Dosar tematic

Arhitectura orădeană și creatorii ei din prima parte a secolului al XX-lea

Dosar tematic

Arhitectura orădeană și creatorii ei
din prima parte a secolului al XX-lea

text și foto: Mircea Pașca

Abordarea creatorilor arhitecturii unui oraș, într-o anumită perioadă istorică, presupune analiza unor interferențe și interconectări complexe între mai multe realități de care depind acești arhitecți. În primul rând, este relația arhitect - comanditar (de ce au proiectat anumiți arhitecți, în acel loc?; de ce au fost aleși de către comanditar?), apoi este funcțiunea clădirii, tema de proiectare. Mai pot fi menționate: statutul comanditarului (nivelul de instruire și averea lui); contextul economic al orașului, al zonei, politica urbană a municipalității; relația cu centre de iradiere culturală, cu marile modele și influența acestora. Judecarea arhitecturii, fără a avea în vedere aspectele multiple care o determină, riscă să o transforme în obiect de divertisment turistic. Spațiul acestui articol nu permite detalieri sau nuanțări, acesta este o prezentare generală care invită către detaliile prezente în alte publicații.
În ultima vreme, Oradea se bucură de o tot mai mare atenție, în special Arhitectura 1900/Secession a orașului, sau, așa cum este denumită tot mai insistent - Art Nouveau, arhitectură care începe să fie descoperită, redescoperită și promovată. Nu trebuie uitat faptul că ea a fost abordată, încă din 1972, de către Paul Constantin, în cartea Arta 1900 în România. După el, au urmat și alte abordări, aparținând altor autori. Marele interes arătat arhitecturii orădene de la 1900 tinde să creeze o mitologie, o abordare care o scoate din context. Să ne amintim și de alte orașe vecine, cu un patrimoniu la fel de bogat - Arad, Timișoara, Târgu Mureș și, mai mult, Viena, Praga, Budapesta - ca exemple de unități de măsură.

Orașul și contextul
Oradea a aparținut, până în 1918, Imperiului Austro-Ungar, care i-a determinat dezvoltarea urbană, economică și constituirea fondului construit. Arhitectura orașului și creatorii de arhitectură trebuie priviți în acest context.
Perioada 1890-1914 a însemnat, pentru Oradea, o etapă de amplă dezvoltare în planul amenjărilor urbane, edilitare și al fondului construit. Atunci, au fost ridicate majoritatea clădirilor publice, clădirile private de mari dimensiuni, care au marcat definitiv aspectul orașului, schimbând ambientul urban al piețelor publice și al unor străzi.

În timpul mandatelor primarilor Jószef Bulyovszky (1897-1901) și Károly Rimler (1901-1919), s-a promovat o politică de dezvoltare urbană accelerată, realizându-se mari clădiri publice și infrastructură urbană. Oradea a fost dotată cu utilități moderne, specifice orașelor europene și au fost construite marile imobile publice ale unor instituții, care au schimbat definitiv aspectul orașului. Primăria a acordat prioritate infrastructurii urbane și construcțiilor publice și s-a concentrat asupra zonei centrale, în detrimentul periferiilor. Există câteva nuclee urbane care au stat în centrul atenției municipalității și au dobândit un aspect urban/arhitectural nou, la începutul secolului al XX-lea: Piața 1 Decembrie, Piața Unirii, Piața Regele Ferdinand I, Parcul Traian, Str. Republicii. Administrația publică locală sau diverse instituții ale statului au fost comanditari importanți.
În schimb, clădirile de locuit au fost investiții particulare, afaceri private. Investiția în imobile de închiriat a devenit una dintre cele mai profitabile afaceri, mai ales în perioada 1900-1905 și a fost legată de avântul economic al orașului, de creșterea populației, de posibilitățile financiare și de o nouă concepție privind investițiile și afacerile. Au fost ridicate mari imobile de locuințe în zonele centrale, numeroase case de raport, case individuale și vile. Totuși, numărul locuințelor a fost insuficient pentru populația orașului. Nivelul de confort a variat foarte mult, de la locuințele categoriilor înstărite, la cele sărace, cea mai mare parte a populației locuind în clădiri modeste și în condiții precare. Clădirile impozante, edificiile în noul stil erau puține, în raport cu masa clădirilor de locuit cu parter. Contrastul dintre centru și periferii era ușor sesizabil.
Dezvoltarea economică a orașului a fost vizibilă și în numărul mare de clădiri industriale, mai ales mori și distilerii de alcool, fabrici de cărămizi, diverse alte tipuri de fabrici și ateliere.
Oradea a fost un oraș cosmopolit, cu populație eterogenă, cu varietate culturală și religioasă.

