Vederi încântătoare

„Plăcerea omului modern / Să călătorească.
Dorința omului modern / Să cunoască.
Interesul omului modern / Să-și folosească din plin timpul liber”.

Ioana Alexe: În ce măsură considerați că arhivele disponibile în prezent, inclusiv documente, fotografii și mărturii orale, oferă o bază solidă pentru o înțelegere complexă și nuanțată a perioadei socialiste în România? Ce lacune identificați în aceste arhive și cum ar putea fi completate pentru a oferi o imagine mai completă?
Alina Șerban: Arhivele per se nu sunt nici limitative, nici exhaustive. Pentru o mai bună orientare în această dezbatere născută (și care încă persistă) în jurul arhivelor, merită să recitim, de exemplu, articolul lui Hal Foster, Archives of Modern Art, publicat în 2002. Există acolo câteva indicii importante care pot lărgi felul în care ne reprezentăm lucrul cu arhivele (instituționale sau private) și survolăm masa de materiale conținute (inventariate sau nu), în acord cu propria metodologie, în căutarea răspunsurilor la întrebările noastre. Pentru mine, arhivele nu reprezintă cheia principală pe terenul unei cercetări, ele sunt doar o verigă în acest lanț al deslușirii trăsăturilor și proceselor ce caracterizează „tema de proiect”, care a fost, în cazul nostru, arhitectura litoralului românesc în anii 1960 și 1970.
Retrospectiv, poate cel mai interesant aspect pe care l-am urmărit, în lucrul cu arhivele la care am avut acces, a fost furnizarea unei terminologii de bază pentru argumentația noastră. Ceea ce Foster afirmă în textul său, faptul că arhiva ajunge să structureze discursul, am integrat-o într-o oarecare măsură instinctiv în cercetarea noastră. Deci, nu aș vorbi nici de lacune, nici de exhaustivitate, ci doar despre necesitatea integrării temei într-un proces dialectic de clarificare a coordonatelor unui moment din istoria culturală și socială recentă din România. Astfel, am încercat să asociem ceea ce exista pe teren cu materialul documentar și fotografic din arhive și din publicațiile apărute în epocă. Varietatea de surse a fost extrem de mare, de la reclamele ONT la interviurile cu arhitecții care au lucrat pe litoral. Multe dintre arhive erau deja acolo, accesibile oricărui cercetător, deși subiectul nu era căutat. Cred că AGERPRES, cu ocazia expoziției noastre Vederi încântătoare, a scanat pentru prima dată o parte din materialul existent în arhiva lor. Din perspectiva mecanicii memoriei, au fost extrem de importante pentru noi interviurile cu arhitecții implicați în dezvoltarea proiectului de pe litoral, materialele păstrate de spațiul lor privat, dar și colecția de cărți poștale, care ne-a inspirat în alegerea titlului, pentru că ne-a indicat cu claritate rolul și impactul pe care l-a avut imaginea arhitecturii litoralului în viața socială în acei ani, dar și ambiguitatea demersului acestui amplu proiect, cu multiple nuanțe (ideologice, dar și avangardiste).
Ioana Alexe: Cum pot cercetătorii și istoricii să mențină un echilibru între tonul nostalgic, care poate apărea în mod natural atunci când se lucrează cu materiale de arhivă, și necesitatea unei abordări critice, obiective, care să caute adevărul specific acelei perioade? Există strategii sau metodologii pe care le recomandați pentru a evita capcanele idealizării nejustificate?
Sorin Istudor: Nu cred că pot răspunde în numele istoricilor, dar pentru noi, pentru proiectul Vederi încântătoare, nostalgia nu a fost în niciun moment motivul abordării acestei teme. Am fost conștienți că ea poate apărea ca senzație în cadrul expoziției, fiind vorba de loisir, mare și arhitectură modernistă, așa că ne-am propus încă de la început să o controlăm, să o studiem, să o privim dintr-o perspectivă mai largă, dar să nu fim atrași în ea. Deși este o expoziție despre arhitectura de pe litoral, cercetarea nu s-a limitat la aceasta, am contextualizat foarte larg istoric și teritorial, având astfel o distanță, o perspectivă critică și „trează” asupra subiectului. Pentru noi, ca tineri arhitecți, redescoperirea în arhivele Institutelor de Proiectare a acelor planșe imense „trase în tuș” pe hârtie de calc, acea „realitate și materialitate a procesului arhitectural” dispărut aproape complet astăzi, ne-a produs, zic eu, în mod firesc, o senzație nostalgică față de modul de lucru al colectivelor de proiectare. Dar, privind contextul mai larg al perioadei studiate, realizezi că microistoria aceasta este un element minor, la nivel de grup profesional, parte a unui complex politic, economic și social cu repercusiuni istorice semnificative. Astfel, prezența în expoziție a acestor artefacte nu a fost gândită ca obiect-formă, ci ca un conținut arhitectural. Gândirea critică și contextualizarea spațio-temporală ajută foarte mult în evitarea unei nostalgii exagerate față de un subiect sau fetișizarea acestuia.
