Eseu

Originile arhitecturii

Eseu

ORIGINILE ARHITECTURII

text: Nicolas Mircea LUPU

DUBLA NATURĂ A ARHITECTURII

Să privim - cum mulți alții au făcut-o deja - imaginea care se găsește alături de acest text. Este vorba despre coperta cărții Essai sur l’architecture, publicată de abatele Marc Antoine Laugier, în 1755.
O tânără prezintă, printr-un gest grațios al mâinii, o cabană rudimentară, formată din patru trunchiuri de copaci, înrădăcinați și - acoperișul - o structură de ramuri, păstrând încă frunzele - tribut plătit, probabil, elogiului lui Rousseau Naturii, care începea să aibă numeroși adepți în acel timp.
Ea își arată originile.
Un text completează imaginea deja grăitoare în sine: „Omul vrea să-și facă o locuință care să-l acopere fără a-l îngropa. Câteva ramuri tăiate în pădure formează materialele potrivite dorinței sale... Iată omul cazat”¹.
Filiația vitruviană, după aproape o mie opt sute de ani, este evidentă: „... adăposturi din ramuri... ei ameliorează din zi în zi tipurile de cabane”².
Adăpost, refugiu, cabană.
Eleganta tânără - înconjurată de fragmente de cornișe, de capiteluri și tambururi de coloane - poartă un compas și un echer, atribute ale arhitecturii.
Suntem în secolul al XVIII-lea. Arhitectura a câștigat o lungă și întortocheată bătălie pentru a ieși din categoria, puțin prețuită, a „artelor mecanice” - „slugarnice”, prin faptul că sunt manuale - pentru a intra în elita artelor „liberale”³.
„Artă”?
• Pricepere, îndemânare - fără niciun raport cu „frumosul”, asociat cu „binele” - desemnând activitățile umane cele mai diferite, în Antichitatea Greacă.
• Domeniu de predilecție al cunoașterii și al învățământului (cele șapte „arte liberale”: gramatica, dialectica, retorica, aritmetica, muzica, geometria, astronomia) în Evul Mediu.
• Capodopere fără „artă” și fără „artist” în prima Renaștere.
• Artele, în particular „artele frumoase”, recunoscute și oficializate în cadrul Academiilor - în secolul al XVIII-lea francez.
• Estetica - „știință a cunoașterii sensibile” - parte a filosofiei, menită să clarifice raporturile cu „frumosul”, rolul și modalitățile artelor - la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
• Secolul al XX-lea aduce explozia conceptului tradițional de artă și posibilitatea extinderii termenului la orice obiect, prin simpla desemnare, ca atare, de o persoană sau un grup. „La fontaine” (pisoar) de Marcel Duchamp - refuzată la Salonul Societății Artiștilor Independenți din New York, în 1917 - devine o paradigmă a artei, în anii ’60.

Arhitectura, ca „artă de a construi edificii”, se găsea amenințată de o criză similară.
În mod surprinzător, soarta sa a fost diferită. Factorul care i-a permis să amortizeze șocul a fost versantul ei utilitar, propriu naturii sale intrinsece.
Clădiri pentru birouri, comerț, industrie, mai târziu locuințe au ajuns - printr-o apropriere creativă a noilor cerințe - să definească o tendință: „Funcționalismul”, căruia nu s-a întârziat a i se acorda un statut de curent artistic.

Neașteptat retur de manivelă! Nu ultimul, de altfel.
„Funcționalismul” - aparenta sa simplicitate în tratarea formei, realele aptitudini pentru economii în realizarea construcției și contextul începutului unei „mondializări” culturale a planetei cu voga „tipologiilor” nivelatoare - au permis, în același timp, interpretările cele mai abuzive, conducând la o anume discreditare a profesiunii de arhitect, adesea pe nedrept asociată unor combinații politice sau imobiliare dubioase.
Cu toate acestea, putem spune că, sub scutul dublei sale naturi, arhitectura traversează destul de senină apele tulburi ale timpurilor de astăzi.
Mai mult decât atât, Peter Sloterdijk, „... cel mai mare filozof european”⁴, declară: „Definiția arhitecturii modernității decurge: ea este media în care se exprimă în mod progresiv explicitarea șederii omului în interioare făcute de om. În consecință, arhitectura constituie, din secolul al XIX-lea, ceva pe care am putea-o numi... realizarea filozofiei”⁵.
Măgulitor.
Dacă cei doi versanți ai arhitecturii, „util” și „artistic”, par a se reuni fără piedici astăzi, întâietatea unuia sau a altuia mai poate prezenta vreun interes?
Răspunsul este pozitiv. Elemente noi au apărut. Importanța lor depășește domeniul istoric, situându-se în sfera largă a antropologiei.

