Un golf cu lebede

Mangalia: golf cu lebede

Din pricina, sau mulțumită, programului de tichete de sprijinire a turismului românesc, m-am trezit la Sanatoriul balnear Mangalia, unde m-a cam expediat doamna doctor ca să îmi mai frăgezesc coloana vertebrală. Zis și făcut, nu mai fusesem pe aici decât în trecere, așa că mi-am zis să revăd locurile unde a demarat programul de terraformare a litoralului românesc în a doua jumătate a anilor cincizeci, cu Cezar Lăzărescu la cârmă. Câteva vile, restaurantul Perla de la Eforie Nord și câteva dintre hotelurile de la Neptun-Olimp, îndeosebi Amfiteatru, rezistă în continuare trecerii a mai mult de jumătate de secol. Vezi, însă, referințele și modele vremii, vezi presiunea ideologiei comuniste în conformarea urbanistică și arhitecturală. Aici se văd referințele la Brasilia lui Niemeyer, strict contemporane cu declanșarea proiectului litoral; dar dincolo, în restaurantele cu sute de locuri la mese, adevărate văgăuni de neadministrat în regim privat, pe unde au mai rămas inscripții cu privire la orele de servire a mesei pe serii, se vede și turismul pentru mase, muncitoresc.
Nu a mai rămas mare lucru din vechea urbe. Programul costier de hoteluri, pe de o parte, și blocurile ceaușiste, de-a lungul străzii principale, au strâns ca într-o menghină, sufocându-l, orașul vechi. Prima geamie din Dobrogea subzistă, ba chiar a cântat și muezinul. E proaspăt restaurată, cu bani din Turcia presupun, dată fiind starea execrabilă în care se află bruma de clădiri istorice rămase în picioare. De altfel, apariția minaretelor de-a lungul șoselei de la Constanța la Mangalia este cel mai distinctiv semn nou, în contrast cu mizerabilismul postcomunist.
Boala de târg românesc devastat urbanistic sub dictatură e o pecingine și le acoperă pe mai toate, deși, ai zice, litoralul ar trebui să fie o oportunitate. Nu e, nivelul e tot cel din anii nouăzeci, cu chioșcuri paupere și înjghebări de la un sezon la altul, cu restaurante fără meniu afișat la intrare, despre care nu știi ce să crezi, căci numele nu te ajută... Timid, câte un semn bun, precum o patiserie tătărască, cu șuberek bun de toate felurile și cu bragă., dar pitită îndărătul unui șir de bloace, sau câte o cofetărie cu... confeturi. Cafea turcească - nicăieri, plin de automate de cafea sau de cafea solubilă, la hotel.
E o năuceală în aer, pensionarii de la șantierul naval și de la unitatea militară fac politică la o tablă, în fața așa-zisului muzeu de arheologie (a cărui arhitectură sărmană, deși e nouă, ne amintește că, între Callatis și Mangalia, e o prăbușire aproape continuă...), tinerii care nu au plecat încă sabotează capitalismul emergent, preferând să stea pe facebook-ul telefoanelor mobile, decât să dea atenție patronului de-o vară, la privatizarea căruia se prefac că lucrează...
Privită din capătul estic al țării, de sub media socioeconomică a Capitalei, dar de lângă un peisaj glorios, cel al Mării Negre plină de cocaină albă, patria noastră nu se vede deloc, dar deloc bine...
Între primele proiecte „melioriste” la adresa realității „întâmplătoare”, „iraționale”, ale regimului comunist din România a fost cel pentru sistematizarea litoralului Mării Negre. Existaseră deja proiecte în acest sens dinainte de 1954 pentru Mamaia, Năvodari, Vasile Roaită. Ele erau coordonate de același Cezar Lăzărescu și propuneau o urbanitate realist-socialistă, cu locuințe muncitorești pe parter, ca la Năvodari, unde câteva mai supraviețuiesc, sever alterate de intervenții ulterioare.
Jumătatea deceniului al șaselea scoate din amorțire proiectele pentru litoral și le dă amploare, dar abia în anii șaizeci și șaptezeci ele vor fi implementate cu vigoare, „terraformându-se” întregul litoral. Dacă în anii cincizeci se pornise de la Năvodari, acum se pleacă de la Mangalia.
