MuzA – anul I – Fantezia

MuzA poate fi privit ca un program expozițional și în același timp ca un exercițiu de definire instituțională în timp real. El apare într-un moment în care muzeul nu mai este doar o conservă de memorie, expunere și legitimare, iar arhitectura, poate mai mult decât alte discipline, complică această definiție. În alte discipline muzeele cresc în același timp cu ele dar noi suntem în postura de a face un muzeu care recuperează un timp trecut imens. Clădirile nu se lasă mutate în muzeu, orașele nu pot fi reduse la documente, iar memoria profesională intră inevitabil în dialog cu memoria socială, politică și afectivă a locurilor. În acest context, curatoriatul devine mai puțin o operațiune de selecție și mai mult o formă de construcție critică: un mod de a pune în relație arhive, spații, comunități, istorii incomplete și întrebări încă nerezolvate. 

Ioana Alexe: Un muzeu de arhitectură se află inevitabil între mai multe tipuri de public: profesia, cercetarea, instituțiile, comunitățile locale și oamenii care trăiesc zilnic în spațiile despre care arhitectura vorbește adesea de la distanță. Cum se construiește, în cazul MuzA, această poziție de intermediere? Ce fel de limbaj muzeal poate vorbi simultan către cultura profesională a arhitecturii și către experiența comună a orașului, fără să simplifice una sau să o izoleze pe cealaltă? Nu întreb care este publicul, întreb ce limbă va vorbi muzeul? Prima expoziție din București a avut un limbajă extrem de poetică. 

Tudor Elian: Muzeul de Arhitectură (MuzA) din România este un program strategic inițiat de Ordinul Arhitecților din România, finanțat prin Timbrul Arhitecturii și aflat sub Înaltul Patronaj al Președintelui României. Programul este coordonat de Asociația IDEILAGRAM, iar echipa sa nucleu este formată din Ilinca Păun-Constantinescu, Ilinca Pop-Gălățianu și mine. În loc să pornească de la o clădire sau de la o colecție permanentă, MuzA începe printr-o călătorie. Timp de patru ani, muzeul va ajunge în unsprezece locuri din România, construindu-se progresiv prin colaborarea cu arhitecți, cercetători, instituții și comunități locale. În 2026, traseul a început la București, continuă la Băile Govora și se încheie la Brăila, urmând ca, în anii următori, muzeul să ajungă la Cluj, Eforie, Reșița, Brașov, Timișoara, Văleni de Neamț, Petrila și înapoi în București. 

Poate tocmai de aceea nu am pornit de la întrebarea „cui i se adresează muzeul?”, ci de la întrebarea „ce fel de relație cu arhitectura poate construi?”. Credem că un muzeu de arhitectură ar trebui să creeze un spațiu comun în care experiențe, cunoștințe și moduri diferite de a privi arhitectura să poată conviețui și dialoga. 

Ilinca Pop-Gălățianu: Este vorba, așadar, despre o prezență polifonică. MuzA are câteva instrumente de lucru principale care ne ajută să definim cadrul comun, iar prin discuții, consultări permanente cu specialiști și prin cercetare, câmpul propriu-zis a ceea ce expunem. În primul rând, există temele celor patru ani, care construiesc ceea ce noi am numit „parcursul afectiv” al programului pilot: Fantezia (2026), Seducția (2027), Complicitatea (2028) și Transformarea (2029). Aceste teme de lucru sunt testate în fiecare an în trei locuri din țară – unsprezece, în total, în cei patru ani – de echipe de fiecare dată diferite, formate din curatori, arhitecți și organizații locale. Nu este vorba, așadar, despre o expoziție itinerantă pe o singură voce, ci despre patru cicluri expoziționale care testează și construiesc, pe parcursul programului pilot, ariile tematice ale expoziției de încheiere din 2029 – o expoziție la care lucrăm în paralel, pe tot parcursul proiectului. Din această expoziție vor face parte dispozitivele-nucleu ale fiecărei iterații – modulele expoziționale care pleacă mai departe după fiecare oprire –, dar și exponate pe care le identificăm pe parcurs și care pot face parte din iterațiile muzeului. Este vorba, cu alte cuvinte, despre o metodă de lucru care construiește o rețea extrem de largă de cunoaștere, cu care vom lucra pe tot parcursul programului-pilot, a tuturor celor care produc și fac parte din aceste expoziții: curatori, arhitecți, cercetători, organizații locale, instituții, studenți, muncitori, vizitatori. 