GÖBEKLI TEPE

În 2015, este publicată, la Paris, cartea Le premier temple. Göbekli Tepe. Autorul, arheologul german Klaus Schmidt, prezintă cele zece campanii de săpături efectuate, cu întreruperi, de o echipă germano-turcă, începând din 1995, în sud-estul Anatoliei, pe colina Göbekli.
În prefața cărții, Jean Guillaine, profesor la Collège de France, vorbește despre „... una dintre cele mai remarcabile descoperiri arheologice din ultimii 20 de ani”⁶.
Despre ce este vorba?
La o altitudine de 760 de metri, pe o suprafață de o jumătate de hectar au fost descoperite, succesiv, șase incinte circulare sau ovale⁷, în unele cazuri în dispoziție concentrică, cu diametre putând depăși 10 metri. Incintele sunt constituite dintr-o alternanță de ziduri curbe din piatră, întrerupte de stâlpi monoliți din piatră (43 în total), având forma literei T - considerați de arheologi ca fiind antropomorfi. O decorațiune animalieră este figurată pe stâlpi.
Dimensiunile ariei de intervenție, spiritul „compozițional” al ansamblului, excepționala performanță constructivă (blocurile megalitice depășesc 5 m înălțime și cântăresc în jur de 10 tone) și caracterul enigmatic al destinației incintelor au stârnit un mare interes.
Marea surpriză a constituit-o însă datarea carbonică a ansamblului: circa 9.500 de ani înaintea lui Hristos. Asta înseamnă în jur de 1.000 de ani înainte de ceea ce se consideră începutul agriculturii, sub forma unei culturi continue de cereale și de formare de sate permanente, în apropierea câmpurilor cultivate, în ceea ce se numește „semiluna fertilă” din Orientul Mijlociu.

În afara acestei răsturnări cronologice, era pus în discuție modelul ideologic dominant al timpului: „... un materialism istoric, simplificat, potrivit căruia, instaurarea unui tip de economie de producție reprezintă a priori singura schimbare fundamentală la originea tuturor altora și nu poate proveni în sine decât dintr-un determinism natural” ⁸.
Altfel spus: baza economică generează suprastructura culturală.
Or, la Göbekli lipsesc orice urme de activitate agricolă și niciun sat, chiar pre-agricol, nu a fost descoperit. Lipsesc, de asemenea, urme de morminte.

Care sunt atunci cauzele și motivațiile care au condus la o acțiune de o asemenea amploare?
Nu este de prisos să ne amintim că mult înaintea secolului al XI-lea î.H., umanii au cunoscut un eveniment primordial în evoluția lor: o „Revoluție cognitivă”. „Legende, mituri, zei și religii - toate au apărut cu Revoluția cognitivă... Imaginarul a devenit un motor constitutiv al evoluției omului Sapiens... Un mare număr de necunoscuți pot coopera cu succes, crezând în mituri comune”⁹.
Expresia cea mai reprezentativă a acestor noi dispoziții ale umanilor - din Spania până în Siberia, timp de 26 de milenii - a fost „Arta cavernelor” - scene reprezentând animale și, minoritar, ființe umane schematizate - pictate pe pereții și plafoanele peșterilor. O artă considerată rituală, sacră¹⁰.

Să revenim la ansamblul Göbekli.
Klaus Schmidt și-a intitulat cartea Primul templu. Profesorul Guilaine susține că autorul a avut în vedere o interpretare mai largă: „... un centru «religios», un fel de mare forum ceremonial, jucând un rol federalizator pentru populațiile din împrejurimi” ¹¹.
De altfel - revenind la origini: un „adăpost” fără acoperiș? Am zice mai degrabă că absența „acoperișului” poate fi legată nu numai de limitele cunoștințelor și mijloacelor tehnice ale vremii, ci și de dorința de a păstra contactul cu atât de bine numita „boltă cerească”.
În orice caz putem afirma: nu este vorba despre o „cabană”.
Această „Primă arhitectură” este o minunată caroserie a imaginarului.
O libertate de spirit care ne reamintește de „dezinteresarea” artei lui Kant.
Arheologul german subliniază, de asemenea, un alt aspect: „... o persoană sau un cerc de persoane au vrut să se prezinte în fața unui public atent pentru a-i spune cine eram și ce eram capabili să facem” ¹².

