Casa dintre furtuni: literatura gotică a secolului al XIX-lea și arhitectura

Profit de o nouă ecranizare a romanului Wuthering Heights (2026) pentru a scrie aici despre ceea ce mă pasionează: literatura horror de limbă engleză a secolului al XIX-lea și interesul acesteia pentru arhitectură.

Voi explora modul în care clădirile sunt esențiale pentru acest tip de literatură, fie contribuind semnificativ la crearea unei atmosfere întunecate și amenințătoare, fie părând chiar să constituie veritabile personaje.

Gândiți-vă, ne-am putea imagina romanul Dracula fără castelul contelui? Putem presupune că povestea ar avea cu totul altă atmosferă fără acel segment care se petrece în adăpostul său. În Nosferatu, ecranizarea din 1922 a romanului, castelul este un loc fascinant, constituind poate cel mai spectaculos element vizual al filmului, oferind un joc continuu de umbre și lumini (castelul Orava, din Slovacia, a fost ales pentru filmări).

Clarificări conceptuale

Înainte de a merge mai departe, vreau să specific exact la ce tip de literatură mă refer. În secolul al XIX-lea, în arealul cultural anglo-saxon au coexistat mai multe tipuri de horror, însă mă voi limita la cel denumit „gotic”, pentru că acesta mi se pare cel mai reprezentativ pentru epocă și de asemenea, cel ale cărui texte continuă să aibă un mare ecou. Mai multe despre semnificația termenului „gotic”, aici: The Art of Gothic | BBC Select

Horror-ul gotic al anilor 1800 astăzi poate că nu prea mai sperie efectiv - elementele sale distinctive au fost folosite și refolosite în filme și în cultura populară în general, astfel că din ele au mai rămas doar niște clișee. Dar chiar dacă nu mai provoacă fiori pe șira spinării, stilul este în continuare fascinant prin o estetică a sumbrului și a sinistrului pe care o construiește. E un stil încărcat până la saturație de atmosferă - noapte, lună plină, furtuni prevestitoare, fulgere și cotloane întunecate prin care nu a mai trecut nimeni de multă vreme. Este un tip de horror plăcut, deoarece este confortabil - e frumos și dramatic, îl poți consuma citind în fotoliu și nu îți provoacă vise urâte după aceea (cu rare excepții).

Cel mai cunoscut roman gotic este desigur Dracula, scris de Bram Stoker, dar alte romane importante ale aceluiași gen sunt Frankenstein, de Mary Shelley; Wuthering Heights (La răscruce de vânturi), de Emily Bronte, Dr. Jekyll și domnul Hyde, de Robert Louis Stevenson, ba chiar și The Hound of the Baskervilles, de Arthur Conan Doyle.

Ele (și altele similare) au în comun o serie de teme, precum conflictul dintre rațional și irațional (știință versus superstiții și supranatural, de exemplu), degradarea fizică, mentală și morală, decăderea aristocrației, moștenirea trecutului familial (în general trecutul cântărește greu în orice astfel de povestire, bântuie de-a dreptul protagoniștii), poziția femeii în societate, între altele.

Toate lucrările de acest tip surprind latura întunecată a ființei umane: obsesie, răzbunare, nebunie, intenții ucigașe.

Tipologii ale clădirilor

Indiferent de motivațiile protagoniștilor care populează aceste narațiuni însă, veți observa că acțiunea se petrece întotdeauna în foarte strânsă legătură cu o clădire. În ea și în jurul ei au loc majoritatea întâmplărilor care compun povestea.

În perioada de început a goticului (a doua jumătatea secolului al XVIII-lea și începutul celui următor), construcția la care recurg scriitorii este o mânăstire sau un castel, mai ales dacă acțiunea se petrece în evul mediu. Castelul are nenumărate încăperi sau câte o criptă, iar mânăstirea are eventual catacombe, locuri perfecte în care personajul principal să se poată rătăci. Ulterior, mai ales în lucrările perioadei victoriene, castelul este frecvent înlocuit de locuința nobiliară din mediul rural englezesc, o clădire masivă, înconjurată de un parc cu alei mărginite de copaci. Iată o mostră de text elocventă:

„Barwyke Hall era o casă mare și pitorească, construită în stilul cu structură aparentă cunoscut sub numele de „alb-negru”, în care bârnele și unghiurile scheletului de stejar, negre ca abanosul, contrastau cu tencuiala albă care acoperea zidăria încastrată în spațiile dintre ele. Această casă elisabetană cu acoperiș abrupt se afla în mijlocul unui teren asemănător unui parc, de dimensiuni nu prea mari, dar impunător datorită staturii nobile a copacilor bătrâni care acum își aruncau umbrele tot mai lungi spre est, peste gazon, sub soarele apus” - Diavolul Dickon, Joseph Sheridan Le Fanu

Spre sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea, conacul este înlocuit de casa din oraș, sau chiar de apartamentul dintr-o casă aflată în mijlocul Londrei, o formă de locuire care corespunde micii burghezii sau funcționărimii, mai degrabă decât aristocraților. Ferma Wuthering Heights din romanul lui Emily Brontë pare a fi o excepție în raport cu toate cele de mai sus, însă de fapt are trăsături care duc cu gândul tot la un castel: ziduri groase, nenumărate camere și coridoare care creează senzația de labirint sau de spațiu în care te poți rătăci.

„Din fericire, arhitectul a fost prevăzător și a clădit casa solid. Ferestrele sunt înguste, tăiate adânc în zid, iar colțurile, apărate de pietre mari, ieșite mult în relief. Înainte de a trece pragul, m-am oprit să admir mulțimea de sculpturi grotești risipite cu precădere pe fațadă și în jurul intrării principale, deasupra căreia, printre nenumărați grifoni care începuseră să se fărâmițeze și amorași lipsiți de pudoare, am descoperit data — 1500 — și numele Hareton Earnshaw” - Wuthering Heights, Emily Brontë

Casa ca instrument narativ

Centralitatea clădirii în romanele și povestirile gotice este evidentă uneori chiar din titlul lucrărilor. Mă limitez aici doar la două exemple, deși aș putea găsi cu ușurință mai multe: bunăoară, Wuthering Heights este și numele fermei familiei Earnshaw, locul unde multe din personaje se nasc, trăiesc și mor; apoi, menționez Prăbușirea Casei Usher, de Edgar Allan Poe (scriitor american, dar care a trăit și în Anglia și care își plasează de multe ori personajele undeva în spațiul european), la care voi reveni.

Poate părea ceva banal dacă afirm că în Hound of the Baskervilles, crima care pune în mișcare toate evenimentele se petrece în parcul care împrejmuiește conacul Baskerville, iar ulterior, casa este locul unde se întâlnesc și reîntâlnesc toate personajele. Îmi veți atrage atenția că acțiunea unui text de ficțiune trebuie să se desfășoare undeva și cum oamenii locuiesc în case, observația mea de mai sus e inutilă. Ce pot răspunde e că la o privire mai atentă, casa, fie ea palat, castel sau conac, este mult mai mult decât un loc de întâlnire, mai mult decât un cadru: ea setează atmosfera, conține răspunsuri importante pentru soarta personajelor, are semnificație simbolică, și într-un final ajunge să se confunde cu personajele sau devine ea însăși un personaj, de cele mai multe ori unul monstruos sau sinistru. Vă explic imediat la ce mă refer!

Sunt situații în care o casă este importantă pentru protagoniști, spre exemplu atunci când ea este obiectul unei moșteniri. Pentru cititori însă, clădirea servește în primul rând la crearea unei atmosfere. Aceasta e de multe ori sumbră, întunecată și amintește de vremuri demult apuse. Amprenta trecutului e nelipsită, el iese la suprafață prin pereții vechi, spațiile neaerisite, fațadele năpădite de plante, prin armurile care decorează sălile neîncălzite, prin mobilierul vechi aristocratic (patul de baldachin apare de multe ori) și prin nelipsitele panouri de lambriu, prezente în mai toate camerele. Clădirea contribuie astfel la crearea impresiei că trecutul, fie el glorios sau înfricoșător, e încă prezent și insistă să rămână așa!

Apoi, casele sunt ca niște recipiente, sau ca niște bureți: ele conțin secrete sau mistere care dau specificul fiecărei narațiuni. Protagoniștii sunt nevoiți să le descopere sau să le rezolve, ca să scape cu bine. Toate răspunsurile căutate se află între pereții caselor, iar cheia descifrării lor este uneori tot un element din interior: un pasaj ascuns sau un portret care spune o poveste.

