„Avem niște cinematografe. Ce facem cu ele?”

Dosar Tematic

Ediția a IX-a a Festivalului Les Films de Cannes à Bucarest (19-28 octombrie 2018) a adus în România cele mai importante și premiate filme ale anului. Proiecțiile au avut loc la Cinema PRO, Cinema Elvire Popesco, Cinemateca Union și la Cinema Muzeului Țăranului.
Într-un interviu pentru Adevărul Live, cineastul Cristian Mungiu, organizator al festivalului, a adus în discuție problemele spinoase ale cinematografiei românești, de la o legislație care nu este potrivită cerințelor industriei actuale, până la lipsa dotărilor din sălile de cinema. Regizorul deplângea statutul de cenușăreasă al cinematografiei românești, vizând în primul rând partea de finanțare, dar și pierderea sălilor de cinema și faptul că nu există structuri care să se afle în subordinea directă a unui decident politic.
Reamintim că industria cinematografică se află sub tutela Centrului Național al Cinematografiei, subdiviziune a Ministerului Culturii și Identității Naționale (MCIN).
Și totuși, după Mungiu, problema principală a cinematografiei românești nu ține de finanțări, ci mai degrabă de răspunsul la o întrebare simplă: De ce facem filme? Pentru entertainment, ca mod de exprimare artistică sau ca „o carte de vizită” pentru artiștii noștri contemporani care au ceva de arătat? Sau pentru că și România are ceva de câștigat?
Cinema-ul are însă un rol dual, poate fi deopotrivă entertainment și artă. În ce rămâne să investim? O altă problemă intervine în momentul în care statul este dispus să investească în producerea unui film, dar nu se preocupă unde vor fi proiectate acele filme. Ne lipsesc sălile de cinematograf, rețeaua de difuzare în teritoriu. Paradoxal, în România, cinematografia a atins un punct de apogeu în vremea în care existau casele de cultură, cu proiector, unde se vizionau filme, o distracție populară în acea perioadă. Astăzi însă nici în unele orașe mari nu mai există alte săli de cinema decât cele de la mall-uri. Să fi venit, oare, momentul reinventării cinematografului de cartier sau a reabilitării sălilor de cinema care au fost cândva gloria bulevardelor bucureștene?
Dacă răspunsul ar fi da, atenția ar trebui să se concentreze foarte mult pe direcționarea investițiilor și resurselor către refacerea unui sistem de a readuce aceste filme în fața publicului lor. „Un proces destul de complicat”, după cum susține regizorul.

Ideile enunțate au fost dezvoltate și dezbătute în cadrul mesei rotunde organizate cu ocazia Festivalului Les Films de Cannes a Bucarest 2018 și BNA 2018 din toamna anului trecut, la Galeriile Uniunii Cineaștilor din România (UCIN), organizat în parteneriat cu Bienala Națională de Arhitectură 2018 și Ordinul Arhitecților din România.
Participanții au fost: arhitect Bogdan Tofan, comisarul Bienalei Naționale 2018, arhitect Ileana Tureanu, președinte Uniunea Arhitecților din România, Alex Trăilă, Centrul Național al Cinematografiei, Valentina Miu, reprezentanta platformei Media în România, Claude-Eric Poiroux, director Europa Cinemas, Lucian Pricop, vicepreședinte UCIN.
În cadrul discuțiilor, regizorul Cristian Mungiu, moderatorul mesei rotunde, a scos în evidență o serie de puncte nevralgice ale situației în care se află în prezent cinematografele din orașele României, pledând pentru salvarea acestora și reintegrarea lor într-o rețea națională adaptată cerințelor publicului actual. Extrasele prezentate în cele ce urmează sintetizează o parte a acestei pledoarii susținute de Gabriela Albu (coordonator Cinema Muzeul Țăranului Român) și Laurențiu Damian (președinte UCIN). (Maria Mănescu)