Astfel că MuzA nu își poate propune să răspundă în același fel, de fiecare dată, unor întrebări diferite. Ne bazăm pe această flexibilitate intelectuală, un uriaș privilegiu pe care programul îl face posibil, pentru a construi o panoramă a ideilor, a manierelor de a practica și a viselor noastre despre arhitectură. Testarea de limbaje muzeale diverse este chiar una dintre mizele programului curatorial pilot și este o problemă pe care curatorii invitați ai fiecărei expoziții și-o vor pune, pe rând, în fiecare loc în care muzeul călătorește. Putem presupune că publicul profesionist va fi interesat de documentări minuțioase sau de obiecte inedite, în timp ce disponibilitatea publicului general va tinde către familaritatea unor experiențe împărtășite, dar aceasta este, în fond, o falsă polarizare. Ne interesează mai degrabă să problematizăm ce înseamnă faptul că arhitectura face parte din viețile noastre chiar și atunci când nu cunoaștem autorul sau stilul unei clădiri; cum putem discuta transformările orașului fără a-l vedea ca pe o problemă; dacă reprezentările sunt fidele realității sau sunt, într-o oarecare măsură, ficțiuni – iar dacă sunt ficțiuni, ce au lăsat în afară, ce au adăugat și cui îi aparțin; în ce măsură vorbim despre o istorie a arhitecturii sau despre numeroasele sale istorii și cine a avut dreptul să le formuleze? Acestea sunt câteva dintre întrebările care au stat la baza expoziției și programului public de la București, din iunie. A fost prima dintre cele trei opriri din acest an, o etapă care explorează tema Fanteziei – întâi în București, apoi, în august, la Băile Govora, iar, în octombrie, la Brăila.

Împreună cu Tudor Elian, am gândit secțiunile expoziției din București ca puncte de acces către explorarea relației – sau a distanței – dintre fantezii și realități: prin gândirea utopică, prin problematizarea reprezentărilor orașului, prin interogarea autonomiei proiectului de arhitectură, prin explorarea colectivă a mecanismelor afective ale locuirii. Expoziția a beneficiat de sprijinul important al Irinei Tulbure și al lui Theodor Ulieriu-Rostás, cercetători în cadrul MuzA, și asta în mod special pentru explicarea unor contexte istorice semnificative pentru evoluția Bucureștiului. Însă fiecare vizitator a putut accesa o serie de niveluri de lectură posibile, indiferent de pregătirea profesională. Am urmărit grupuri de vizitatori căutând cu degetul pe hărțile istorice ale Bucureștiului, răsfoind cărțile, citind fiecare text de perete – și am fost uimiți să descoperim că cei care intrau din întâmplare sau mai mult pentru a vizita clădirea rămâneau chiar ore întregi în expoziție. 

Tudor Elian: Nu cred că un muzeu (de arhitectură) trebuie să vorbească limbi diferite pentru categorii de public diferite. Mi se pare că o astfel de separare pornește de la o premisă greșită: aceea că arhitectura ar trebui simplificată pentru unii și păstrată intactă pentru ceilalți. Problema este, mai degrabă, cum construiești o expoziție suficient de deschisă încât să poată fi parcursă în moduri diferite. Informațiile sunt absolut necesare, dar nu credem în expozițiile în care exponatele sunt epuizate de textele de perete. Credem în energia și curiozitatea oamenilor de a explora, de a compara și de a absorbi, fiecare după măsura sa. Nu expoziția trebuie adaptată unor categorii de public predefinite, ci ea trebuie să fie suficient de bogată încât fiecare vizitator să fie interesat de ceva, să își poată construi propriul traseu și propriul nivel de lectură. Cred că expoziția este reușită atunci când măcar câte o bucățică a ei reușește să fie pentru sau despre oricine îi trece pragul. Mai departe, este responsabilitatea curatorilor ca tema și relația pe care o construiesc cu publicul să fie provocatoare, critice.

