Sala Cinematografului ARO (Patria) a fost realizată în 1934 și inaugurată în ianuarie 1935, câțiva ani după construirea imobilului omonim. Era în acei ani cea mai mare sală de cinematograf din București, cu o capacitate de aproape 2.000 locuri, putând fi folosită pentru spectacole de teatru, conferințe etc. Forma generală trapezoidală a sălii (cu latura pe care se fac accesele având o largă curbură) a fost acoperită cu o boltă din beton armat cu deschidere de 32 m, considerată la vremea aceea o spectaculoasă realizare în domeniul ingineriei. Accesul a fost prevăzut la intersecția volumelor aliniate la cele două artere – bd. Magheru și str. Pictor Verona¹.
Prin informațiile pe care le oferă, planșele păstrate din arhiva lui Horia Creangă ne permit să apreciem modul coerent, unitar, extrem de detaliat în care a fost gândit proiectul sălii.
Planșele prezintă detalii de construcție pentru două categorii de spații ale cinematografului, holurile – cel de intrare și cel de evacuare – și sala propriu-zisă, particularizând modul de dispunere a iluminatului artificial. Suprafața de mari dimensiuni a plafonului, realizată din rabiț, de un alb strălucitor, este împărțită în câteva zone prin intermediul (fantelor) scafelor în care sunt amplasate corpurile de iluminat. Logica unei astfel de împărțiri elegante, care constituie și unicul „decor” al plafonului, este strict dependentă de necesitatea iluminării accesului și circulației spectatorilor în sală, accentuând, totodată, forma generală a sălii. Partea centrală este marcată de trei benzi cu lățime identică, a căror secțiune se reduce spre partea din față a sălii (de la 2,40 m la 1,25 m), urmând forma trapezoidală a acesteia. O altă scafă este dispusă de-a lungul celor două laturi lungi ale sălii, dar desprinsă de acestea, marcând și diferența de tratare a pereților (din material textil fonoabsorbant) față de cea a plafonului, asigurând o bună iluminare a părților laterale.