Structura confesională a populației orașului cuprindea confesiunile romano-catolică, luterană, calvină, izraelită, ortodoxă și greco-catolică. În Comitatul Bihor, românii erau majoritari, dar în Oradea erau minoritari. În 1910, populația orașului era de 64.169 de locuitori. În funcție de limba maternă, situația era următoarea: 58.421 de maghiari, 3.604 de români, 1.416 de germani, 279 de slovaci, 59 de sârbi, 33 de croați, 25 de ruteni, 332 de persoane de alte nații. În funcție de confesiune, situația statistică prezintă următoarele cifre: 19.819 de romano-catolici, 19.459 de reformați, 15.155 (23,6%) de izraeliți, 4.649 de ortodocși, 3.385 de greco-catolici, 1.377 de evanghelici, 150 de unitarieni, 175 de persoane de alte confesiuni. Se consideră că numărul românilor era mai mare decât datele oferite de recensământul maghiar, dat fiind faptul că majoritatea ortodocșilor și greco-catolicilor erau români, ajungându-se astfel la cifra de 8.034 de locuitori români ai Oradei, în 1910. La sfârșitul anului 1914, Oradea avea 69.949 de locuitori.
Oradea avea o importantă comunitate de comercianți, industriași, mici întreprinzători, avocați, liber profesioniști care dispuneau de bani și care au fost comanditarii clădirilor ridicate în această perioadă. În lista din 1912, care îi prezintă pe cei 64 mai mari plătitori de impozite din Oradea, regăsim printre proprietari, antreprenori sau constructori ai celor mai spectaculoase imobile cu locuințe ridicate între anii 1900-1914 pe: dr. Ármin Adorján, Emil Adorján, Ármin Breider, K. I. Deutsch, Izsó Fodor, József Guttmann, Lajos Incze, Lipót Incze, Károly Juszt, dr. Ede Kurländer, Adolf Moskovits, dr. József Moskovits, Farkas Moskovits, dr. Miklós Moskovits, inginerul Miksa Moskovits, Mór Moskovits junior, Gyula Orláry, Izsó Rosenberg, Vilmos Rendes, Béla Rimanóczy, Kálmán Rimanóczy jr., Sándor Ullmann, tânărul Izidor Ullmann, Ferenc Várnai, Emil Veislovits, Gyula Veislovits, Lajos Weinberger. Comunitatea evreiască a fost numeroasă și activă în plan economic, social și a deținut și construit multe dintre imobilele ridicate în această perioadă. Rolul important al comunității evreiești în viața economică, artistică, socială s-a menținut până în 1940.

Arhitectura

În perioada 1900-1914, la Oradea, arhitectura de factură 1900/Secession/Art Nouveau nu a fost predominantă. Este foarte vizibilă și impresionează prin densitatea ei într-un areal restrâns, prin clădiri spectaculoase. Trebuie remarcat faptul că numărul clădirilor de factură eclectică și istoricistă este mare (cele mai importante clădiri publice sunt realizate în această manieră). La Oradea au activat arhitecți importanți de expresie eclectic-istoricistă: Ignác Alpár, József Hubert, István Kiss, Samu Pecz, Virgil Nagy, Phann și Gaál - din Budapesta, precum și Ferdinand Fellner și Hermann Helmer - Viena.

În epoca în care se afirma Secession/Art Nouveau, preferința oficialităților se manifesta pentru o arhitectură eclectică sau istoricistă. Aproape toate clădirile publice, ridicate la inițiativa autorităților, au fost realizate în manieră eclectică. Astfel, au fost construite: Fosta Hală de Comerț (1893-1894, arh. Phann și Gaál); Fostul Muzeu al Societății de Istorie și Arheologie (1895, 1910, arh. Kálmán Rimanóczy senior, Kálmán Rimanóczy jr.); Școala Arhireală/Colegiul Național „Emanuil Gojdu” (1895-1896, arh. Busch David, Ferenc Knapp); Palatul Poștei (1894-1895, extindere 1909-1911, arh. Virgil Nagy); Palatul de Justiție (1898, arh. István Kiss); Fostul Palat al Finanțelor Publice (1899-1900, arh. Kálmán Rimanóczy jr.); Gara (1857, 1900-1902); Cazarma de Cavalerie „Franz Iosif” (1891-1892), Cazarma Artileriștilor (1896-1897); Cazarma de Cavalerie „Arhiducele Wilhelm” (1897-1898); Școala Regală de Cadeți (1897-1898, arh. Ignác Alpár); Teatrul (1899-1900, arh. Ferdinand Fellner și Hermann Helmer); Cazarma Infanteriștilor (1900-1902, arh. Kálmán Rimanóczy jr. și Kálmán Rimanóczy senior); Primăria Municipiului Oradea (1902-1903, arh. Kálmán Rimanóczy jr.); fosta Bancă Austro-Ungară, azi Banca Națională a României (1912-1913, arh. József Hubert).