Alina Șerban: Observăm, de ceva vreme, aș spune de aproximativ 15 ani, un boom al cercetărilor academice, curatoriale sau artistice dedicate anilor 1960 și 1970 în Europa de Est. Personal, îmi este teamă mai puțin de acest fond melancolic, cât de o supralicitare a multiplelor și complicatelor aspecte prezente în epocă, de o căutare forțată a unor curiozități sau particularități locale și avansarea lor pe post de regulă. Cred că este extrem de important să existe un echilibru în corelarea datele istorice cu interpretarea cercetătorului. Pe de altă parte, revenind la arhive, ele nu sunt suficiente dacă nu există „un povestitor”. Avem nevoie de martorii momentului, de cei care au trăit și gândit ceea ce noi cercetăm astăzi, luând în calcul timpul și limitările existente atunci. Norocul este că perioada despre care vorbim nu este foarte îndepărtată. Sunt interesată de această istorie orală prin care informații care nu sunt scrise nicăieri pot fi recuperate și cunoscute, făcând de multe ori diferența față de ce știm că există într-o arhivă.
Ioana Alexe: Care credeți că este rolul arhivelor în modelarea percepției publice actuale asupra perioadei socialiste? Cum pot fi utilizate aceste arhive pentru a educa publicul larg într-un mod care să echilibreze corect reflectarea realităților istorice și evitarea unei viziuni distorsionate de nostalgie sau, dimpotrivă, de respingere totală?
Sorin Istudor & Kalliopi Dimou: Arhivele în România sunt o temă foarte complicată, pe scurt, arhivele sunt ignorate, sunt percepute ca trenduri vizuale sau sunt instrumentalizate politic. În general, nu avem o relație bună cu arhivele, ca societate. Din acest motiv și arhivele conținând arhitectura socialistă sunt percepute ori nostalgic, ori pur vizual, ca un trend. Se fac eforturi în zona academică pentru studierea lor, s-au scris doctorate și cărți ce propun o analiză critică argumentată a fenomenului arhitectural din perioada socialistă. Există public, mai ales tineri, dar subiectul este complex și vast, așa că avem nevoie de răbdare și atenție în a-l studia și vom avea și rezultate.
Alina Șerban: Rolul este unul esențial, evident! Este nevoie însă de viziune instituțională, de un efort profesional comun și de finanțare constantă pentru a face diferența. Din păcate multe materiale, parte a memoriei arhitecturale recente, s-au pierdut (să ne gândim doar la arhivele Institutelor de Proiectare din România). Ce se va întâmpla cu arhivele private? Ce instituție are capacitatea acum de a prelua, cerceta și apoi prezenta acest material? Pentru că în lucrul cu arhivele nu vorbim doar de stocare și mentenanță, este nevoie de activare și dezvoltare de conținut ce are, desigur, și o componentă formativă.
Ioana Alexe: În ce măsură considerați că excepționalitatea și modernitatea arhitecturii litoralului românesc din perioada socialistă a fost preluată sau reflectată în dezvoltările ulterioare de pe litoral după anul 1989? Care sunt principalele bariere sau provocări care au împiedicat această continuitate și cum ar putea fi acestea abordate pentru a valorifica moștenirea arhitecturală a acelei epoci?
Sorin Istudor: Ar fi nerealist să ne fi așteptat să se întâmple o continuitate sau măcar o preluare a modernității litoralului după 1989, mai ales în primul deceniu, dar, din păcate, abandonarea totală a unor elemente arhitecturale, urbanistice și peisajere valoroase spune ceva despre violența acumulată în societatea românească. Au lipsit demersurile pentru studierea arhitecturii și urbanismului de pe litoral în vederea fundamentării unor dezvoltări ulterioare, astfel lucrurile au fost date uitării și capitalismul local și-a văzut de treabă, haotic. S-au anulat și s-au distrus zone întregi nu doar în ceea ce privește dezvoltările postbelice, dar și o mare parte a arhitecturii și planificării interbelice a zonelor costiere. În momentul de față, cred că putem avea doar o abordare comună a tuturor straturilor istorice și naturale ale zonei ca să putem obține un plan coerent pentru viitor.
Ioana Alexe: Având în vedere planurile de retipărire a lucrării „Vederi Încântătoare”, ce elemente noi ați include pentru a reflecta schimbările și evoluțiile survenite în percepția și studiul arhitecturii litoralului românesc de la prima publicare? Cum ați aborda reconfigurarea conținutului și a designului expoziției, dacă ar fi să o organizați astăzi, pentru a răspunde intereselor și sensibilităților actuale ale publicului?
