proiectarea și construirea noilor stațiuni în partea de sud a litoralului a constituit, sau a prilejuit, transformarea Secției Gospodăriei de Partid a CC al PCR. Atelierul de proiectare al Gospodăriei de Partid a fost transformat în Institutul de Proiectare Carpați, dotat cu trust propriu de construcții, la vremea respectivă unul din cele mai bune din țară. În data de 1 iulie 1970 se înființa, „în subordinea Oficiului Economic Central Carpați, Trustul de construcții Carpați, cu sediul în orașul Mangalia”³³. Trustul de construcții Carpați avea „ca obiect de activitate executarea de construcții pentru turism ca: hoteluri, restaurante, dotări comerciale, culturale și de agrement, complexe de odihnă și tratament, precum și construcții unicate cu program special”³⁴. Formarea acestui trust în legătură cu dezvoltarea explicită a construcțiilor pentru turism și a celor cu program special subliniază raportul strâns dintre cele două. Atât stațiunile pentru turism, cât și zonele rezidențiale pentru nomenclatură închise populației sunt mutații în sine ale teritoriului arhitecturii neaparținând nici ruralului, nici urbanului. În volumul Mutații în arhitectura locuinței individuale din România 1947-1989, ce va apărea în a doua jumătate a acestui an, am dezvoltat subiectul din care fac parte și vilele pentru vacanță și cele pentru nomenclatură, din care a fost extras și compus articolul de față pentru revista Arhitectura.
NOTE

1 Decret nr. 88 din 8 martie 1949 pentru trecerea atribuțiunilor Oficiului Național de Turism (O.N.T.) asupra Confederației Generale a Muncii.
2 Planul de Stat al Republicii Populare Romîne pe anul 1949, Expunere în fața Marii Adunări Naționale, 27 decembrie 1948, cuvântare rostită de Gheorghe Gheorghiu-Dej, în „Scînteia” nr. 1311, din 28 Decembrie 1948.
3 Komsomol - Organizația Tineretului Comunist în U.R.S.S.
4 Anne E. Gorsuch, All This is Your World, Soviet Tourism at Home and Abroad after Stalin, Oxford University Press, 2011, p. 16.
5 Idem, p. 10.
6 Petre Opriș, „Oficiul Național de Turism Carpați și situația de pe litoralul românesc al Mării Negre, analizată de un turist austriac (1955-1964)”, în contributors.ro, duminică, 18 aprilie 2021, https://www.contributors.ro/oficiul-national-de-turism-carpati-si-situatia-de-pe-litoralul-romanesc-al-marii-negre-analizata-de-un-turist-austriac-1955-1964/.
„Contextul politic de la Moscova era marcat de înlăturarea din fruntea guvernului a lui Gheorghi Malenkov (februarie 1955). [...] În acel context politic intern și internațional foarte complicat, V. V. Kuznețov (ministru adjunct al afacerilor externe), Ivan G. Kabanov (ministru al comerțului exterior) și Anastas I. Mikoian (prim vice-prim ministru) au analizat pe rând, în luna aprilie 1955, un document cu 14 idei principale privind acordarea permisiunii pentru circa 1.500 de cetățeni sovietici să viziteze doar țările de democrație populară.”
7 Intourist - Organizație înființată în 1939 cu scopul de a promova vizitarea URSS de către turiști din străinătate. Începând cu anii ’50, Intourist devenea și intermediarul vizitelor turiștilor sovietici în lume.
8 Hotărîre a Consiliului de Miniștri nr. 1781 din 18 august 1955 pentru înființarea Oficiului Național de Turism Carpați, însoțită de două anexe, ANIC, Fond CC al PCR - Secția Cancelarie - Hotărîri ale Consiliului de Miniștri, nr. inv. 3362, cota 914/1955.
