Întâi le „visez”… cu ochii sufletului. Luni de zile le port cu mine latent – ȋn stare necreată, uneori ani ȋntregi port ȋn mine lucrurile acestea. Aştept să mă ȋncarc… mult timp pare că nu fac nimic – privesc cerul, florile, oamenii, mă plimb sau mă gândesc la ȋntâmplare şi cele ce am de spus se adună. A!, eu nu ştiu ce voi spune din toate acestea. Totul e necreat, dar e. Simplul „a fi”.

Trăirea artistică… este sau nu este, vorba bătrânului Will… şi când este, timpul şi spaƫiul dispar, artistul este = creează, se transfigurează, parcă nu-şi mai aparƫine sieşi, cu toate că individualitatea i se păstrează nealterată. Este o ardere, o combustie care nu epuizează, nu consumă, ci – ca o scădere care adună – ȋl face pe artist cu atât mai bogat cu cât dă mai mult de la sine. Şi nu ai cum să nu dai, ȋn cel mai firesc mod posibil – aşa cum respiri – atunci când eşti „ȋntru” – vorba lui Noica… nu pot să spun mai mult, mă tem să nu secătuiesc taina…

Nu e o frenezie necontrolată, convulsivă – dacă se ȋntâmplă asta – nu „iese” nimic, nu se ȋncheagă, ci adevărata stare de creaƫie – ca să-i spun aşa – este o trăire intensă, plenară, la superlativ, aş spune, „eşti trăit” şi trăieşti, atât. Cred că o operă este ȋntr-adevăr „de artă” dacă este adevărată, adică, dacă este făcută nu numai cu sinceritate, ci căutând, cu trudă şi tatonând ȋndelung până la o fericită revelaƫie, care va oglindi ȋn „apele” sale proprii, din unghiul său particular, acel Adevăr unic la care fiecare avem acces cu străduinƫă, prin mila Celui ce este Adevărul.

Fiecare creator, ȋn individualitatea sa irepetabilă, va oglindi, ȋn oglinda sufletului său unic – aşa cum e ea – de cristal, de sticlă, cu „valuri” sau defecte, colorată ȋntr-un anumit fel – unic şi el – acel Adevăr – care pretutindenea este şi pe toate le ȋmplineşte… În acest fel, oricare doi creatori, fără să se intersecteze (n-au cum, dacă sunt autentici, sunt unici) – vor putea fi artişti ȋn acelaşi timp şi la fel de adevăraƫi, dar fiecare ȋn felul său. Revelarea acestui „adevăr interior” (iată, uzez de termenii lui Kandinsky, bunul meu „prieten”) va purta, desigur, amprenta inerentă a gradului de cultură şi de meşteşug al artistului. Acesta – meşteşugul – devine „coadă de cometă”, nu e esenƫial, desigur, dar contează şi el.

De asemenea, o ierarhizare valorică poate că s-ar putea crea şi prin intervenƫia „bruiajelor” care, cu cât sunt mai puternice, cu atât ȋl ȋndepărtează pe artist de la Adevăr şi-i scade valoarea – sau, mai bine zis, perenitatea valorii -, el ar putea plăcea contemporanilor, dar nu rezistă ȋn timp, „trece” odată cu lucrurile de care s-a legat, mai devreme sau mai târziu. (…)

Citiți textul integral în numărul 1 / 2014 al Revistei Arhitectura