Alina Șerban: Cred că expoziția Vederi încântătoare a fost primul demers curatorial consistent dedicat exclusiv fenomenului arhitecturii de loisir în România. Important pentru noi a fost să conectăm zona academică cu zona expozițională, implicit, cu publicul. Publicația nu este un catalog, ci un addendum esențial pentru o citire completă a evoluției fenomenului în plan local, unde am invitat autori și cercetători care s-au aplecat din multiple puncte de vedere (sociologic, arhitectural, filmic, artistic) asupra temei. Este o carte-resursă extrem de importantă și este o bucurie s-o putem reedita. Ce aș aduce nou, dacă aș reface expoziție... m-aș întoarce la planul inițial pe care l-am avut în minte atunci: o expoziție care să scaneze teritoriul arhitecturii de loisir dintr-o perspectivă regională. Ne doream punerea în relație a situațiilor extrem de diferite prezente de-a lungul litoralului Mării Negre în acei ani, deci, cazul românesc ar fi fost contextualizat alături de cel bulgăresc, turcesc sau sovietic. Am reușit, în acea perioadă, să facem o cercetare preliminară în Turcia, însă amploarea proiectului ar fi fost mult prea mare pentru resursele pe care le-am avut atunci. În schimb, publicația are această dimensiune comparativă, unde sunt incluse o serie de texte pe temă, scrise de istorici ai arhitecturii din regiune.
Ioana Alexe: Având în vedere starea actuală de abandon și degradare a multor construcții de pe litoralul românesc, care sunt provocările și oportunitățile în conservarea și revalorificarea acestui patrimoniu arhitectural? Cum ar trebui abordate acestea în contextul contemporan? 
Sorin Istudor & Kalliopi Dimou: Cum încercam să spunem mai sus, e grav, dar încă nu este târziu. Printr-o studiere atentă și o evaluare justă si argumentată a fondului construit împreună cu o abordare teritorială și ecologică contemporană, se pot găsi soluții pentru prezent și viitor, soluții în care elementele valoroase ale fondului construit interbelic și postbelic să fie reutilizate și integrate în acord cu noile concepte arhitectural-urbanistice europene și adaptate realităților și necesităților societății românești pe care ne-o dorim.
Ioana Alexe: În ce măsură a reușit expoziția să crească gradul de conștientizare și apreciere în rândul publicului larg față de importanța și valoarea arhitecturală și urbanistică a litoralului românesc din perioada comunistă?
Sorin Istudor: Noi ne propusesem ca procesul și rezultatele cercetării să se concretizeze într-o expoziție multidisciplinară și ne doream ca ea să funcționeze ca un mecanism seducător, care atrage publicul cu scopul de a-i releva complexitatea fenomenului modernității socialiste de pe litoral. De asemenea, ne doream ca toată această cercetare, împreună cu modul său de expunere, să creeze contextul pentru dezbateri, să stârnească întrebări și să trezească interesul pentru subiect. Cred că am reușit într-o mare măsură, expoziția fiind vizitată de foarte multă lume la București și a fost ulterior itinerată în diferite forme și internațional: Bruxelles, Atena, Istanbul etc., iar cartea, publicată ulterior, s-a epuizat în librării și o republicăm anul acesta.
Alina Șerban: Este greu să analizezi retrospectiv acest impact. Pot spune doar că, în cadrul comunității profesionale locale și internaționale, proiectul a fost relevant, pornind de la felul în care expoziția a fost gândită, de la tipurile de materiale conținute, dar și de la noutatea abordării fenomenului din perspectiva studiilor vizuale, cu alte cuvinte punerea în dezbatere a arhitecturii de loisir ca zonă de contact între social și politic, între discurs și experiența trăită.
Ioana Alexe: Ce rol a jucat expoziția în stimularea cercetării și dezbaterilor academice privind arhitectura și urbanismul în România comunistă și postcomunistă? Au fost generate noi proiecte de cercetare sau publicații în urma interesului stârnit?
Sorin Istudor: Nu știm exact care a fost impactul ulterior, dar expoziția și publicarea cărții au fost, cu siguranță, un mod de a contribui la deschiderea unei dezbateri cu publicul larg și cel profesional, de a conștientiza necesitatea revizitării istoriei recente și de a stimula cercetări viitoare. Avem nevoie de continuitate în procesele de cercetare multidisciplinară, de pluralitate în opinii, fiecare contribuție este importantă și ajută la definirea unei perspective istorice complexe asupra perioadei.

Alina Șerban este istoric de artă. Cercetările sale sunt dedicate istoriei expozițiilor, istoriografiilor non-lineare ale artei est-europene postbelice și contextelor sale teoretice și sociale specifice de manifestare, istoriilor orale și arhivelor de artist. A primit Bursa „Igor Zabel” Award for Culture & Theory (2022). A Fondat, în 2013, programul editorial P+4 Publications, unde publică Vederi încântătoare. Urbanism și arhitectură în turismul românesc de la Marea Neagră în anii ’60 și ’70.

Sorin Istudor și Kalliopi Dimou sunt arhitecți, lucrează în București și sunt fondatorii Biroul de arhitectură skaarchitects. Participă în diferite proiecte la scară mică și medie, având întotdeauna un interes pentru dezvoltarea unor spații adaptate contextului și necesităților.