A urmări proiectele pentru Năvodari, Eforie, Vasile Roiată, Mangalia și, ulterior, pentru Mamaia înseamnă a face o descriere exactă a tuturor etapelor prin care a trecut arhitectura românească în anii de după stalinism. De la perspectivele curat realist-socialiste pentru un Năvodari rezultat din munca forțată a deținuților politici la canal și hotelul București din Mamaia (care ar fi putut fi semnat de oricare arhitect antebelic; arh. I. și C. Ghițulescu, A. Corvătescu), pe de-o parte, până la restaurantul Perla (1959), restaurantul-club din Eforie (1957-’58) sau caricatural-niemeyer-ianul restaurant de pe faleza din Mangalia (1959) - aproape contemporane arhitecturii vremii lor - pe de altă parte, se întinde o schimbare la față radicală a modului în care echipa lui Cezar Lăzărescu și ceilalți arhitecți ai litoralului au văzut arhitectura. Este eliberarea de expresia oficială, de simetrii rigide, de clasicism inadecvat funcțiunii de loisir, spre a trece spre modernismul - pe alocuri, radical - de asemenea, oarecum inadecvat imaginii pitorești, de scară mică, în conlucrare cu mediul, pe care ar fi presupus-o situl.
Strategii de exit din stalinism
Arhitectura litoralului (care continuă ca fenomen și dincolo de limitele perioadei aici studiate, prin proiectele de la Olimp, Neptun, Saturn și Cap Aurora) este probabil, dincolo de București și de centrele civice, fenomenul cel mai consistent și mai important în înțelegerea arhitecturii românești postbelice; mai mult, el cuprinde și câteva dintre cele mai aplaudate clădiri ale acesteia.
Modernismul arhitectural românesc s-a manifestat fluctuant, din pricina calotei de presiune a puterii politice asupra sa. Mai precis, orice etapă mai relaxată a fost marcată prin revenirea la modele anterioare ale funcționalismului autohton: anii '60 reiau arhitectura programelor de dotări și locuințe de felul austerității Bauhaus și arhitectura puterii gen Duiliu Marcu. Fenomenul s-a întâmplat și în literatură, când, după etapa realismului-socialist, se reîntorc privirile asupra modernismului interbelic: Arghezi, Blaga, Barbu, reluându-se mersul literaturii din momentul fracturii; aceasta era, în fond, un gest de frondă și de refacere a legăturilor de normalitate ca și când această etapă, stalinismul, ar trebui efectiv uitată. Deși este limpede că prima tendință după discurs a fost de a „privi înapoi” pentru a surmonta falia indusă de realismul-socialist în discursul arhitectural est-european, sursele acestui „retrospectivism” variau de la țară la țară. România a pendulat o vreme înlăuntrul acelui dual „clasicism epurat/modernism clasicizant”. Este vorba despre celebratul „Stil Carol II” (vezi articolul omonim al lui I. D. Enescu în Arhitectura 2/1939, pp. 4-5). Promotorii săi se inspirau din arhitectura italiană „fascistă” (Piacentini, Michelucci, Libera, Terragni), nu în ultimul rând, din rațiuni ideologice: românii erau și ei popor latin; trebuia marcată și prin arhitectură identitatea originară. Arhitecți precum Duiliu Marcu și Tiberiu Ricci, activi în proiectarea de edificii ale puterii antebelice, au putut lucra și după intermezzoul stalinist, relativ scurt. Marcu a fost chiar președintele noii Uniuni a Arhitecților, care s-a înființat ca urmare a decretului din 13 noiembrie 1952 al CC al PMR. Să reamintim că efecte similare a avut în URSS decretul din 23 aprilie 1932. Ricci, autor, se pare, al unor lucrări din atelierul Duiliu Marcu, a proiectat după război Casa și Sala Radio (str. Nuferilor / G-ral Berthelot) în aproape aceeași manieră în care studioul Marcu edificase, înainte de război, Regia Monopolurilor. Sala Palatului (adăugată Palatului Regal) amintea „palatele” clasicizante ale lui Marcu din Piața Victoriei, dar este mai îndatorată limbajului funcționalist decât modelele interbelice, în vreme ce blocurile de locuințe de pe perimetrul noii piețe „a Palatului” amintesc de estetica severă a Bauhaus-ului. Un exemplu lămuritor pentru acest „modernism clasicizant” este blocul Romarta Copiilor, edificiu de locuințe și comerț situat vizavi de Casa Centrală a Armatei. În 1954, s-a desfășurat un concurs pentru proiectarea pieței din fața CCA și a fațadelor perimetrale. Proiectul nr. 18 a câștigat locul al II-lea (arh. Al Zamfiropol, Al. Hempel și colectiv). Toate proiectele premiate sau menționate erau vădit îndatorate arhitecturii realist-socialiste sovietice. Cu toate acestea, clădirea care a fost totuși ridicată - cu o compoziție simetrică, având la parter pilaștri pe toată întinderea clădirii - aparține mai degrabă vocabularului anilor treizeci decât celui stalinist. Destalinizarea