Pascal

Interviu consemnat de Dragoș CIOLACU

Era o zi frumoasă de vară care, la Putna, devine mirifică când l-am cunoscut pe Pascal. Când am aflat ca îl cheamă și Garnier, reflexele de arhitect mi s-au activat și am dorit să-l cunosc. În ograda comună celor trei clădiri - casa muzeu, șura și casa strămutată plus cotețul lui Azor, era forfotă mare. Noi venisem cu panouri și broșuri pentru etapa de diseminare a rezultatelor programului de cercetare Port cultural, profitând de evenimentul pregătit de gazde și anume „ungerea cu lut” a casei, cum se spune în graiul locului, un termen tehnic definitoriu pentru finalizarea construcției, cum vom afla pe parcurs. După conferința ținută în șura care s-a dovedit un spațiu generos și bine dotat pentru astfel de manifestări, grupul de tineri voluntari s-a strâns în jurul unui personaj mai tânăr, prin atitudine, decât toți, care le-a explicat foarte documentat ce au de făcut. Personajul era chiar Pascal, care, echipat cu materialele la îndemână le arata ucenicilor cum se sortează lutul, dozajul optim și cum se întinde acesta pe peretele din lemn pregătit din timp. Am fost surprins de implicarea lui, dublată de energie și optimism, și am încercat să aflu ce mână în lupta aceasta pe un francez naturalizat și care-i sunt motivațiile.

Seara, după o zi de muncă, adunați în jurul unor bucate delicioase, la umbra nucilor stufoși din grădină, i-am pus câteva întrebări:

Dragoș CIOLACU: Pascal, tu ai ales România sau ea te-a ales pe tine? Ce are Bucovina în plus față de locul tău natal?

Pascal Garnier: Aș răspunde că ne-am găsit reciproc. Am făcut primul pas, vizitând pentru prima dată România, în vara 1998, în timpul unei călătorii în Europa centrală și de est. În schimb, România și, mai ales, Bucovina și-au arătat toate comorile pentru a mă cuceri iremediabil, atunci și în anii următori.

M-am născut în vestul Franței, o zonă de șes, la 200 km de primii munți, un peisaj mult mai șters fața de ce poate oferi Bucovina. De asemenea, prin fenomenul numit exod rural, de după al Doilea Război Mondial, viața rurală și cultura țărănească din Franța au dispărut aproape în totalitate. La începutul anilor 2000, am descoperit satul bucovinean, plin de viață, cu activități gospodărești strâns legate de calendarul natural și spiritual, multiculturalismul cu tradiții bogate și oameni atașați de comunitatea lor. Desigur, dezvoltarea economică a adus schimbări majore într-un timp foarte scurt, și vedem astăzi partea negativă a acelor schimbări prin dispariția identității culturale bucovinene, mai ales din punct de vedere arhitectural, dar și a unor peisaje specifice (pășuni cu fânare și căpițe de fân, garduri din lemn etc.), sau ale unor meșteșuguri și tradiții, în principal din lipsa implicării autorităților și a instituțiilor abilitate.

D.C.: Ai făcut studii artistice și ești educat în acest spirit. Crezi că zestrea etnografică a acestor locuri de adopție se încadrează în ceea ce numim stil, are o originalitate ce merită împărtășită?

P.G.: Vei spune că nu sunt obiectiv, dar, dintre toate călătoriile mele, arhitectura rurală din Bucovina este poate cea mai frumoasă dintre toate cele întâlnite. Estetismul dezvoltat de oamenii locului, influențat de realitatea naturală și culturală din epoca respectivă, face din stilul bucovinean ceva unic și de o valoare prea puțin apreciată. Echilibrul volumelor, funcționalitatea elementelor arhitecturale, simplitatea materialelor folosite și în același timp complexitatea tehnicilor de construcții, pe care le-am experimentat prin acest proiect, elementele decorative bogate apărute datorită multiculturalismului specific Bucovinei concurează la existența unor comori arhitecturale pe care le-ai numit, pe bună dreptate, zestrea etnografică (aș adăuga de valoare națională), care ar trebui protejate de urgență.

D.C.: În această gospodărie ai adunat deja trei clădiri. Vei continua să aduci și alte mostre de arhitectură tradițională și să creezi aici o zonă a memoriei active?

P.G.: Am ales să reconstruim casa în spatele unei gospodării tradiționale transformate în muzeu local, aparținând familiei Bicu din Putna, rudă cu ultima proprietară a casei noastre. A fost, deci, o decizie sentimentală firească, dar și practică. O comună mică nu își permite să împartă resursele umane și financiare care vor fi necesare pentru funcționarea acestui muzeu, în mai multe locuri. Scopul nostru este de a păstra amintirile legate de istoria Putnei, prin prisma vieților celor care au locuit, timp de 3 generații, în aceste case, de a celebra cultura rurală de odinioară, și de a transmite cunoștințele legate de tehnici de construcție tradiționale. În viitorul apropiat, nu vom aduce alte clădiri în această locație, dar ne dorim să propunem activități pentru copii și/sau adulți sub forme de ateliere, de făcut lut, de uns, de bătut dranița etc. De asemenea, în parteneriat cu Universitatea de la Suceava, cu instituțiile și ONG-urile lucrând în sfera patrimoniului, avem speranța să putem sprijini proprietari de gospodării tradiționale pentru a fi păstrate sau restaurate elementele arhitecturale specifice și de a le găsi o funcționalitate, fie casa de locuit, casa de oaspeți pentru turiști, magazin sătesc, punct gastronomic local, brutărie tradițională, lista putând fi lungită la nesfârșit, singura limită fiind imaginația noastră.

