Ambreiajul jos

Bunicul meu mă scotea la mașină să îl ajut cu plăcile de parfum de sub covoarele din cauciuc de la Dacia 1100. Avea numărul de înmatriculare 1-B-6757, culoare gri, tracțiune pe spate, portbagaj în față și o tapițerie dintr-un material negru cu verde, care atunci nu-mi plăcea deloc, dar acum parcă ți-ai lua o mașină numai pentru o tapițerie bună ca aia.

Ambreiajul jos, a’întâia

Înainte de Wunder Baum, esențe și alte mirosuri pentru mașini, în anii ’80 odorizantul pentru autoturisme erau aceste plăci cu mai multe straturi de hârtie care se impregnau cu lavandă și se puneau sub preșurile din cauciuc, unde rămâneau până când mirosul se evapora cu totul. Apoi se dădeau iar cu parfum și tot așa. Cred că atunci, când aveam vreo 5 ani, a fost prima dată când am ajutat la mașină. Dacă mă gândesc mai bine și singura dată de atunci. Se întâmpla la vilele tip date în folosință în 1960-1961, în zona Intrarea Văcărești - Aleea Zânelor - Strada Sibiel, vile-bloc P+2 sau P+3, cu grădini în față și în spate și spațiul dintre ele amenajat cu pietriș pentru parcări, bănci pentru locatari și mulți tei al căror miros puternic te trezeau și te adormeau în fiecare iunie. Încă știu toate mașinile din parcarea aia, dintre Vila 2 și Vila 3, cea în care stăteau bunicii mei: Dacia 1100 a bunicului meu, Dacia 1100 a vecinului Ivanciovici, Lada 1200 galbenă a vecinului de la etajul 1, de la scara B, Dacia 1300 galbenă a lui Gulimănescu, tatăl prietenului meu Vali, cele două Oltcituri ale vecinului de la parter, cele două Skoda 120, una albă și cealaltă verde, ale lui Ianovschi și Dacia 1300 albă a domnului Focșa. Astea erau toate. Iar noi ne jucam printre ele. Bunicul a venit în București la 14 ani, în ’43, din Berbești, Vâlcea și a început să lucreze ca ucenic de mecanic auto. A locuit într-o curte mică din Cotroceni, de pe strada Medic Severin, și lumea mai în vârstă de acolo încă îi țin minte pe el și pe ai lui pentru cât erau de săraci față de lumea din zonă. Familia Fiastru. Dincolo de situația materială grea din care provenea, i-au plăcut mașinile, iar după 1950 s-a specializat și a ajuns unul dintre directorii de la întreprinderea de anvelope Danubiana. Deși putea să își vadă de lucru la birou, tot printre piese și obiecte auto îi plăcea să își petreacă timpul. Seara, când venea acasă și se schimba, avea pielea de pe picioare colorată de negru de fum de la linia de producție de anvelope. Până la urmă, din cauza mediului de lucru, s-a și îmbolnăvit de diferite afecțiuni cardiovasculare după vârsta de 60 de ani. În 1970 a avut un accident la o operațiune de deszăpezire din Ilfov, când la 5 dimineața, în drum către obiectiv, mașina ARO în care era el împreună cu 4 colegi s-a răsturnat pe gheață. A avut genunchiul făcut praf, iar atunci a fost considerat de neoperat.