La începutul secolului al XX-lea, au fost construite relativ puține edificii de cult: Biserica Evanghelică (1902-1903, arh. Samu Pecz); Biserica Romano-Catolică „Pogorârea Sf. Spirit” (1903-1905, arh. Kálmán Rimanóczy jr.); Capela Romano-Catolică „Sf. Ladislau” (1900, arh. Ferenc Sztarill), Sinagoga „Machzike Lamde Thore” (1914, demolată în anii 1980); Biserica Baptistă (1912-1913), singura construită în manieră stilistică specifică arhitecturii Secession etc.
În noul stil al anilor 1900 au fost ridicate foarte puține clădiri publice, la comanda autorităților sau instituțiilor și aceasta târziu, când stilul Arhitecturii 1900/Secession era deja larg răspândit: Palatul Poștei (1909-1911, arh. Virgil Nagy); Palatul Apollo (1912-1914, arh. Kálmán Rimanóczy jr.); fostul Institut de boli mintale, azi Secțiile de Neurologie și Psihiatrie ale Spitalului Municipal (1902-1904, arh. Kálmán Rimanóczy jr.); Școala de Jandarmi (1911-1913).
Majoritatea clădirilor publice în stilul Arhitecturii 1900 au fost construite de întreprinzători privați, persoane fizice, asociații, societăți, bănci, culte: fostul Palat al Societății de Regularizare a Barcăului, azi Spitalul Clinic C.F. Oradea (1904, arh. Lajos Fehér, Ignác Ritter); fosta Casă Centrală de Economii din Oradea (1906-1907, 1912, arh. K. Rimanóczy jr.); fosta Cameră de Comerț și Industrie, azi Compania de Apă Oradea (1906, arh. Marcell Komor și Dezső Jakab); Baroul (1908-1909, arh. K. Rimanóczy jr.); Biserica Baptistă.

Arhitectura 1900 și creatorii ei

Arhitectura din Oradea anilor 1900-1914 se încadrează în arhitectura spațiului Europei Centrale, în curentul Secession, întâlnit la Viena și în Ungaria. Oradea de la începutul secolului al XX-lea a fost influențată direct de arhitectura budapestană și vieneză, prin arhitecți de prim rang, neexistând un alt centru intermediar de influență, ceea ce ne face să considerăm Oradea un caz important în cadrul arhitecturii Secession din România. Cele mai importante modalități de expresie ale Arhitecturii 1900 din Austro-Ungaria sunt prezente și în arhitectura orădeană de la începutul secolului al XX-lea, prin arhitecții care au proiectat în oraș.
Anul 1898 poate fi ales ca un punct de reper pentru ceea ce numim arhitectura Secession la Oradea. Din acest an datează proiectul primei case în „stil” Art Nouveau/Secession, singulară la acea dată: Casa Sonnenfeld, proiectată de arhitectul Frigyes Spiegel. Abia după câțiva ani au apărut alte clădiri în maniera arhitecturală la modă, Secession, sub influența Budapestei și a Vienei. Frigyes Spiegel a utilizat ulterior un limbaj de influență Arts and Crafts și clasicizant. Curentul de inspirație lechneriană este reprezentat prin Marcell Komor și Dezső Jakab, Zoltán Bálint și Lajos Jámbor. Din generația de tineri arhitecți ai grupării Tinerii (Fiatalok), din jurul lui Kós Károly, care au cercetat arhitectura populară și au creat o nouă arhitectură cu referințe la aceasta, a activat, la Oradea, Valér Mende. Acesta a fost influențat și de arhitectura Secession vieneză. Arhitectura premodernă, raționalistă, cu influențe ale arhitecturii vieneze, este prezentă prin lucrările fraților László și József Vágó. Amprenta arhitecturii vieneze se poate constata și la Palatul Ullmann, proiectat de către vienezul (orădean) Franz Löbl.