D.C.: Arhitectura bucovineană se face cu un set de meșteșuguri bine definite prin natura materialului - lemn, pământ, metal. Ai găsit similitudini cu modul de prelucrare din Franța?

P.G.: Mă consider un începător în domeniul restaurărilor și studierii tehnicilor de construcție. Totuși, am avut ocazia să vizitez numeroase clădiri la care s-au folosit materiale similare în Franța. Dacă marea majoritate a caselor vechi din Franța au fost construite din piatră și acoperite cu țiglă sau ardezie, între secolul al XII-lea și secolul al XVII-lea au fost construite cartiere întregi de case cu etaj, din lemn, lut argilos, paie și var, pereții exteriori putând fi acoperiți cu draniță. În franceză, această tehnică se numește „colombage” sau „pan de bois”. De asemenea, găsim în regiunea de munte, la granița cu Elveția, un tip de gospodării folosite în sezon estival la creșterea animalelor, numit „chalet”, din bârne, cu acoperiș din draniță de molid sau larice. Meșteșugurile de sute de ani au fost transmise până astăzi, fiind firme specializate în reabilitare de clădiri vechi care formează o veritabilă industrie, dezvoltată prin obligativitatea pentru proprietari, impusă de către stat sau autorității locale, da a păstra originalitatea clădirilor. Sub îndrumarea arhitecților specializați în patrimoniu și urmând cerințele impuse de o politică puternică de protejare a patrimoniului, începută în secolul al XIX-lea și accelerată după al Doilea Război Mondial, meșterii populari au căpătat un rol foarte clar și apreciat în societatea franceză, fiind o breaslă indispensabilă pentru păstrarea identității culturale naționale. Deocamdată, în România, unde ideea de identitate națională ocupă adesea discursul politic, nu avem politici serioase de protejarea și reabilitarea a patrimoniului, mai ales în zone rurale, unde dispar încet meșteșugurile alături de clădiri istorice.

D.C.: Ce înseamnă „uns cu lut” și cum se procedează?

P.G.: Pentru a oferi caselor din lemn un confort mai ridicat, pereții (interiori și/sau exteriori, și în anumite cazuri tavanul) caselor de odinioară erau acoperite cu un amestec de lut argilos, paie și apă, ulterior dat cu var, formând un strat de aproximativ 3 cm grosime, izolator termic și protector împotriva insectelor. Acest amestec este călcat cu picioarele pentru a obține o „pastă” suficientă de omogenă, lipicioasă și elastică pentru a fi transportată în casă cu o „patașcă” (un fel de targă din lemn) și aruncată pe pereții acoperiți în prealabil cu un rând de vergele - sau două încrucișate - la aproximativ 3-4 cm distanță una de alta. Acest grilaj de vergele are rolul unei plase pe care lutul se poate ține după ce a fost aruncat cu forță și apoi întins într-o suprafață netedă cu ajutorul unei scânduri de lemn numită „leafă”. În timp, lutul se va usca și va crăpa. Crăpăturile vor fi utile pentru a permite prinderea stratului de finisaj întins la etapa următore, numită „fețirea”. Al doilea strat, mult mai subțire, este obținut dintr-un lut mai nisipos, bălegar de cal, var și apă. Dar am aflat că momentul acesta înseamnă mult mai mult pentru comunitatea locală. „Claca” organizată pentru unsul casei, la care participau peste 50 de oameni, era un prilej de ajutor reciproc între localnici și de sărbătoare, întreținând astfel legătura comunitară. Călcatul amestecului de către femeii și copii, bătutul și îndreptatul lutului de către bărbați erau activități care făceau parte din cultura locală, fără de care, alături de altele, comunitatea rurală nu putea funcționa.

D.C.: Îți lipsesc șampania și escargo-ul sau sarmalele cu mămăliguță, după o zi de muncă sunt mai bune?

P.G.: După o zi de muncă cu mâinile în lut, melci sau sarmale? Plecând de la o întrebare aparentă lejeră atingem un punct foarte important: contextul. Trăirea experienței culinare depinde și de alți factori decât gustul.

Ce pare mai firesc în curtea unor case bucovinene de peste 130 de ani, un ceaun unde clocotește un balmuș onctuos, sau o masă cu platouri de fructe de mare delicioase? Întrebarea se poate pune și invers: experiența de a degusta un miel la ceaun, fiert în smântână, va fi mai frumoasă la o stană de pe munte, sau într-un restaurant de 4 stele din centrul Iașiului?

Ce sunt tradițiile, obiceiurile, identitatea culturală fără cadrul arhitectural adecvat?

D.C.: Mulțumesc!

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR.3-4 / 2021