9 Carmen Popescu, „O mecanică eficace: Litoralul românesc în anii socialismului”, în Vederi încântătoare: Urbanism și arhitectură în turismul românesc de la Marea Neagră în anii '60 -'70, Asociația pepluspatru, București, 2015.
10 Cezar Lăzărescu, „Studii pentru sistematizarea localităților de pe litoralul Mării Negre”, în Arhitectura RPR, nr. 11-12/1955: 32-46.
11 Hotărîre a Consiliului de Miniștri nr. 1222/1955 privind aprobarea „Lucrărilor de amenajări balneare a falezei de la Vasile Roaită”, în fază de schiță de sistematizare, și a sarcinilor de proiectare „Digul longitudinal și amenajarea falezei de la Vasile Roaită”, Fond Comitetul Central al Partidului Comunist Romîn - Secția Cancelarie - Hotărîri ale Consiliului de Miniștri. Nr. 479 / 2 iunie 1955. Documentul este clasificat însă certifică începutul lucrărilor destinate turismului pe litoral.
12 În vara lui 1990, am mers cu părinții pe litoral să vedem „vilele lui Ceaușescu”. Era o coadă foarte mare; ca pe vremuri la portocale. Era și soare și, după puțin timp, părinții mi-au spus să mergem de acolo. Am realizat, grație lor, cât de ridicol era momentul. Anul următor, vilele se întorseseră sub pază pentru noii conducători.
13 Legea nu folosește denumirea de Gospodărie de Partid sau o altă denumire a unei structuri preexistente pe care o preia noua formă de organizare. Am dat această denumire generală pentru a exprima totalitatea întreprinderilor și imobilelor gestionate de întreprinderi subordonate direct CC al PCR. având ca scop cazarea permanentă sau temporară a membrilor, proiectarea, amenajarea și aprovizionarea locuințelor acestora.
14 Hotărîre nr 763 din 6 iulie 1990 a Guvernului României privind înființarea și funcționarea Regiei autonome române de turism și prestații „DACOREX amp; CO.”, publicată în Monitorul Oficial nr. 101, din 24 august 1990.
15 Hotărâre nr. 1217*) a Guvernului României din 21 noiembrie 1990 privind desființarea și înființarea unor unități economice de reprezentare și protocol, publicată în Monitorul Oficial nr. 109, din 27 mai 1992.
16 Hotărârea nr. 567 din 15 octombrie 1993 ***Republicată privind organizarea și funcționarea Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, publicată în Monitorul Oficial nr. 280, din 4 octombrie 1994.

17 Hotărâre nr. 854 din 28 septembrie 2000 privind organizarea și funcționarea Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, publicată în Monitorul Oficial nr. 492, din 9 octombrie 2000.
18 Regia Autonomă „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”.
19 Hotărâre nr. 533 din 30 mai 2002 privind organizarea și funcționarea Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, publicată în Monitorul Oficial nr. 391, din 7 iunie 2002.
Regulament din 30 mai 2002 de organizare și funcționare a Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, Publicat în Monitorul Oficial nr. 391, din 7 iunie 2002.
Hotărâre nr. 60 din 21 ianuarie 2005 privind organizarea și funcționarea Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, publicată în Monitorul Oficial nr. 105, din 1 februarie 2005.
Regulament din 21 ianuarie 2005 privind organizarea și funcționarea Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”, aprobat prin hotărârea nr. 60 din 21 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 105, din 1 februarie 2005.

20 Am folosit această sintagmă - stil internațional - deoarece se referă la modernism așa cum a fost acesta definit de Henry-Russel Hitchcock și Philip Johnson prin expoziția din 1932, de la New York. Acum, devenea din nou un stil internațional și în statele din sfera de influență a Uniunii Sovietice, unde tocmai se dizolva Cominformul, urmașul după 1947 al Internaționalei comuniste, Comintern.