De aceea am evitat încă de la început să segmentăm publicul și să ne concentrăm excesiv asupra unor presupuse așteptări „din afară”. Sunt prea multe și prea diferite. În schimb, am încercat să construim expoziții care suprapun tipuri diferite de experiențe și de cunoaștere: documente de arhivă, cercetare, obiecte originale, lucrări contemporane, intervenții artistice, fotografii, hărți, cărți sau înregistrări sonore. Și, fiind vorba de arhitectură, spațiul expozițional însuși ne-am dorit să joace un rol, să fie atrăgător și interesant. Fiecare dintre aceste componente poate constitui o poartă de intrare în aceeași temă. La București, de exemplu, am văzut arhitecți petrecând minute bune în fața unei singure fotografii și oameni veniți doar să viziteze palatul, urmărind cu degetul traseul străzilor pe hărțile istorice sau citind fiecare text din expoziție. Oamenii sunt mult mai complecși decât categoriile în care încercăm uneori să îi așezăm în mod artificial.

Mai important decât limbajul propriu-zis este însă felul în care muzeul este construit. Încercăm să realizăm expozițiile împreună cu cât mai mulți oameni. Unele imagini și povești sunt colectate prin apeluri publice, mai multe exponate sunt comisionate unor arhitecți și artiști contemporani, iar primul modul expozițional a fost realizat împreună cu peste 60 de studenți. Cercetători, arhitecți, istorici, instituții, organizații locale, voluntari și vizitatori contribuie fiecare la conținutul muzeului. Cred că aceasta este una dintre formele cele mai importante de mediere: nu doar să vorbești către public, ci să construiești muzeul împreună cu el.

În sfârșit, itinerarea însăși este un mecanism esențial. MuzA nu călătorește doar pentru a expune în alte orașe, ci pentru a se lăsa schimbat de ele. Fiecare oprire aduce cu sine noi mize, întâlniri cu alte arhive și istorii, alte colaborări și alte întrebări despre arhitectură. Sperăm astfel să apropiem muzeul de cât mai mulți oameni, dar și să ieșim, împreună cu ei, din propriile noastre zone de confort și din formele de localism pe care fiecare loc le produce inevitabil.

Ioana Alexe: Într-un proiect construit prin cercetare, colaborare și contribuții multiple, curatoriatul nu mai este doar o formă de autorat, dar nici nu dispare într-o voce colectivă indistinctă. Cum se decide, într-un asemenea proces, cine are dreptul să formuleze sensul arhitecturii? Cum se negociază diferența dintre colaborare reală, consens instituțional și responsabilitate curatorială?

Tudor Elian: În fond, curatorul înțeles ca autor central al expoziției este o figură destul de recentă și deja supusă unei priviri critice. Timp de secole, curatorul a fost înainte de toate un îngrijitor: al memoriei, al colecțiilor, al relațiilor dintre obiecte, dar și al relației cu societatea. Cred că această dimensiune rămâne esențială și astăzi. Rolul nostru nu este să formulăm singuri sensul arhitecturii, ci să construim cadrul în care interpretări diferite pot intra în dialog și pot produce împreună o expoziție coerentă.

Ilinca Pop-Gălățianu: Probabil că e suficient chiar și doar să încerci să formulezi sensul arhitecturii ca să te faci de râs! Ceea ce evităm, în orice caz, este construcția de expoziții fie didactice sau istoriciste, fie moralizatoare sau strict monografice. Expozițiile apar printr-un proces colectiv de interpretare și valorificare a resurselor disponibile – istorii, spații, arhive, obiecte. Programul pilot nu a apărut dintr-un hybris de a face un muzeu de la zero, ci din sesizarea nevoii de a consolida o rețea de actori care lucrează deja, peste tot în țară, la cunoașterea, valorificarea și conservarea a ceea ce avem – clădiri, arhive, amintiri, studii, publicații, proiecte. Toate acestea fac parte din cultura arhitecturală românească pe care MuzA are responsabilitatea de a o face cunoscută. Iar pentru că aceasta este miza, e vorba mai degrabă despre un dialog fascinant în fiecare loc decât despre alinierea unor interese divergente.