Alături de acești arhitecți cunoscuți, au mai proiectat în Oradea și alți arhitecți budapestani. Gyula Sándy a proiect la Oradea Casa Stachó - imobil cu apartamente (1904). Este singura construcție proiectată în Oradea de arhitect și singura din oraș care are pe fațadă o placă cu numele arhitectului și anul de construcție. Arhitectul Jenő Hübner (1863-1929) a proiectat la Oradea un imobil de raport (1904), azi demolat. Arhitecții Lajos Fehér, Ignác Ritter au câștigat concursul pentru Palatul Societății de Regularizare a Barcăului. Arhitectul Vince Zoltan a proiectat un imobil cu apartamente (1909, Str. Primăriei nr. 48).
Majoritatea marilor arhitecți care au proiectat la Oradea erau legați de oraș prin relații personale. Dezső Jakab a făcut școala și armata la Oradea. Zoltán Bálint era născut în Oradea. Frații Vágó erau născuți în Oradea, iar József Vágó a făcut școala aici. Frigyes Spiegel era înrudit cu Adolf Sonnenfeld. Franz Löbl s-a născut în Oradea și a făcut studiile liceale în oraș. În majoritatea cazurilor, acești arhitecți „de la centru” au ajuns să lucreze în orașul de provincie Oradea Mare datorită unor comenzi personale, nu ca urmare a unei politici de stat sau a autorităților locale. Până în prezent, nu știm de ce au fost aleși de comanditarii orădeni și prin ce relații.

Au existat și cazuri (rare) în care s-au organizat concursuri de proiecte, în urma cărora arhitecți de renume au ajuns să proiecteze în oraș: concursul pentru Palatul Vulturul Negru, pentru fostul Palat al Societății de Regularizare a Barcăului.
La începutul secolului al XX-lea, în Oradea au activat numeroși meșteri, constructori, antreprenori, arhitecți locali, unii dintre ei fiind puțin cunoscuți (sau necunoscuți) în prezent. O primă categorie este cea a arhitecților: Kálmán Rimanóczy junior, Ferenc Sztarill, József Guttman junior, János Kesztyüs, Alajos Czoczek. O altă categorie de proiectanți și constructori a fost reprezentată de meșterii-constructori și inginerii-constructori György Tarr, Gyula Örömy, Vilmos Rendes, Lajos Incze, Lipot Incze etc. Numeroase proiecte orădene au fost semnate și realizate de meșteri-zidari, constructori al căror renume nu depășea cadrul local, astăzi fiind necunoscuți. Arhitecții, inginerii, meșterii locali au realizat construcții „în stil” Secession sau cu elemente ale Arhitecturii 1900. Ei au adoptat, formal, diverse elemente din Secession, dar au realizat și construcții în manieră eclectică.

În funcție de asocierea proprietar-arhitect, putem constata că mulți dintre cei mai bogați locuitori ai urbei, care au construit clădiri de locuit în noul stil (personale sau imobile de raport), erau antreprenori, comercianți, industriași evrei (Emil Adorján, Imre Darvas, Arnold și Mór Füchsl, Ede Kurländer, Moskovits - trei familii diferite, cu același nume, Jakab Schwarz, Adolf Sonnenfeld, Miklos Stern, Sándor Ullmann, Adolf Veiszlovits, Lajos Weinberger etc.) și au apelat la arhitecți cu renume din Budapesta sau Viena, tot de origine evreiască.
Arhitectura 1900 din Oradea, fondul construit din prima parte a secolului al XX-lea este rodul prezenței unor renumiți arhitecți, rodul unor întâmplări - relații și preferințe personale și, rareori, rezultatul concursurilor de arhitectură sau strategii ale administrației.