Dar chiar și așa, un an mai târziu, și-a luat Dacia 1100 cu care am fost în toate concediile bunicilor mei din anii ’80, la Eforie Nord, Herculane, Vatra Dornei sau pe la țară, pe la Berbești, de unde era el. Bunicul n-ar fi făcut vreo ilegalitate, cel puțin în niciun caz vreuna auto. În anii ’80, când doar duminica era zi liberă, circulația auto se desfășura în baza unui decret care prevedea că o duminică aveau voie să circule doar mașinile a căror ultimă cifră de la numărul de înmatriculare era pară, iar în duminica următoare doar cele a căror ultimă cifră era impară. Erau și excepții, mașinile de protocol, de corp diplomatic și acelea cu numere de înmatriculare din 3 cifre care indicau un proprietar cu o poziție de putere sau influență în societate, pe care oricum nu le oprea niciun milițian. În limbajul uzual se vorbea despre mașini cu număr de înmatriculare „cu soț” sau „fără soț”. M-am născut într-o duminică, pe 10 octombrie 1982, când era rândul mașinilor cu soț să aibă drept de circulație, astfel că bunicul nu a putut să o ducă pe maică-mea la spital, iar tata nu avea nici permis, nici mașină, iar bunicul nu a riscat să iasă cu Dacia 1100 în trafic, așa că el a plecat pe jos la maternitate, iar ai mei au ajuns cu mașina Dacia 1300 galbenă a lui Gulimănescu, al cărui băiat, Vali, avea atunci 1 an și cu care m-am jucat toată copilăria, la bunici, până la 10 ani. Vali a murit pe la 30 de ani, iar tatăl lui, cu Dacia galbenă, cu puțin timp înainte de el. Bunicul putea să demonteze și să construiască de la zero o mașină, din păcate nu l-am mai prins cu chef de așa ceva, dar l-am auzit de multe ori cum le dădea cele mai exacte sfaturi vecinilor. Spre sfârșitul anilor ’80 se instalase obiceiul ieșitului la mașină, pensionarii și bărbații de atunci se strângeau la câte o reparație la o mașină sau alta, mai toată lumea se pricepea să repare cam orice la o Dacie. Și dacă nu, se găsea ajutor la o sonerie distanță. Bunicul s-a hotărât prin ’88 să renunțe la Dacia 1100 și să o schimbe cu o Dacie 1310 sau 1410. S-a înscris pe lista de așteptare pentru mașină și a cerut să aibă culoarea „cafea cu lapte”. În anii ăia, mașinile aveau culori mai stridente, mai puternice și mai amuzante decât se întâmplă astăzi. După vreun an de așteptare, Dacia culoarea „cafea cu lapte” nu a apărut, în schimb, s-a ivit posibilitatea unei Dacii 1410 culoarea bleu Mamaia, pe care bunicul a acceptat-o. Pentru câțiva ani a fost foarte mândru de ea, a plimbat-o pe la țară și i-a construit în portbagaj, așa cum era un fel de modă în perioada aia printre unii proprietari de Dacie, un dulap din placaj cu uși glisante în care se țineau sculele, indiferent de ce însemna asta sau care erau acele scule. A fost a doua și ultima lui mașină, a murit în 1998, incapabil și frustrat că nu mai putea să conducă. Mașina lui a ajuns la un nepot de la Berbești.

Ambreiajul jos, a doua

Încă din primăvara lui 1990 au început să apară tot felul de autoturisme de diferite mărci, de care nu mai văzusem până atunci, aceleași pe care le știm și acum, dar parcă și mai multe și mai multă diversitate. Se experimenta mai ușor, mașinile considerate de lux sau scumpe, nu mai erau doar pentru persoanele cu poziții în stat, acum erau disponibile tuturor celor care știau să se învârtă în acest mediu în care se vehiculau aceste autoturisme la mâna a doua, în general, din Occident. Am trăit într-o zonă din București în care multe persoane se ocupau cu vânzarea și cumpărarea de mașini și știu că nu era o ocupație cu conținut sau conotație negative, așa cum își imaginau oamenii, toate Mercedesurile, BMW-urile, Volvourile, Fordurile, Renault-urile și așa mai departe erau doar niște obiecte ale lumii noi din care ne doream și noi să facem parte și pe care o experimentam așa cum puteam. Unii se ocupau cu blugi, alții cu dulciuri, alții cu Lego și jucării, alții cu rase de câini, alții cu alcool și tutun și alții cu