Tudor Elian: Asta nu înseamnă că responsabilitatea curatorială dispare. Dimpotrivă. Tocmai pentru că vocile sunt numeroase, cineva trebuie să își asume formularea unei poziții, selecția, ritmul și coerența discursului expozițional. Colaborarea nu înseamnă un consens strict. Mai degrabă înseamnă că autoratul devine unul relațional: curatorul nu vorbește în locul celorlalți, ci încearcă să construiască o expoziție care nu ar fi putut exista fără contribuția lor. Multe dintre exponatele MuzA sunt rezultatul unor cercetări, ateliere sau dialoguri desfășurate pe parcursul mai multor săptămâni, luni sau chiar ani. Toate acestea provoacă de multe ori ideile și povestea unificatoare cu care curatorii au pornit la drum, în cazul nostru la București cu siguranță a fost așa – expoziția s-a construit în colaborare și cu o încredere reciprocă între curatori, cercetători, arhitecți, studenți și publicul care a contribuit cu povești personale. Cred că acesta este și unul dintre motivele pentru care muzeul are șansa să rămână viu pe măsură ce călătorește.

Ilinca Pop-Gălățianu: Fiecare spațiu este foarte diferit, iar dialogul se desfășoară de fiecare dată altfel. În joc sunt mereu alți actori, chiar dacă rolurile rămân aceleași: echipa-nucleu – curatorii de program și echipa de coordonare – ghidează echipa locală, formată din curatorii invitați, organizația locală, arhitecții de expoziție și cercetătorii consultați, într-un proces de formulare a temei curatoriale, de selecție a exponatelor, de mediere și de construcție a programului public. Se construiește astfel o conversație foarte intensă, pe parcursul mai multor luni. În mod ideal, muzeul nu oferă răspunsuri, ci chestionează atitudini față de arhitectură, modul în care apar ele și în care devin „ale noastre”.

Apropo de cine participă la formularea unor interpretări ale arhitecturii, modulul care pleacă mai departe de la București cuprinde o planșetă supradimensionată realizată de echipa alt.corp, pe care stă un dosar-obiect, un atlas cu peste 120 de desene. Conceput și produs de biroul cryptic.k împreună cu peste 60 de studenți arhitecți ai UAUIM, selectați printr-un call public, atlasul pornește de la studiul istoric al Palatului Creditului Funciar Rural – spațiul expoziției – și de la documentațiile tehnice puse la dispoziție de proprietarii clădirii, Primăria Municipiului București și AMCCRS. Studenții au explorat mai întâi morfologia palatului, folosindu-se de trăsăturile sale tipologice pentru a-l lega într-un imaginar vast de referințe, de unde și numele atlasului, Acest palat poate fi oricare alt palat. Apoi au făcut exercițiul de a reprezenta calitățile sale imateriale: parcursul luminii în spațiu, transformările sale în timp, universul de afecte pe care atmosfera sa îl cultivă. Munca lor a fost și una de introspecție și interpretare, pe care suntem extrem de bucuroși să o purtăm mai departe în patrimoniul MuzA. Ideile celor două echipe de arhitecți au răspuns cadrului tematic propus de noi, ca o formă de dialog în sine, nu au venit de la noi.