21 Regulament de funcționare a Secției Gospodăriei de Partid aprobat de Secretariatul CC al PMR, p. 5.
22 Ibidem.
23 Ileana Lăzărescu, Georgeta Gabrea, Vise în piatră / în memoria prof. dr. arh. Cezar Lăzărescu, București: Capitel, 2003.
24 În revista Arhitectura nr. 6 din 1959 este publicat un articol numit „Reconstrucția orașului Mangalia” unde apare un plan de situație în care se pot observa și cele trei vile. Planul de situație nu se dezvăluie decât unui cunoscător deoarece nu se face o diferență grafică decât între construcțiile existente și cele planificate. În acel moment, cea mai mare parte din proiectul de reconstrucție a centrului orașului - inclusiv cele trei vile speciale - era construit. Planul general și coordonarea au fost făcute de arh. Cezar Lăzărescu; colectivul de elaborare a proiectelor de locuințe a fost compus din arhitecții I. Novițchi, Ileana Lăzărescu, Alice Florea; colectivul de proiectare pentru centrul de odihnă a fost format din arhitecții D. Gheorghiu, C. Ionescu, M. Laurian, C. Lăzărescu, S. Meier, Marcela Mateescu, N. Sulescu, E. Wiener.
25 Autoarea definește trei indicatori pentru a defini „arhitectura ocultă”: absența unei teme scrise de arhitectură, nonșalanța financiară aplicată acestor construcții și absența acestei arhitecturi din publicațiile curente - după Ana Maria Zahariade, op. cit., p. 112.
26 Ibidem.
27 Interviu, august 2009.
28 Redau mai jos o mărturie a arh. Constantin Jugurică, ce descrie felul în care Cezar Lăzărescu a ajuns arhitectul favorit al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, „1956-1957. Lucra la ISPROR - arhitect proiectant, în același timp era și asistent la Catedra de Urbanism. Era considerat un «lăbos» cu vervă și rapiditate în prezentare de schițe. ISPROR a primit sarcina de la Dej de a sistematiza și de a construi stațiunea Mamaia.
S-au făcut propuneri - multe dintre ele folosind soluții noi arhitectural-urbanistice, dar foarte scumpe. Cezar Lăzărescu a făcut opinie separată, propunând soluții simple, industrializate și la un cost redus față de ceilalți.
Dej a apreciat asta și l-a chemat în discuție. Cezar Lăzărescu, care excela prin diplomație a reușit să-i intre pe sub piele acestui «nabab» socialisto-comunist singuratic - fără viață de familie și a cărui grijă principală erau cele două fete cu care Dumnezeu l-a blagoslovit. Și astfel, discutând foarte des de modul în care se va realiza «perla Mării Negre», Cezar Lăzărescu a devenit un obișnuit al casei Dej. Era în permanență chemat la sfat.”, mărturie publicată în: Ileana Lăzărescu, Georgeta Gabrea, op. cit. p. X.
29 Idem, p. 10.
30 Într-un text publicat în monografia Vise în Piatră, Constantin Jugurică face o listă a vilelor proiectate pentru Gheorghe Gheorghiu-Dej: vile la Snagov pentru fiecare din fiicele lui Dej, vile la Predeal, pe malul lacului Tei în București. Numărul lucrărilor pe care le-a realizat sau doar coordonat în cadrul atelierului de proiectare al Gospodăriei de Partid ar putea fi mai mare decât cele marcate în monografia publicată în 2003.
31 Interviu cu Anca Borgovan, august 2012.
32 Interviu cu Vasile Țelea, august 2012.
33 Hotărîrea Consiliului de Miniștri nr. 843 din 24 iunie 1970, privind înființarea Trustului de construcții Carpați în subordinea Oficiului Economic Central Carpați, precum și schimbarea denumirii Oficiului pentru proiectarea construcțiilor Carpați, art. 1, ANIC, Fond CC al PCR - Secția Cancelarie - Hotărîri ale Consiliului de Miniștri, 554/24 iunie 1970.
34 Ibidem.