Cristian Mungiu: „Am programat aceste conversații în Les Films de Cannes pentru că [...] există multe probleme care stau în spatele sărbătorii generate de un festival. Ele [...] nu se rezolvă doar pentru că avem capacitatea de a organiza pentru public proiecții cu filmele premiate la Cannes. Este, probabil, cea mai bună perioadă în care le poți aduce din nou în discuție, pentru că în timpul unui asemenea moment cinematograful capătă o oarecare vizibilitate. Am punctat discuția despre legislație [...], am punctat discuția despre săli nu doar pentru a informa în ce etapă suntem cu aceste procese legislative și administrative de restructurare, ci pentru a încerca să vedem dacă sunt măsuri concrete și imediate pe care le putem lua sau pe care le putem influența sau încuraja. Ce mi-am dorit eu întotdeauna este să avem mai mult decât mici măsuri punctuale și anume, un plan, o strategie, și nu una oarecare, ci una etapizată. Râdem noi de perioada comunistă, dar un plan cincinal e «bun la mama lui», altfel rămânem cu săli de felul acesta doar pe hârtie. Noi investim [...] o grămadă de timp și de energie în structurarea acestor teme, în identificarea problemelor pe teren, în încercarea de a face munca unui ONG care pune laolaltă oamenii care, de fapt, ar trebui să se ajute unii pe alții, să se cunoască unii cu alții. Noi, ca societate civilă cinematografică, încercăm, pe cât posibil, să împingem lucrurile înainte. Mai departe însă, sigur, nu putem avea investiții structurale la nivel de comună, oraș, județ, nu putem reface o rețea de cinematografe. Noi călătorim mai mult, avem mai multă expertiză pe care o putem oferi, pentru că știm mai bine decât alții cum ar trebui organizate lucrurile astfel încât aceste restructurări să nu se facă haotic și resursele locale să nu fie consumate pentru crearea unor săli care să nu ducă la ceea ce ne dorim cu toții. De fapt, ce ne dorim cu toții? Să re-oferim comunității din București, din alte orașe, niște locuri centrale în care să se poată petrece timp liber de calitate într-un mod mai puțin „consumerist” decât la multiplex. Sigur, acolo te duci să-ți cumperi haine, mai vezi și un film, foarte bine. Dar noi vrem să încurajăm remodelarea unor cinematografe amplasate în centrul orașului (acum dezafectate în mare parte), care să devină locuri familiare în care te duci la film, bei o cafea, stai pe internet, în care poți să-ți lași copilul undeva în siguranță pentru un timp, să citești o carte. De fapt, dorim ca astfel de locuri să devină mici instituții culturale compuse din mai multe mici structuri culturale care creează un «vibe» în inima orașului, o stare deja câștigată prin unele inițiative private din București sau alte orașe mari din țară. Vorbesc despre aerul proaspăt pe care l-au adus în centrele orașelor micile localuri, ceainării, cluburi, librării care funcționează.
Noi ar trebui să ne concentrăm pe crearea unei mișcări culturale dinamice și vibrante în centrele orașelor, prin cumularea unor acțiuni de valorificare a resursei cinematografului, care deține încă niște spații centrale suficient de mari, cu atragerea în acest demers a autorităților locale care au bani să investească în acest gen de acțiuni care, sperăm noi, grupate inteligent, să fie capabile să creeze un flux de interes orientat către diferite tipuri de public, de teatru, de librărie, de cinema. În acest sens încercăm să împingem lucrurile înainte, să punem oamenii în contact, să îi susținem în adoptarea unor decizii cât mai bune. Ar fi dramatic ca după atâția ani în care măsurile au lipsit cu desăvârșire, oameni bine intenționați să ia măsuri greșite, să facă investiții inutile (de exemplu, [...] unii primari au renovat sălile de cinematograf, dar le-au făcut și ferestre…) [...] Și noi trebuie să înțelegem să oferim expertiză fără aroganță, oamenii (din administrație) nu sunt calificați pentru acest tip de acțiuni [...] și au nevoie de ajutorul nostru, ei trebuie să înțeleagă că suntem dispuși să oferim consultanță.

Astăzi nu am obținut niciun fel de răspuns de la autoritatea publică, am trimis 80 de invitații la 80 de primării care și-au recuperat sălile de cinematograf, [...] speram, ne așteptam, ne-am fi dorit să vină cineva de la administrația publică din București. [...] O să vă țin la curent dacă vom avea un răspuns. Evident, este fundamental să avem un răspuns. [...]
Eu mă aștept ca primăria să creeze cadrul, să aibă o strategie [...] avem nevoie de ajutorul ei pentru că noi, ca ONG, nu putem administra acest oraș. Avem nevoie de implicarea ei. [...] e greu, nu știu de ce îmi e mai simplu să deschid subiectul cu reprezentanți ai Comisiei Europene pentru finanțările pe care încerc să le generez pentru re-crearea cinematografelor din România, decât să discut cu autoritățile locale. Poate că e doar o etapă, eu sper ca discuția de astăzi să-i sensibilizeze într-o oarecare măsură, sper să avem un răspuns concret”.