Mai departe, la Băile Govora, echipa curatorială – Ilinca Păun-Constantinescu, Gabriela Belcineanu și Tudor Constantinescu (IDEILAGRAM) – alături de organizația locală Studiogovora, explorează tema termalismului, a naturii ca medic și a arhitecturii care poate participa la procesul de vindecare prin calitățile sale estetice și prin capacitatea de a cultiva comunități de interes, fie ele și doar temporare. În toamnă, la Brăila, curatorii Cristian Ștefănescu și Cristian Bădescu gândesc, alături de grupul Cartierul Hipodrom, o expoziție despre straturile „orașului ideal” – o fantezie construită diferit de fiecare epocă. Am avut norocul ca, în toate aceste locuri, să găsim o deschidere uriașă din partea instituțiilor cu care am lucrat și lucrăm și o dorință reală de a construi în jurul unei mize comune.

Ioana Alexe: Arhitectura pune muzeul în fața unei absențe structurale: obiectul principal, clădirea, rămâne de cele mai multe ori în afara spațiului muzeal. În locul ei apar documente, fotografii, machete, fragmente, mărturii, filme, hărți, urme administrative sau narațiuni. Ce devine, în aceste condiții, exponatul propriu-zis într-un muzeu de arhitectură? Obiectul expus, spațiul evocat, procesul, conflictul, memoria sau relația dintre toate acestea?

Ilinca Pop-Gălățianu: Una dintre problemele principale pe care ni le-am pus la începutul construcției programului a fost, bineînțeles, tocmai cea pe care o descrii, a acestei dislocări pe care o produce muzeul, a faptului că expozițiile de arhitectură lucrează inevitabil cu forme de reprezentare care trebuie însoțite de explicații, de traduceri. Însă avantajul lipsei unui sediu este că putem deschide publicului clădiri altfel inaccesibile, iar aceste clădiri devin primul subiect al expozițiilor, fac parte dintr-o prospecție care definește totodată locul și tema expoziției. În București, a fost Palatul Creditului Funciar Rural, la Băile Govora este Hotelul Ștefănescu, iar la Brăila va fi fostul Cinema Central. Totodată, obiectele expuse sunt căi de acces nu doar către obiecte aflate în altă parte, ci și către idealuri ale altor epoci sau atitudini profesionale, către discursuri despre oraș sau maniere de a practica arhitectura, către o constelație de istorii și interpretări. Deși nu poate expune arhitectură decât prin reprezentările ei, muzeul găzduiește și cultivă travaliul construcției de sens, cultivă o relație personală cu arhitectura. 

Tudor Elian: Aș merge chiar puțin mai departe și aș spune că pentru un astfel de muzeu, arhitectura nu poate însemna doar clădirea construită și, probabil, nici doar proiectul de arhitectură. Dacă acceptăm asta, atunci calitățile și semnificațiile exponatului se înmulțesc. Pe cât de important este exponatul în sine, pe atât de vitală este și relația pe care îți dorești ca exponatul să o deschidă cu arhitectura. Având în vedere multiplele dimensiuni ale arhitecturii, un muzeu de profil tocmai, nu poate fi doar un muzeu de opere, ci are misiunea de a te îndrepta mereu în afara lui – acolo unde arhitectura are consistență maximă și acolo unde ea este și trăită. Rolul unui astfel de muzeu trebuie să fie critic: problema lui principală nu cred că este absența clădirilor (deși ne-a preocupat mult acest subiect), ci modul în care poate face vizibile procesele, valorile, conflictele, dorințele și imaginarul care le-au făcut posibile sau, dimpotrivă, au împiedicat apariția lor.

De altfel, tocmai aceasta a fost una dintre descoperirile noastre în jurul temei fanteziei pentru expoziția de la București. Ne-a permis să vorbim despre arhitectură dincolo de limitele uzuale ale domeniului. Am expus proiecte nerealizate, hărți urbane, fotografii, utopii, desene contemporane și povești personale, care credem că provocau publicul să se gândească la orașul dincolo de limitele expoziției. Toate vorbeau despre arhitectură, chiar dacă multe dintre ele nu reprezentau clădiri în sensul obișnuit al cuvântului.