Sunt nenumărate secrete care populează aceste scrieri și ele sunt de cele mai multe ori familiale și au o dimensiune morală. Ele se formează așa: demult, cineva a încălcat o lege scrisă sau nescrisă, iar faptele au fost ascunse sau uitate. Un strămoș al familiei Baskerville a comis cândva o crimă îngrozitoare, hăituind și omorând o femeie pe care în prealabil o sechestrase în conacul său. Dulăul aparent supranatural, monstrul povestirii, are rolul de a readuce nelegiuirea în amintirea colectivă. Problema e că descendenții familiei, cei terorizați de spectrul animalului, sunt nevinovați - dilemă des imaginată de scriitorii epocii, fascinați de tema păcatului originar transmis ereditar. Arthur Conan Doyle a creat povestea dulăului după ce a investigat legende locale și (conform unui documentar BBC) se poate să fi vizitat o locuință nobiliară, pe a cărei fațadă era un blazon cu un câine sau un lup. La originea elementului decorativ ar fi stat povestea unui câine care încerca să-și avertizeze stăpânul că lupii dau târcoale domeniului. Stăpânul, enervat de insistența animalului său, l-a omorât. De atunci, fantoma loialului patruped ar fi bântuit familia. Prin urmare, secretul familiei Baskerville este inventat, dar aparent își are originea pe peretele cât se poate de real al unei clădiri din Anglia.

Casele nu sunt doar „depozitare” ale unor povești moralizatoare, ci funcționează și ca medii care permit manifestarea unor forțe supranaturale, tot așa cum unele instrumente facilitează comunicarea cu lumea de dincolo în ședințele de spiritism. În The White Villa, de Ralph Adams Cram (de profesie arhitect!), doi călători care înnoptează într-o casă părăsită, undeva în Italia, sunt martorii unei scene brutale, materializate din domeniul spectral în cel concret al unei încăperi. Crima este „jucată”, ca o piesă, în fața celor doi.

Contextul casei: construcție vs natură

Să trecem acum la aspectele care mie mi se par cele mai fascinante și pe care mi se pare important să le abordez separat, cu toate că ele sunt direct legate de chestiunile de mai sus (atmosferă, secrete, etc).

Primul care mă preocupă se referă la relația particulară dintre arhitectură și mediul natural. Este vorba de o relație binară interior-exterior, în care unul este contrastat cu celălalt, sau îl completează pe celălalt. Relația este folosită și pentru a amplifica atmosfera despre care deja am vorbit la început, dar și pentru a crea tensiune, anticipare și frică. Imaginea clădirii izolate într-un mediu natural dramatic are un efect puternic, în special în logica în care intensitatea naturii reflectă intensitatea trăirilor umane, dar și dacă ne gândim la rigiditatea unei construcții în fața dinamismului fenomenelor naturale.

Să privim mai îndeaproape Wuthering Heights pentru face lucrurile să fie mai clare! Proprietatea respectivă este o fermă aflată pe o culme, între ceea ce englezii numesc „moors”, un fel de dealuri. Chiar dacă ele nu arată foarte dramatic, sunt un mediu aspru, unde ești expus vremii capricioase și unde, probabil în secolul al XIX-lea, te puteai și rătăci, dacă aveai ghinion. Cel puțin asta e percepția englezului despre ele. Între ele se găsesc uneori și mlaștini. „Wuthering” este un regionalism ce înseamnă "bătut de vânturi puternice" (tradus aproximativ) și ajută cititorul să-și facă o impresie despre traiul în acel loc, sugerând însă ceva și despre tumultul intern care va ajunge să stăpânească protagoniștii cărții. Dealurile din jur sunt locurile în care copiii se joacă, dar tot ele sunt și unde oamenii riscă să dispară sau să fie surprinși de furtuni bruște - probabil tocmai de aceea cei de la fermă îl bănuiesc pe Heathcliff mort, la câteva zile după ce iese din casă pe întuneric și dispare pe coclauri. Iată un fragment care evidențiază forța naturii în preajma fermei:

„Wuthering Heights e denumirea reședinței domnului Heathcliff. Un nume provincial, potrivit pentru a evoca vuietul vântului ce se dezlănțuie în jurul casei pe timp de furtună. Pe acele culmi, desigur, aerul e mereu tăios și rece; și nu e greu de ghicit cu ce putere pornește vântul de miazănoapte peste creste, judecând după apriga înclinare a câtorva brazi pitici, sădiți în apropierea casei și a unor tufe prăpădite, cu crengile întinse într-o singură parte, cerșind parcă pomană de la soare” - Wuthering Heights, Emily Brontë