mașini. Erau toate niște obiecte care, în fond, aveau aceeași bază (fascinația, recuperarea) și același scop (integrarea). Cei care aduceau, cumpărau și vindeau mașini nu erau altceva decât niște agenți ai noii culturi, care au avut un rol bine marcat în istoria recentă a orașului nostru. Am văzut multe mașini în perioada aia și am colecționat surprize de gumă Turbo, îmi plăcea să le observ, încă îmi plac, încercam să colecționez machete din metal Matchbox, Corgi Juniors și Majorette. Cu toate astea, am simțit dintotdeauna o distanță între mine și toată povestea asta a automobilismului, ceva ce nu avea să se transforme într-o pasiune reală. Mama avea o nepoată balerină la Operă care, imediat după decembrie 1989, și-a luat un Citroen BX care până azi mi-a rămas în amintire ca una dintre cele mai tari mașini în care am fost vreodată. Din primăvară-vară 1990 am început să ies cu tatăl meu prin oraș, în centru, doar ca să ne uităm la lucrurile noi care apăreau. Intram la magazinul UNIC de vizavi de biserica italiană, la Romarta Copiilor unde se aducea Lego la parter, la Dumarex, care era la intrarea pe Lipscani dinspre bulevard. Vedeam lucruri foarte scumpe, pe unele ni le permiteam, pe altele ba, se vindeau în lei, dolari sau mărci, nu conta, bani să fi avut, iar noi aveam cam așa și așa. Dar dincolo de ce îți permiteai sau nu îți permiteai, era bucuria descoperirii lucrurilor noi, indiferent care erau alea, uleiul Castrol, înghețata Delta, oul Kinder, nu conta. Vara lui 1990 a fost una dintre cele mai palpitante din câte îmi amintesc, plină de descoperiri, de Coppa del Mondo și de gumă de mestecat CinCin cu surprize cu fotbaliști. Într-o zi am rugat-o pe bunica să îl sune pe tata la serviciu, la ACM3, care încă nu devenise SC MONOLIT SA, să-i spun că mi-a picat surpriză cu Marius Lăcătuș la CinCin. În toamna lui 1990, la noi în fața blocului, de la intersecția Calea Văcărești cu șoseaua Mihai Bravu, pe cheiul Dâmboviței, a început să se organizeze un târg care până în 1993 a devenit unul dintre cele mai mari târguri care s-au întâmplat vreodată într-un oraș din România. La început, târgul se organiza pe chei, pe sensul de circulație dintre podul de la Vitan Bârzești, de la fabrica de pâine, până la podul din apropierea stației de metrou Mihai Bravu, unde astăzi este o pasarelă. E o filmare destul de populară din anii ăia, surprinsă dintr-o mașină, care începe în intersecția de la BIG, coboară pe Calea Văcărești și trece pe lângă târg, într-o zi de duminică. În doi ani, târgul a crescut, a ocupat și sensul celălalt de circulație de pe chei, iar unii își vindeau marfa și pe dealurile de la taluzurile care ar fi trebuit să fie marginile marelui lac de acumulare care până la urmă a ajuns Delta Văcărești. La început nu era nimic normat sau organizat în vreun fel, te duceai direct în târg și te uitai după ce te interesa. Nu existau tarabe sau spații destinate, fiecare se descurca cum putea, unii vindeau direct pe bordura șoselei, alții, de obicei cei care veneau cu haine, își înșirau blugii, treningurile, hainele de piele și de blană direct pe gardul Dâmboviței, alții veneau cu scaune și mese pliante pe care își întindeau lucrurile, dar, de cele mai multe ori, vânzătorii intrau direct cu mașinile în spațiul târgului, le acopereau geamurile cu prosoape și ziare și transformau mașinile în niște tarabe imense. De multe ori, se vindeau și mașinile. Eu eram interesat de carioci și linere fluorescente, unele haine care erau populare printre copii, precum bermudele-colanți FANATIC, borsete, șepci, biciclete și calculatoare. Pe toate le-am avut din târg, marele târg care peste ani avea să fie cunoscut ca târgul de la Vitan, moment în care nu mai avea nicio legătură cu evenimentul săptămânal de la începutul anilor ’90, la care se adunau cu siguranță sute de mii de oameni. Într-o duminică mi-am luat un calculator HC91 cu casetofon rusesc pentru încărcat jocuri, pe