nu a fost în România un proces brusc, precum în Ungaria. Trecerea de la realism-socialist la modernismul strict al deceniului al șaptelea s-a produs treptat, printr-o perioadă de „polenizări încrucișate”. În decursul acestor ani, au fost reluate precedente interbelice - neoclasicism, clasicism epurat, modernism clasicizant - a fost curtată arhitectura vernaculară și au fost forțate limitele discursului, pentru a accepta și severitatea nudă a Bauhaus-ului. Într-o altă formă, ideea a subliniat-o Grigore Ionescu: în timpul cincinalului 1955-1960, observa istoricul citat, s-a petrecut mutația radicală de la „metodele de proiectare caracterizate prin înțelegerea arhaizantă, strâmtă, a relației dintre formă și conținut, atât în arhitectură, cât și urbanism”. De asemenea, perioada din proximitatea discursului lui Hrușciov a însemnat „etapa pregătitoare a amplei activități de sistematizare și construcție, la scară mărită, ce avea să se facă simțită după 1960”.
A doua jumătate a anilor cincizeci, marcată de momentul Ungaria 1956 și de o preocupare socială mai mare din partea PMR, aduce în România conștientizarea - la nivel oficial - a problemelor majore de arhitectură și urbanism. Plenara PMR din 26-28 noiembrie 1958 a criticat răspunsul lent al industriei de construcții la problema economiei („să construim locuințe ieftine de bună calitate!”) și înapoierea în problemele urbanismului. Discursul lui Gheorghiu-Dej la această plenară reia temele favorite ale perioadei hrușcioviene în construcții și arhitectură: Cantitatea enormă de locuințe (sociale) construită depășește cu mult pe aceea a industriei materialelor de construcție și – inclusiv, de aceea - se produc depășiri consistente de devize. „CRITERIUL PRINCIPAL ÎN CONSTRUCȚIA DE LOCUINȚE ESTE PREȚUL DE COST” (ibidem, majuscule și bold în original - n.m.), anunță emfatic Gheorghiu-Dej, ca un târziu ecou la cerințele exprese ale liderului sovietic din decembrie 1956.
Nimic nou, așadar, nicio inițiativă locală autohtonă, mesajul dejist fiind vădit în întârziere de fază față de echivalentul său sovietic. Pentru a duce la îndeplinire enormul program de modificare a mediului natural, prefabricarea celebrată de Hrușciov era într-adevăr un cuvânt-cheie. La Bruxelles (1957), URSS s-a prezentat cu nenumărate proiecte-tip și construcții prefabricate. A existat chiar o expoziție internațională de proiecte-tip la Berlin (23 octombrie-10 noiembrie 1957), în vreme ce mai multe concursuri au fost lansate în țară pentru a proiecta construcții-tip cu caracter social - ba chiar pentru edificii administrative tipizate. Așa cum sugerează cercetări ale dlui profesor Nicolae Lascu, „înapoierea” însemna (și) continuarea Bucureștilor înlăuntrul cadrelor de legislație și practică urbanistică trasate înainte de război. Domnia-sa subliniază astfel „absența, pentru majoritatea localităților urbane, până la începutul anilor '60, a planurilor de sistematizare. (...) Începutul distrugerii / modernizării orașelor s-a făcut, așadar, prin intervenții izolate, fără a se putea stabili o corelare între ele” (Lascu, 1995, 174). Cele câteva tentative de a elabora un nou plan urbanistic al Bucureștilor au eșuat pe parcurs, se pare, cu toate că sunt invocate cu insistență în toate proiectele publicate, care, se înțelege, le respectă cu sfințenie, în ciuda faptului că nu există. Două mențiuni explicite avem totuși: prima este o schiță de plan general de sistematizare a Bucureștilor, prezentată în 1958 la Congresul UIA de la Moscova, cu tema „Reconstrucția orașelor 1945-1957”, iar alta privește planul unui „pătrat” perimetral centrului istoric; dar această din urmă mărturie este indirectă: atât blocul Lufthansa, de pe Bd. Magheru, cât și cele două blocuri gemene Eva-ONT de vizavi sunt croite astfel încât să permită trecerea acestui bulevard perimetral pe lângă, respectiv printre ele. În chip similar, parte a aceluiași plan o reprezintă și sistematizarea străzii Știrbei Vodă în porțiunea către Academia Militară (astăzi Bd. Eroilor; deși obiecția evidentă este aceea că avem de-a face, de fapt, cu resurecția planului antebelic al lui Duiliu Marcu însuși).