Prin contrast cu natura neiertătoare de afară, casa (izolată) este un refugiu. Bunăoară, Heathcliff și alții se adună frecvent în fața focului șemineului pentru a se încălzi. La rândul lui, naratorul romanului este surprins de un viscol în timp ce urcă dealul, sfârșind prin a se adăposti la ferma Heights. În unele povestiri sau romane gotice, comfortul locuinței este folosit de autori pentru a sugera ideea de siguranță, una care va fi periclitată de o intervenție din exterior, de dincolo de pereți. Alteori, sentimentul de siguranță este aproximativ, căci chiar dacă oamenii s-au adăpostit, vântul se aude șuierând afară și le amintește celor adunați laolaltă că ceea ce îi desparte de pericol este doar o ușă din lemn sau un geam subțire.

În cel mai cunoscut roman al lui Bram Stoker, natura are un rol mai degrabă complementar: acela de a face castelul și implicit pe locatarul ei, mai interesanți. Mediul natural aici este amplu, exotic și imprecis: contele locuiește într-o zonă aflată la marginea lumii civilizate, undeva unde nici hărțile nu mai sunt de încredere. Este relevantă observația lui Jonathan Harker, conform căruia, pe măsură ce te îndepărtezi de Viena spre est, trenurile sunt tot mai puțin punctuale. Lumea precisă, rațională și industrială este lăsată în urmă, Harker ajungând într-un loc rămas parcă blocat în timp. Aici natura e frumoasă, dar sălbatică, nestrăbătută decât rar de om: creste semețe, păduri verzi, nesfârșite, alcătuiesc peisajul. Noaptea, pe o potecă din pădure, undeva în apropiere de granița Transilvaniei cu Bucovina, se întâmplă ceva inexplicabil pentru mintea rațională, occidentală: trăsura care-l duce pe Harker pare că trece iar și iar prin aceleași locuri, ca și cum s-ar învârti în cerc, apoi ajunge brusc în fața castelului. Am auzit pe cineva susținând că acest moment sugerează că trăsura părăsește lumea noastră, cu alte cuvinte castelul și contele său ar exista într-un plan paralel cu al nostru. Nu știu ce să zic, însă dacă e așa, atunci brandul Dracula e cam șubred - contele e paralel cu Transilvania, e dintr-o altă lume!

Dar dacă interiorul ii poate feri pe cei dinăuntru de ceea ce este afară, relația se poate și inversa: interiorul devine un pericol, iar scăparea se găsește în exterior. Clădirea devine închisoare! În Dracula, Jonathan Harker descoperă la un moment dat că ruina castelului îl ține prizonier. Apoi spaima lui se transformă în groază când contele îl constrânge să mai rămână încă o lună alături de el. În Dracula avem din nou de-a face cu o construcție cu nenumărate încăperi, labirintică și periculoasă, fie pentru că în ea te poți rătăci, fie pentru că se poate întâmpla să intri într-o cameră unde să te aștepte cineva cu care nu vrei sub nicio formă să te întâlnești. Nu există nici o cheie și nici un alt mod de a ieși, ba chiar ajungi să simți că și contele e cumva prins înăuntru, din moment ce alege să iasă pe fereastră, coborând zidul ca o șopârlă. Oare castelul are propria sa voință și s-a hotărât să îi țină pe toți prizonieri? În orice caz, pentru Harker, problema e complicată, căci și exteriorul e periculos - pădurea e plină de nenumărați lupi care par a avea trăsături neobișnuit de înfricoșătoare.

E greu să nu compari castelul lui Dracula cu ferma Wuthering Heights: sinistrul Heathcliff, la rândul său un personaj vampiric (în sensul în care își propune să-i distrugă rând pe rând pe toți cei din jurul său), sechestrează o tânără femeie în casa de la fermă, ea neavând nici un mod în care să poată evada. O așteaptă o soartă probabil mai rea de atât, dacă nu acceptă căsătoria cu tânărul pe care Heathcliff l-a ales pentru ea (teroarea impusă de bărbați asupra femeilor constituie o temă recurentă în astfel de scrieri).