care l-am legat la un televizor Sport alb-negru și așa am avut jocuri video. Care nu m-au prins, la fel ca mașinile, nici atunci și nici mai târziu. Dar îmi era ușor să fac rost de cele mai noi jocuri pentru calculatoarele românești fiindcă locuiam într-o zonă unde se găseau din abundență, fie din târg, fie de la Big. Sistematizarea numerelor superioare de pe calea Văcărești, dintre intersecția cu Mihai Bravu și până la intersecția de la Piața Sudului, s-a întâmplat între 1985 și 1988. În 1985 au fost construite blocurile turn, ale căror desene apar în cărțile cu lucrări personale ale lui Gheorghe Leahu. În același an și în 1986 s-au construit blocurile cu 4 etaje de pe strada Pridvorului, iar în 1988 blocurile cu 7 etaje dintre blocurile turn, precum și blocul lung din intersecție, în care am locuit. S-a amenajat parcul de la Palatul Copiilor care astăzi poartă denumirea de Lumea Copiilor, cu ștrand și amfiteatru de vară care aveau să formeze un complex pentru elevi și tineri. Amfiteatrul nu a mai fost finalizat și nu a funcționat vreodată, în schimb ștrandul s-a deschis chiar în vara lui ’89. Acel segment de Calea Văcărești se aseamănă prin arhitectură și unicitate cu un alt segment de pe Calea 13 Septembrie, de asemenea prezent în cărțile lui Leahu. Oficial, segmentul a fost construit pentru persoanele care lucrau la platforma IMGB, neoficial, anumite blocuri și scări se știau că erau locuite de către persoane cel puțin privilegiate. Cu toate astea, într-un bloc turn cu o singură scară și patru apartamente pe nivel, dintre cele opt, ultimul numeric de la intersecția cu Mihai Bravu cum mergi către Big, locuiau 63 de copii. I-am numărat împreună cu un prieten care a locuit acolo, acum câțiva ani, într-o zi când nu aveam ce face. Noi am fost prima generație de copii care au locuit în zona Tineretului-Văcărești, după transformările majore care s-au întâmplat în anii ’70 și ’80. Mai țin minte și toate mașinile din parcarea din spatele blocurilor 1B, 1C și 1D în care locuiam. În vara lui 1991, îmi doream foarte tare ca ai mei să îmi ia un papagal mai mare, o nimfă australiană sau ceva. Într-o după amiază, când dormeam de prânz la bunici, a venit tatăl meu împreună cu un coleg inginer de la ACM3 care șofa și mi-a zis: „Hai să-ți arăt ce-am luat!”. Am ieșit în fața vilei la bunici și în parcare era colegul lui, Gabi, la volanul unei mașini galbene ca un pui și care arăta ca o mașină comunistă, deși avea anumite trăsături de design care o scotea din tiparele mașinilor din Europa de Est, dar minore. Am fost extrem de dezamăgit, nu înțelegeam de ce și-a mai luat mașină, dacă aia era mașina. În plus, îmi era clar că, odată cu această cheltuială, era dus papagalul meu. Și așa a și fost, oricum, probabil că ai mei n-aveau vreo intenție să-mi ia nimfa. În seara aia am mers cu Gabi la volan până la țară la bunicii din partea tatălui meu, de pe lângă Oarja, Argeș și înapoi. Am stat în spate și eram foarte trist, o mașină zgomotoasă care tremura ca un Trabant și tata care tot încerca să mă convingă că era tare că avea trapă în plafon, iar mie tot ce mi se părea ok la ea era sistemul audio Blaupunkt. Tot drumul până la țară și înapoi, Gabi i-a lăudat mașina, care mie mi se părea un junghi cu care nu treceai de 90 de kilometri la oră și despre care mi-ar fi fost rușine să vorbesc cu colegii de școală. De fapt, mașina era genială și acum îmi regret toate gândurile de atunci, cu un design la limita dintre umor și manierism de Europa de Est. Era un Wartburg 353 din 1987, penultimul model din seria 353 pe care Wartburg l-a produs vreodată, cu schimbător cu 4 viteze jos (nu pe volan, ca până atunci), bordul și tapițeria maro, amuzante și interesante în același timp. Imediat tata s-a apucat de școala de șoferi cu un instructor foarte masiv și înalt, Bogdan. A luat examenul de permis din prima și au început drumurile cu Wartburgul galben cu număr de înmatriculare 2-B-2264.