Cinema Patria © Daniela Puia

Gabriela Albu: „[...] În 2015 și 2016, la Muzeului Țăranului Român [...] noi (Studioul Horia Bernea - Cinema Muzeul Țăranului) ne descurcam foarte bine. În afară de ecranul din sală, aveam ecranul de afară, grădina sălii [...] am asigurat imagine bună, sunetul acceptabil, publicul îți îngăduie micile defecțiuni. Era de fapt un complex, în care omul își putea petrece toată ziua, cu sau fără copii - fiind o zonă îngrădită, copiii aveau libertatea de a se mișca în curte. Părinții stăteau la terasă, la restaurant, după care veneau la cinematograf, dacă era vară, veneau la grădină. [...] ideea discutată până acum aici funcționează foarte bine, chiar mai bine la nivelul unui cinematograf cu unul, două ecrane, nu neapărat la un complex, deși subscriu la ideea de hub cultural pentru că este nevoie și de așa ceva. Ambele variante pot să funcționeze foarte bine. Era foarte interesant pentru că erau tot felul de categorii de oameni în spațiul respectiv, de toate vârstele. Eu mi-am împlinit un vis, pentru că îmi doream să avem un public cu un fir unificator [...] ne-am modernizat, am creat o pagină de Facebook, un program prestabilit, posibilitatea de a cumpăra bilete online. Tinerii au început să vină la noi și [...] așa publicul a devenit foarte variat ca vârste, [...] ceea ce s-a văzut foarte frumos la premiere [...] discuțiile erau de la 18 la 80 de ani și împărtășeau idei. Oamenilor le place așa ceva, dar doar atât timp cât funcționează toate elementele. Când ele au început să se dezactiveze, am rămas doar cu o linie de supraviețuire. Dar în 2015-2016 s-a dovedit clar că un astfel de model funcționează, chiar dacă imperfect”.

Cristian Mungiu: Laurențiu Damian, [...] acum doi ani, s-a găsit soluția de a se înlocui sala de la Studio, închisă pe criterii seismice, cu cea de la Corso. A părut un mare pas înainte [...] Noi, în fiecare an când organizăm festivalul, vă dăm un telefon și întrebăm dacă anul acesta o putem folosi. Acum doi ani ni s-a zis că da, dar n-a fost posibil, acum un an ni s-a zis că da, dar nu a fost posibil, anul acesta nici nu am mai întrebat. Nu înțeleg ce se întâmplă, de ce se întâmplă [...]”.

Laurențiu Damian: „E bine că nu ai mai întrebat [...] în primul rând, bine ați venit în holul Cinematografului Uniunii Cineaștilor din România! Sala Studio este în perfectă stare și dacă veți dori să o deschidem o vom deschide. Eu aș fi vrut să intrăm în sală, pentru că este în perfectă stare, clădirea de deasupra nu este însă și din această cauză s-a închis cinematograful. Am primit de la RADEF sala Corso și timp de 2 ani sau 2 ani și ceva am obținut toate avizele. Sperăm că [...] vom avea chiar două săli [...] vom avea Corso și vom deschide și Studio, pentru că nu este de foarte mare risc seismic, așa cum s-a spus. Practic, noi suntem acroșați cu blocul de deasupra doar la nivelul ecranului. […] În legătură cu Corso, ultimul aviz este cel de construcție, pentru că nu aparține de sectorul 5, ci de PMB, având în vedere că Bd. Elisabeta este zonă protejată. Eu nu pot face niciun fel de previziune, tot ce am putut face a fost să înlesnesc punerea la dispoziția cineaștilor a cinematografului [...].”

„Să fi venit, oare, momentul reinventării cinematografului de cartier sau a reabilitării sălilor de cinema care au fost cândva gloria bulevardelor bucureștene?” (Cristian Mungiu)

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR.1/2019
Arhitectură. Film. Cinema