În fapt, au existat mărturii orale surprinse pe parcursul cercetării, potrivit cărora se folosea în continuare planul elaborat două decenii mai înainte; ceea ce aruncă o nouă lumină asupra ipotezei continuității dintre cele două momente - cel antebelic și cel imediat post-stalinist. În cadrul plenarei din 8-10 februarie 1959 au fost criticate, în spirit hrușciovist, „exagerările estetice” care se opuneau „factorului economic” în construcțiile de locuințe. Pe de altă parte, în același document, când vorbeau despre lipsa de coerență a abordărilor urbanistice, oficialii de partid și ai CSCAS se refereau la amplasarea marilor ansambluri de locuințe sociale: grupurile de construcții erau fie prea răspândite, fie prea mici; densitate era prea mică și lipseau serviciile. În același an 1959 începe să se pună accentul pe așa-numita „sistematizare a teritoriului național”. Aceasta va deveni tendința prioritară în reformularea mediului autohton, din ce în ce mai amplă și mai radicală până în 1989.
De asemenea, arhitectura vernaculară a început încă o dată să fie curtată de arhitecți, ca o posibilă sursă de inspirație „uitată”, sau, mai precis, ideologizată în exces. Din informațiile pe care arhitecți ai perioadei amintite le-au furnizat în interviurile luate pe parcursul cercetării - și care sunt indirect probate de textele publicate în acea perioadă - arhitectura vernaculară, denumită pompos populară, era privită ca arhitectură „de stânga”. Într-o dispută asupra felului în care se vor proiecta edificii reprezentative după stalinism, între arhitectura bizantină (de felul celei promovate de arh. Simotta la Palatul Patriarhiei) și cea vernaculară țărănească, a învins cea de-a doua mai degrabă din considerente ideologice. În timp ce prima sursă era privită cu suspiciune, fiind arhitectura „claselor exploatatoare” și alogene (să ne amintim că viața politică după Stalin va avea și o conotație național(ist) / șovină), arhitectura populară (i.e. a „claselor exploatate”) în schimb era pozitivată prin înseși datele sale genetice. Vernacularul devine o posibilă sursă de „raționalitate” (i.e. de modernitate din perspectiva discursului hrușciovist: eficiență a folosirii materialelor, reținere în decorație) și, deci, poate fi capabil să irige încă o dată discursul arhitectural „urban” care își uitase pentru o vreme rădăcinile firești. El, vernacularul, va putea explica propensiunea către raționalitate a noii arhitecturi socialiste, fără a fi necesar aportul teoretic „cosmopolit”.
Din fraza: arhitectura vernaculară este arhitectură de stânga și totodată autentic națională se revendică deopotrivă Nicolae Porumbescu și școala sa autohtonistă ieșeană, dar și naționalismul arhitectural etnicist al lui Constantin Joja (exorcizat de culpa apartenenței la extrema dreaptă interbelică și recuperat pentru noul suflu naționalist al politicii culturale românești).
Vernacularul are în subtext și atribute morale: pe lângă „fondul aperceptiv” străvechi (N. Porumbescu) - un nou nume dat „matricei” blagiene - arhitectura populară absoarbe și raționalizează (optimizând, ponderând) influențele arhitecturii urbane / culte. Țăranii nu se aruncă orbește după modele de aiurea, pieritoare (i.e. au mai mult spirit critic decât locuitorii orașelor). Desigur, există influențe și înnoire, dar „îmbunătățirile le asimilează timp de generații, fiind neîncrezători în anumite noutăți și aventuri tehnice”.
Într-un spirit similar - al unui spirit deopotrivă modern și totodată arhaizant, pentru că arhaicul este redescoperit ca o posibilă sursă a modernului - s-au ridicat, de pildă, locuințe minimale în cartierul Cățelu (Șoseaua Mihai Bravu, București, arh. T. Niga și colectiv) între 1955-1957. Trimit aici la prea puțin cunoscuta mărturie a unui arhitect care a crescut acolo, Florin Biciușcă: volumul său Experimentul Cățelu nu merită tăcerea cu care a fost întâmpinat și însoțit. Justificarea caselor acelora este dublă: pe de o parte, apartamentele de o cameră și-ar avea originea „în locuința noastră tradițională”, pe de alta ar relua teme comune arhitecturilor cu experiență în domeniu, nu se precizează care, dar - se înțelege din contextul prezentării lor în revista Arhitectura RPR - nu este vorba despre cele ale lagărului socialist.