Casa cu orbite

Ajungem acum la ultima ipostază a casei - în care ea este aproape la fel de importantă ca oamenii ce populează povestirea și în care ea devine la rândul ei un fel de personaj. În Dracula ne apropiem de această problematică. Un acoperiș deasupra capului este vital pentru Dracula, căci vampirul are nevoie de un loc în care să se poată ascunde pe timpul zilei, la fel ca gândacii sau șobolanii. Are nevoie de o casă, ca să-i servească drept cuib, drept vizuină. Mai relevantă mi se pare însă Prăbușirea casei Usher, în care naratorul își vizitează un vechi prieten, Roderick Usher, pentru a îl ajuta să se lupte cu o intensă afecțiune psihică. Povestirea începe chiar cu descrierea locuinței lui Usher, o reședință medievală cu arce gotice, „cu ferestrele asemenea unor orbite goale” (lucru menționat de două ori în text), care produce o impresie foarte puternică asupra naratorului. De când ajunge în fața bătrânei vile, el este brusc cuprins de o senzație atât de apăsătoare, de dezolantă, încât nici nu o poate descrie. Usher pare și el profund marcat de casă, încât am putea chiar zice că ea exercită o forță obscură asupra lui. Am putea pune totul pe seama tulburării sale, dar cert e că se simte incapabil să treacă dincolo de ziduri și că este convins că atât casa, cât și copacii și heleșteul din preajmă sunt înzestrate cu conștiență. Nu contează prea mult dacă e adevărat, ce contează e că ajungi să te întrebi dacă clădirea e însuflețită sau nu, sau dacă nu cumva ea contribuie intenționat la nebunia stăpânului ei. Oare faptul că, spre final, ecourile din colțurile îndepărtate ale casei se reflectă în starea lui Usher este rezultatul sensibilității sale auditive extreme, sau denotă o relație aproape organică între locuință și posesorul ei? În orice caz, destinul celor doi este foarte strâns legat, ceea ce e evident încă de la început: Casa se referă atât la spațiul construit, cât și la familia Usher. La final, ambii se contopesc, atunci când casa se prăbușește și îi îngroapă pe Usher și pe sora sa, devenind mormânt, adică tot o formă de spațiu construit.

Am încercat să arăt cum în literatura gotică a secolului al XIX-lea, casele nu servesc doar drept decor, ci sunt parte a acțiunii, în ciuda rigidității lor materiale. Ele „participă” la întâmplări, ocultând sau dezvăluind secrete, amintind că trecutul nu dispare niciodată, sau capturând personaje, așa cum plantele carnivore prind insecte. Casele ajung să imite ceva din personalitatea locatarilor lor și uneori, când viața celor din urmă se termină, se termină și existența celor dintâi.

Acest stil de literatură atrage și azi datorită atmosferei pe care o creează și a revenit parțial în centrul atenției mulțumită unor ecranizări recente (Wuthering Heights, Nosferatu, Familia Vourdalakului, Frankenstein, Crimson Peak, un nou film Dracula, un serial inspirat de Prăbușirea Casei Usher și probabil mai sunt și altele).

Nu sunt critic literar, scopul textului de față este acela de a vă trezi interesul față de cărțile (și filmele) amintite aici. Sunt mai multe lucruri cărora nu am apucat să le acord atenție, cum ar fi pelicula House on Haunted Hill, care mută povestea clasică a casei bântuite într-o clădire proiectată de Frank Lloyd Wright în California. Îl găsiți voi.

În încheiere, redau ultimul fragment al Casei Usher și vă recomand și o melodie: Kate Bush - Wuthering Heights

„Dintr-odată, o lumină sălbatică s-a strecurat pe pământ, la picioarele mele, și m-am întors să văd de unde putea veni, căci în spatele meu nu se aflau decât marea casă și întunericul ei. Lumina era cea a lunii pline, a unei luni roșii ca sângele, care strălucea acum prin acea spărtură din zidul din față, acea crăpătură pe care credeam că o văzusem când am zărit palatul pentru prima oară. Atunci doar o mică crăpătură, acum se lărgea pe măsură ce priveam. Un vânt puternic a venit năvălind peste mine — întreaga față a lunii a apărut. Am văzut marile ziduri prăbușindu-se. S-a auzit un sunet lung și furtunos — și lacul negru și adânc s-a închis întunecat peste tot ce mai rămăsese din casa lui Usher”.