Ioana Alexe: Un muzeu aflat în mișcare are avantajul de a activa contexte diferite și de a testa relații directe cu locuri, clădiri și comunități. Mobilitatea poate schimba felul în care publicul întâlnește arhitectura, poate scoate discursul muzeal dintr-un cadru fix și îl poate aduce mai aproape de spații trăite, de istorii locale și de situații concrete. În același timp, ideea de muzeu presupune acumulare, accesibilitate, revenire, memorie și o anumită densitate instituțională. Cum se negociază această tensiune între mobilitate și stabilitate? Ce trebuie să rămână de la o etapă la alta pentru ca MuzA să nu fie doar o succesiune de expoziții, ci o instituție culturală care se construiește în timp? Unde se depune, de fapt, memoria unui muzeu itinerant? Cum ancorați muzeul în spațiul fizic, cum îl faceți memorabil în timp?

Ilinca Pop-Gălățianu: Cel puțin pentru următorii patru ani, interpretăm mobilitatea ca fiind ceea ce permite acumularea. Înainte de a se ancora într-un loc, muzeul se ancorează în forme de colaborare reală al căror rezultat rămâne în patrimoniul său. MuzA este un muzeu construit printr-un proces participativ, iar pentru fiecare iterație se pune în mișcare o rețea de sute de persoane. Derularea programului a început în martie 2026 – suntem încă la început. Ceea ce ne propunem nu sunt doar ciclurile expoziționale anuale, ci și construcția unei arhive – obiectul principal al sediului digital – și, în final, construcția unei prime „expoziții permanente” – expoziția care va încheia programul pilot. Nu e un model cu totul nou, CCA a început similar și propune în continuare o platformă digitală foarte consistentă, cu acces inclusiv la arhive. 

Tudor Elian: Cred că memoria unui muzeu nu se depune doar într-o clădire. Ea se depune în obiectele pe care le adună, în cercetarea pe care o produce, în relațiile pe care le construiește și în urmele pe care le lasă în locurile prin care trece. Tocmai de aceea am gândit programul pilot ca pe o perioadă de construire a acestor mecanisme, nu doar a unor expoziții succesive. 

În primul rând, construim începuturile patrimoniului muzeului. Cartăm resurse arhivistice din toată țara – proiecte, fotografii, planuri, documente, fonduri aflate în instituții sau colecții private –, identificăm exponate care ar putea intra în viitoarea colecție MuzA și dezvoltăm o Arhivă Vie (coordonată de Rucsandra Pop și Cătălina Frâncu), prin care poveștile unor persoane resursă sunt înregistrate astăzi și păstrate. Toate aceste materiale vor deveni accesibile publicului prin sediul digital al muzeului, pe muzeuldearhitectura.ro. În al doilea rând, încercăm ca fiecare oprire să lase ceva în urmă. În mai multe cazuri, ne interesează să deschidem împreună cu partenerii locali clădiri care până atunci nu fuseseră, de regulă, accesibile publicului și să contribuim la îngrijirea lor pentru a rămâne deschise și altor activări culturale. În unele cazuri, avem încredere că expozițiile „temporare” se vor permanentiza și vor fi preluate în gestiune și activate de organizațiile locale.

Nu în ultimul rând, pe cât de atipic poate părea pentru moment MuzA, pe atât de mulțumit sunt că a reușit încă de la prima expoziție să funcționeze și cu anumite mecanisme convenționale ale muzeografiei și ale spațiului muzeal, pe care de regulă proiectele culturale temporare și le permit mai greu. Am comisionat lucrări noi, am construit o echipă solidă de cercetare, am împrumutat exponate originale de la instituții publice și colecționari privați și am deschis un bookshop gestionat și curatoriat de librăria PUNCH. Poate părea un detaliu, dar toate acestea contribuie la densitatea instituțională a muzeului și îl diferențiază de un simplu proiect expozițional itinerant.

Cred că adevărata miză este ca, peste patru ani, ceea ce va rămâne să nu fie doar amintirea unor expoziții reușite, ci o instituție care și-a construit deja un patrimoniu, o arhivă, o rețea națională de colaboratori și un mod de lucru. Dacă vom reuși asta, atunci mobilitatea nu va fi fost opusul stabilității, ci chiar instrumentul prin care aceasta s-a construit.