Dar de nuntă
(Sonet)
Megafoane și steaguri marchează comandamentul taberei,
ombilicus mundi:
industria falocentrică.
De când părintele națiunii a
pensulat cu insulină pereții cazărmii
nu s-a mai întâmplat la Năvodari nimic.
Casa frige armătura asudă
tencuiala are lepră
conducte de plastic sleiesc
Steluța privește de sus.
Mesenii au plătit pentru deflorare:
darul de nuntă:
casă la mare.

Strada Midiei 4
(Sonet)
Nu se deschide ușa la garaj.
Tata are o rudă în bloc.
Viața după Armaghedon:
patria se scufundă înaintând
iar noaptea sunt muzici.
Vecinii ies în maieu
în casa scării beau bere
și sparg cutiile poștale.
Gară fără trenuri.
Apa nevâslită
asudă sare în subsol.
La conductă sorbul nimeni nu îl vede.
Deschid fereastra și mă uit la căminul de nefamiliști.

Capul Midia
(Sonet)
Deschid fereastra și mă uit la realitate.
Mama a pus perdele cu flori, gratii la
ferestre și gratii la balcon: nimeni
nu poate pătrunde în casă
și nici televizorul color n-or să-l mai fure.
Am adus lucruri vechi, căci suntem în vacanță.
Lumea ne invidiază.
Marea este dincolo de tabără.
Spre a ajunge, trecem pustiul și conductele prin care
Mohammad Reza Pahlavi Ariamer ejacula țițeiul lui de șahinșah.
Viperele caligrafiază încă MOHA = LOVE
în nisipurile de la rafinărie.

Magistrala albastră
În nisipuri sunt: cald de pântec, ouă de broască țestoasă și somn.
Alexandru pescuiește sub pod.
Umbra nu există, apa vibrează din cauza plutei și din cauza primă.
Îi vorbește femeii de pe taluz și femeia lui lenevește în casa mea.
Marea este subînțeleasă. Latina limbă e regină. Soarele - sfânt.
În ecluză este încă acea supă primordială din care cu toții ne-am închegat la o apăsare de buton.
Doar tăindu-se panglica.
Apoi se lăsa fotografiat.
Coruri ceruri înflăcărau șapte și arca deflora pustiul.
El călca magistrala albastră și ținea cuvântări.

La canal
Milițianul calcă scaieți și nisip și apa friabilă. Canalul îi asudă în spate la finele planului cincinal.
Dușmanii poporului râmă după jir calcarele lui Papá Dobrotici.
Milițianul se multiplică prin înmugurire.
Fitocenoza e patria sa și bulanul arată venitoarele, să ne intre mințile im Kopf.
Capilare prin care apare sudoare si sare. Amar es
te gustul benzinei furate în saci de polietilena.
A învins geografia și astăzi corabia Lui flanează prin osuar.
Dai paraiu - treci canalu - „La Delfinul” au ciorbă de burtă.
La terasă dă din buric una Ramona cu țâțe
cât roata norocului.

Tratarea stereospecifică a izoprenului
Prin cracare fac ăștia benzina
și saci de polietilenă în care
se împut azotații și smoala în
care apoi - și fibre supraelasti
ce să scânteiezi de se taie curentul.
E un pârjol în cameră de păru-ți
-dezbrac vulcanul Pinatubo sau o
șarjă peste plan la Vlăhița? Sar
scântei electricitate statică și
curcubeie în petrol. Se jupoaie apa.
Și ard cauciucuri vechi la vărărie
iar acasă pictăm semne pe spinarea
cailor cu var nestins căci sunt ai
noștri de
la ceapeu
Te țin de mână și realitatea
miroase a lauri încinși. Dar
rafinăria descompune-se-va o
ca un hoit împreună cu pater
patriae scoși la mal de flux
dimineața de după cu alge și
melci și meduze și scoici și
în duhoarea națională poporu’
bântuie plajele umbre
luțe de soare înfipte
în meninge aminte adu
când deasupra creieri

Kali-Yuga
(Baladă)
Orașul se rotește
în jurul rafinăriei timp de revoluție: Kali-Yuga.
Oameni de fier au creieri de fier și au
plete de șpan muncesc în orașul așezat
pe un scut sprijinit pe spinarea elefatlanților din oțelul care așa s-a călit
Și le dă partidul case cu armătură de fier-beton și sobe de tuci.
Au vene de fontă să circule hemoglobina
și cale ferată să facă naveta;
îi înfierează la ședință
și-i pune în fiare
dacă se termină iar cincinalul și nu e gata canalul
nici până astăzi:
așa scrie în Scînteia
și ne este rușine.