Ambreiajul jos, a treia

Au urmat multe drumuri la țară cu Wartburgul, care pârâia și tremura atât de tare și mai mergeam și cu trapa și geamurile deschise, că nici casetofonul nu se mai auzea, oricât de tare îl dădea tata, care tot băga casete cu Julio Iglesias și Demis Roussos. În 1993 și 1994, cam ăsta era soundtrack-ul de mers la țară - și mergeam destul de des, cam o dată la două săptămâni, ceea ce pentru mine nu erau altceva decât weekenduri ratate. În toamna lui 1994, tata s-a dus cu Wartburgul la noi în târg și l-a vândut, nu știu cum și de ce s-a hotărât că voia să aibă o mașină nouă și și-a cumpărat o Dacia 1410 „Zâmbetul lui Iliescu” nouă, gri-metalizat. Apoi s-a dus din nou în târg și și-a luat huse argintii pentru scaune, erau unele GLX din poliester și un antifurt care lega pedala de ambreiaj de volan. Erau și unele antifurturi care doar blocau volanul, dar miturile din acea perioadă spuneau că acelea erau mai vulnerabile, că s-ar fi întâmplat niște cazuri de furturi auto când s-a scos volanul blocat cu totul, înlocuit cu altul și așa hoții au plecat cu mașina. Așa, dacă volanul era legat de pedala de ambreiaj și mai aveai și alarmă, se considera că erai în siguranță. Nu cred că a încercat cineva vreodată să-i fure Dacia, dar el parcă zicea că da. A ținut mulți ani mașina aia, mult mai mult decât ar fi avut vreun rost, dar probabil că se obișnuise foarte mult cu ea. B-82-MTM a fost mașina adolescenței mele cu care m-am întors de la antrenamente și pregătiri pentru admiteri. De pe la 17 ani, prieteni din școala generală și din cartierul din Văcărești, unii colegi de liceu de la Școala Centrală au început să aibă permise auto și mașini. Eu nu mi-am imaginat vreodată că o să am permis și mașină, ce să fac cu mașina, unde să mă duc? Încă mă gândesc de ce aș merge cu mașina, dar de cele mai multe ori știu mă păcălesc. Erau tineri de vârsta mea care abia așteptau să împlinească 18 ani ca să dea de permis, vecini care au făcut școală specială de șoferi auto, oameni care știau să conducă de când erau copii și care în sfârșit puteau șofa în deplină legalitate. Distracțiile s-au schimbat, am început să umblăm prin oraș după ele și lucrurile au devenit dintr-o dată altceva. Dintr-o dată cei mai mulți din generația mea ne-am dat seama că într-un an de zile învățasem de unii singuri orașul căutând distracții mai mult decât o făcusem în 18 ani de viață. Eram peste tot, în câte o mașină sau în vreun taxi, în Răcari, la fosta întreprindere Miraj, în Râmnicu Vâlcea, în Râmnicu Sărat, în Ambrozie, în Bobocica, în Moară, pe Moșilor, în Sebastian, în Tei Toboc, pe Viitorului, pe Tunari, eram niște mici găști în care ne simțeam invincibili. Și am fost, pentru o perioadă. Vecinul nostru, Americanu’, a avut o Lada 1200 cu care tot cartierul a bătut întreg orașul. La fel ca mulți alții de la noi, din partea aia a orașului, a murit prin 2012 sau 2013 și de fiecare dată, atunci când îmi aduc aminte de el, mă gândesc și la Lada lui.