Ioana Alexe: Orice muzeu produce o formă de canon, chiar și atunci când își propune să îl interogheze. Decide ce devine vizibil, ce intră în istorie, ce rămâne marginal, ce este recuperat și ce continuă să fie absent. În cazul arhitecturii românești, care sunt zonele pe care un muzeu ar trebui să le aducă în prim plan sau să le destabilizeze? Cum poate MuzA construi o narațiune critică despre arhitectură fără să o transforme într-un patrimoniu solemn, închis, deja confirmat?

Ilinca Pop-Gălățianu: Primul lucru pe care ar trebui să îl destabilizăm este chiar ideea că există o singură istorie a arhitecturii românești, deja scrisă și doar în așteptarea unui muzeu care să o expună. Ideea că o cultură ar putea produce astăzi, spre exemplu, mulajele de la Palais de Chaillot nu e rezonabilă; nu putem recurge la grile valorice obsolete nici pentru selecția de obiecte, nici pentru un repertoriu de momente care merită arătate în muzeu. Există, de fapt, mai multe istorii, unele foarte bine documentate și altele aproape absente, unele formulate din interiorul profesiei și altele care aparțin celor care au locuit, au folosit, au modificat sau au contestat spațiile construite. Un muzeu are, desigur, puterea de a produce canon, dar are și responsabilitatea de a arăta cum se construiește acesta și ce lasă în afara lui. Ne interesează tocmai această zonă de tensiune, care poate face vizibile mecanismele prin care anumite arhitecturi, anumite practici și anumite voci au devenit importante, în timp ce altele au rămas marginale sau încă stigmatizate. Ne interesează să privim arhitectura nu doar prin prisma autorilor consacrați sau a clădirilor care au intrat deja în istorie, ci și prin practicile cotidiene, prin transformările orașelor, prin arhivele care nu au fost încă cercetate, prin memoria comunităților și prin formele de arhitectură care nu au fost considerate, la un moment dat, suficient de importante pentru a fi păstrate. Un muzeu nu trebuie să spună doar „aceasta este istoria”, ci să ne ajute să înțelegem cine a scris-o, din ce poziție și ce alte istorii ar putea exista.

Tudor Elian: Un lucru necesar pentru mine ar fi, din nou, polisemia expoziției și a exponatelor: să fie bogate, să nu spună un singur lucru și să lase mintea să zboare dincolo de expoziție, în lume – arhitectura și expoziția care stârnesc curiozitate și introspecție. Visul ar fi ca din fiecare expoziție și din muzeu așa cum va arăta el într-o formulă mai stabilă, vizitatorii să iasă privind mediul înconjurător cu alți ochi.

Într-un fel m-aș bucura să deranjăm pe toată lumea și să îi și mulțumim pe toți. Imposibil, bineînțeles! Dar m-ar satisface ideea ca în subiecte care îți sunt familiare și pe care le aștepți în muzeu să găsești ceva provocator, ceva care aduce nuanțe sau ambiguitate și eventual te și zgândăre; cum m-ar bucura și să simțim că vizitatorul este interesat sau implicat de subiecte aparent îndepărtate de el, teoretice sau tehnice…

Muzeul de Arhitectură (MuzA) din România este un program strategic inițiat de Ordinul Arhitecților din România, finanțat prin Timbrul Arhitecturii și aflat sub Înaltul Patronaj al Președintelui României. Programul este coordonat de Asociația IDEILAGRAM în perioada 2026-2029. Următoarea expoziție se deschide pe 1 august, la Băila Govora, în Hotelul Ștefănescu, și va putea fi vizitată până pe 20 septembrie 2026. Expoziția e realizată de curatoarea Ilinca Păun Constantinescu alături de Gabriela Belcineanu și Tudor Constantinescu (IDEILAGRAM), alături de organizația-gazdă Studiogovora, iar al doilea modul expozițional este realizat de biroul STOA. 

Puteți urmări călătoria MuzA pe platformele online ale muzeului: Facebook MuzA, Instagram MuzA, și pe website-ul în curs de construire.