Perioada interbelică
După 1919, a urmat o altă perioadă în evoluția orașului, în noul context, al Regatului României. Orașul a continuat să construiască și să se extindă. Perioada interbelică a însemnat o schimbare importantă a orașului, o extindere a sa, crearea mai multor cartiere, parcelări, trame stradale noi, străzi noi în zone centrale, dar și ridicarea mai multor clădiri care marchează și acum spațiul urban. Nu au fost realizate construcții la fel de spectaculoase și mari precum sunt cele create înainte de anul 1914. Construirea locuințelor a fost domeniul care a avut cea mai mare dezvoltare. În perioada interbelică, suprafața orașului s-a extins de la 895 ha, în 1918, la 1.501 ha, în 1939.
Populația orașului era de 82.687 de locuitori în 1930. O dare de seamă, din 1939, a Primăriei Municipiului Oradea specifica: „Oradea are 80.000 de locuitori, dintre cari 24.000 de români, 37.000 de maghiari, 17.000 de evrei și 2.000 de germani. Numărul maghiarilor și al evreilor nu este real: cel dintâi este exagerat, iar cel de-al doilea diminuat, deoarece, cu ocaziunea ultimului recensământ al populației, din 1930, majoritatea evreilor s-au declarat a fi maghiari”.
Dintre arhitecții budapestani ai perioadei de dinainte de 1914 a mai lucrat la Oradea doar Spiegell Frigyes și aceasta datorită legăturilor de familie. Au continuat să lucreze arhitecți, ingineri și meșteri locali. A apărut treptat o nouă generație de arhitecți, mai ales între anii 1925-1930, care sunt necunoscuți. Lipsesc marii arhitecți întâlniți în perioada interbelică în România, aproape toate proiectele orădene fiind semnate de arhitecți, ingineri, antreprenori locali.
Din punctul de vedere al plasticii arhitecturale, construcțiile orădene pot fi încadrate în două etape: până în anii 1930 a fost utilizată o arhitectură eclectică, cu elemente decorative din diverse stiluri istorice sau o arhitectură de factură Deco. După 1930, se face simțită prezența mișcării moderne și în arhitectura orădeană.
Apariția stilului național românesc în Oradea a fost determinată de stabilirea în oraș, în 1926, a arhitectului Anton Szallerbeck (n. Bratislava în 1887 - m. Oradea în 1960), care a fost angajat ca arhitect al Eparhiei Române Unite de Oradea. Printre clădirile proiectate de acesta în stil național românesc sunt: clădirea Seminarului Greco-Catolic din Oradea (1927-1928) și Școala Normală Română Unită din Oradea (1933-1934). Proiectul din 1926 pentru refacerea Bisericii Militare Române Unite (azi Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”) este primul pentru o clădire cu limbaj arhitectural național românesc.
Au fost edificate mai multe clădiri cu destinație publică, care se remarcă în peisajul urban, clădiri finanțate și comandate de către instituții, biserici, asociații, comunități religioase, din fonduri private: Liceul Confesional Izraelit de Băieți (1924, str. Gh. Barițiu); aripa cu maternitatea a Spitalului Evreiesc (arh. Ferenc Sztarill, 1926-1929) și o altă aripă nouă a acestuia; Casa Învățătorilor din Județul Bihor (str. L. Pasteur; proiect din 1927, nefinalizată în 1937) etc. Spitalul Sfântul Iosif, str. Menumorut, nr. 2 (arh. Teodor Krause, în 1931); Palatul Cultural Reformat, Str. Primăriei, nr. 27 (1936-1937, arh. Karoly Elkan); Școala de Băieți a Parohiei Romano-Catolice Olosig, Str. Brașovului, nr. 2 (1934-1935, arh. Ștefan Pintér); Casa Parohială a Parohiei Romano-Catolice Olosig, Str. Republicii, nr. 28 (1935, arh. Teodor Krause). În perioada interbelică au fost construite mai multe lăcașuri de cult: trei biserici ortodoxe; patru biserici greco-catolice, trei romano-catolice, două reformate, trei sinagogi.

Municipalitatea a finanțat și realizat clădiri de interes public: Ștrandul Municipal (1933-1934, o construcție din lemn, azi dispărută, una dintre cele mai interesante din Oradea); aeroportul (1936-1937); Cazarma nouă a pompierilor; Școala de Ucenici Industriali și Comerciali de Stat, începută în 1937, finalizată în 1943 (este cea mai mare clădire interbelică modernistă construită în Oradea). Primăria s-a preocupat mai ales de extinderea dotărilor urbane, modernizarea infrastructurii (rețea de apă, canal, electricitate), a finanțat asfaltări, pietruiri, amenajări de drumuri, extinderea liniei de tramvai, diverse lucrări de reparații, ridicarea monumentelor de for public, construirea unor clădiri mai mici, legate de activități școlare, administrative, edilitare, dotări igienico-sanitare, amenajarea piețelor. În zona centrală, intervenția cea mai vizibilă a fost reamenajarea Pieței Unirii, conform proiectului ahitectului Duiliu Marcu (1924), unde a fost amplasată statuia ecvestră a Regelui Ferdinand I.