Ambreiajul jos, a patra

În toamna lui 2001, ai mei mi-au spus că era momentul să fac școala de șoferi și să am permis de conducere. Tata a luat legătura cu Bogdan, instructorul cu care făcuse și el școala cu 10 ani în urmă și am început orele de condus. Avea o Dacia 1410 albă, tot „zâmbetul lui Iliescu”. Nu mi-a plăcut școala de șoferi, simțeam că nu aveam loc suficient în scaunul șoferului. Făceam câte o oră de condus, dar după cel mult 40 de minute nu mai aveam chef. Ne întâlneam, de obicei, la podul de la Timpuri Noi, unde înainte de demolările lui Băsescu era un chioșc foarte popular printre șoferii de taxi, care opreau tot timpul după cafele și alte gustări. Bogdan ăsta era un tip încrezut care obișnuia să critice tot felul de lucruri cărora nu le acordam atenție, de cele mai multe ori nici nu îl ascultam, îi răspundeam monosilabic atunci când mă prindeam din tonul vocii lui că era o discuție în doi. Avea vorba asta cu „ambreiajul jos”, nu spunea vreodată „schimbă!” sau „schimbăm treapta de viteză” sau știu eu, de fiecare dată o zicea așa: „ambreiajul jos, a’întâia”, „ambreiajul jos, a doua” și „ambreiajul jos, a treia”. O singură dată am auzit de la el „ambreiajul jos, a patra”, când eram pe șoseaua Mihai Bravu, la prânz și era destul de gol, iar el se grăbea să ajungem să-l luăm pe băiatul lui de la școală, care era undeva prin Pantelimon. A fost singura dată când am condus cu viteza a patra și cea mai mare viteză pe care am atins-o vreodată la volan: 80 de kilometri la oră. Toate lucrurile astea nu le-am simțit în vreun fel altfel decât că abia așteptam să mă dau jos din mașină. Am picat la sală de două ori pentru că nu am știut care era cartea de legislație din care trebuia să citesc, și apoi lui Bogdan i-a fost furată mașina. Fiind independent și lucrând cu mașina personală, a trebuit să aștept niște luni de zile până când el a reușit să își cumpere o altă mașină. În cele din urmă și-a luat o Dacie precum cea de dinainte și cu o zi înainte de examen am mai condus un pic pe Văcărești și pe Tineretului. Când m-am dat jos din mașină, m-a întrebat dacă am citit pentru examenul de la sală și s-a asigurat că aș fi citit din cartea care trebuia. Ocazie cu care am aflat și care era cartea. Am citit-o de două ori în seara aceea, a doua zi dimineață m-am dus la examen, unde am luat 24 de puncte din 26. Intram la traseu, și dacă picam, îmi expira școala de șoferi și trebuia să o iau de la capăt. Ne-a picat ca punct de întâlnire Halele Carol din zona Filaret, eram trei tipi care așteptam polițistul și a venit o doamnă blondă, cu păr ondulat. M-am gândit că să încep eu primul examenul, cu speranța că poate mă va pune să cobor dealul de lângă Parcul Carol, ceea ce era ușor, mergeam cu a doua. Dacă m-ar fi pus să întorc pe linia de tramvai către Trafic Greu, probabil că picam. M-am urcat în mașină și polițista mi-a zis să o duc la un club pe care îl știam, dar m-am prefăcut că nu înțeleg gluma: - Îmi cer scuze, nu mă pricep, în ce direcție doriți să o luăm?, am întrebat-o. - Hai, ia-o înainte!, mi-a răspuns cu superioritate și eu am înțeles atunci că urma să iau examenul. Am coborât dealul de lângă Carol, am intrat pe strada Candiano Popescu, unde am făcut o parcare și m-a dat jos. Admis. După mine s-a urcat la volan un tip care sigur știa să conducă mai bine decât mine și ea a repetat gluma cu clubul, însă tipul a făcut câteva glume legate de cluburile din București. Evident, l-a picat. Așa am permis din 2002, l-am schimbat o dată atunci când a expirat în 2012, apoi a expirat din nou în 2022, dar ultima dată când am condus a fost atunci, pe dealul de la Filaret. În 2004, tatăl meu a scăpat de Dacia „zâmbetul lui Iliescu”, nu știu ce-a făcut cu ea, că devenise cam rablă, și așa a ajuns, din nou, în târg la Vitan. S-a întors cu un Volkswagen Passat 1.9 TDI despre care habar n-avea că urma să ajungă un model cult. Avea 12.000 de kilometri. Azi are 380.000 de kilometri.