ARHITECTURĂ - ARTĂ

Vorbind despre proiecte ale noii generații de arhitecți elvețieni de după 1980, o cercetătoare de la Școala Politehnică Federală din Zurich (EPFZ) pune în evidență faptul că: „... unul dintre factorii care legau între ele aceste proiecte era ambiția lor artistică” ¹³.
Reprezintă aceasta o renunțare la „funcțiune”?
Nu. Dimpotrivă.
A realiza misiuni noi poate genera modalități arhitecturale inedite, originale.
Să ne aducem aminte de Școala din Chicago sau să imaginăm viitorul habitat extraterestru.
În realitate, problema se pune invers.
Vrem noi într-adevăr - dând curs unor atitudini mai degrabă de provocare -, să renunțăm la una dintre formele cele mai autentice de exprimare a ceea ce este profund uman?
Numind-o „Artă” sau altfel, această acțiune creativă are ca rezultat opere capabile să suscite o stare sufletească particulară, un amestec de plăcere și o conștiință a dezvăluirii unui aspect primordial al existenței noastre în Univers, fiind ceea ce ne leagă cel mai mult de esența noastră umană, mai ales în aceste timpuri pe care unii nu ezită să le califice drept escatologice.
Este încurajator, în acest sens, să ne dăm seama că, înaintea altor experiențe fondatoare - înaintea scrierii, de exemplu - umanii din acele timpuri îndepărtate au ales arhitectura ca artă, pentru a le exprima visurile.

NOTE

1 P. Laugier - Essai sur l’architecture. Nouvelle Édition, À Paris chez Duchesne, libraire, rue S. Jacques, M.D.C.C., LV., p. 9.
2 Vitruve - De l’architecture / De architectura, Édition dirigée par Pierre Gros, Paris, Les Belles Lettres, 2015, p. 83-85.
3 La începutul secolului al XII-lea, Hugues de Saint-Victor prezintă o clasificare a celor „șapte arte mecanice”: lanificum, armatura, navigatio, agricultura, venatio, medicina, theatrica. Arhitectura, împreună cu sculptura și pictura, este o subdiviziune a armatura.
La sfârșitul Quatrocentoului și începutul lui Cinquecento, numeroase voci cer considerarea picturii ca artă liberală. În 1563, este creată, la Florența, sub direcția lui Vasari, Academia del Disegno, care reunește pictori, sculptori și arhitecți.
Nu trebuie uitat, în același timp, că: „Termenul artist nu există în timpul Renașterii” (L’homme de la Rennaissance, sous la direction d’Eugenio Garin, Éditions du Seuil, Paris 2002, p. 255, 263). Se vorbește mai ales de Artiflex Polytecnes.
Între „Arte” (în sensul modern al termenului) există o concurență pentru întâietate și, contrar impactului novator precoce al arhitecturii și acțiunilor lui Brunelleschi, Alberti, Michelozzi asupra tuturor compartimentelor Renașterii, nu a existat niciodată un strigăt din inimă de tipul: Ut architectura poesis.
În 1750, în „Discours préliminaire à l’Encyclopédie”, D’Alembert definește „sistemul artelor frumoase” (arhitectura, pictura, sculptura), de actualitate încă, în secolul al XX-lea. El s-a inspirat din scrieri anterioare, în particular din lucrarea Les beaux arts réduits au même principe, scrisă de către abatele Batteux (1746). Acesta din urmă situează însă arhitectura într-o categorie intermediară, între artele mecanice și cele liberale. Argument: ea adaugă plăcerii, utilul. Avatar al dublei naturi a arhitecturii.
4 „Le Point”, 31 mai 2018, p. 56.
5 Peter Sloterdijk - ECUMES (Sphères III) - Maren Sell Éditeurs, Paris, 2005, p. 446.
6 Klaus Schmidt - Le premier temple. Göbekli Tepe. CNRS Éditions, Paris 2015, p. 9.
7 Cultura Natoufiană (12.500-10.000 înainte de Hristos), răspândită în Levant, prezenta „sate pre-agricole” rudimentare, cu „locuințe” circulare de mici dimensiuni, semi-îngropate. Locuitorii erau încă „vânători-culegători” și foloseau locuințele de manieră aleatoare. Jacques Cauvin - Naissance des divinités, naissance de l’agriculture. CNRS Éditions, Paris 2010, p. 35.
8 Ibidem 7, p. 17.
9 Juval Noah Harari - Sapiens. Une brève histoire de l’humanité. Éditions Albin Michel, 2015, p. 33, 37, 39.
10 Gwenn Rigal - Le temps sacré des cavernes. Éditions Corti, 2016, p. 15, 67, 149.
11 Ibidem 6, p. 13.
12 Ibidem 6, p. 210.
13 Anna Roos - Sensibilité suisse. La culture de l’architecture en Suisse. Birkhäuser Verlag Gmbh, Bâle, 2017. Section: Irina Davidovici - „Une banalité cultivée, les modèles culturels dans l’architecture suisse actuelle”, p. 185.