Rolul muzeelor sătești în promovarea identității culturale locale

Text: Doina IȘFĂNONI

În contextul societății post-industriale, caracterizată printr-un accelerat proces de globalizare și standardizare a vieții socio-economice și culturale, satul românesc cunoaște și el, după 1989, schimbări radicale în ceea ce privește ocupațiile, structura gospodăriei, arhitectura locuințelor și a construcțiilor anexe, precum și la nivelul îndeletnicirilor casnice și al meșteșugurilor țărănești. În numele modernizării, inventarul ocupațional și gospodăresc este abandonat, casele își schimbă planimetria și înfățișarea, materialele tradiționale - lemnul, piatra, paianta, chirpicii, pământul bătut în cofrag (ceamur) - împreună cu tehnicile de construcție specifice sunt înlocuite cu betonul armat, BCA-uri, vopseaua lavabilă și termopanele. Țesăturile și costumele care făceau odinioară cinste fiecărei femei, prin frumusețea și măiestria cu care erau lucrate, sunt astăzi tot mai rar folosite la decoratul camerelor din noile case, iar costumul popular este îmbrăcat doar la Crăciun și la Paști, la Nedei și Hramuri, la nunți, botezuri și cu prilejul zilelor festive ale localităților.

Tinând seamă de aceste coordonate ale vieții rurale contemporane și de rapidul proces de înlocuire a bunurilor țărănești cu produsele industriale, similare ca funcție, nu este de mirare că, în ultimele decenii ale secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea, s-au intensificat acțiunile intelectualilor și notabilităților sătești de recuperare a patrimoniului etnografic și a diverselor mărturii cultural istorice care reflectă specificul ariei de reprezentare teritorială. În urma campaniilor de salvare a obiectelor etnografice abandonate, prin gospodăriile sătenilor s-au înființat colecții etnografico-istorice, amplasate în școli, cămine culturale sau în vechi case țărănești, donate de proprietari sau cumpărate de autoritățile locale. Aceste muzee s-au născut din dragostea unor entuziaști pasionați pentru trecutul, cultura și arta populară locală, sprijiniți într-o măsură tot mai mare de locuitorii satelor respective.

Din perspectivă temporală muzeele sătești au cunoscut trei mari etape în evoluția lor.

Muzeul Gura Râului, Sibiu

1.Prin anii 1960, obiectele etnografice și documentele de istorie locală erau strânse din gospodăriile oamenilor de către cadrele didactice, ajutate de elevi. Acestea erau depozitate în școli unde se amenajau un fel de „camere etnografice” în care se țineau orele de limba română, istorie, științele naturii. Patrimoniul etnografic, alături de vestigiile istorice descoperite pe teritoriul comunei și documente vechi - acte de proprietate, de hotărnicie, cărți vechi - serveau ca material didactic prin intermediul căruia elevii învățau, pe de o parte, să respecte asemenea obiecte, iar pe de altă parte, să prețuiască informațiile furnizate de acestea despre moșii și strămoșii lor. De asemenea, elevii sunt învățați să privească dincolo de concretețea formală a pieselor, aparent banale sau desuete, pentru a înțelege evenimentele prin care au trecut înaintașii, capacitățile creatoare ale meșterilor locali de a făuri piese adecvate ocupațiilor, activităților casnice și gospodărești precum și competența sutelor de femei care știau să „îmbrace casa și familia” prin munca și priceperea lor.

Dacă din punct de vedere pedagocic aceste muzee sătești erau benefice pentru comunitate, ele prezentau mai multe categorii de probleme în ceea ce privește calitatea spațiului în care funcționau, adesea impropriu ca suprafață și microclimat și respectarea principiilor de etalare a patrimoniului. Indiferent de natura materialelor din care erau confecționate piesele, ele erau înghesuite pe mese și chiar pe podea, covoarele erau bătute în cuie pe pereți, iar costumele se îmbrăcau pe umerașe sau se prindeau direct peste covoare cu ace.

2. O altă etapă din evoluția muzeelor sătești, anii 1970-1989, este cea în care colecțiile etnografico-istorice sunt organizate tematic, în spații mult mai generoase. În expoziții, obiectele sunt grupate în funcție de activitățile în care erau implicate, fiind uneori însoțite de fotografii și documente vechi provenind de la oamenii din localitate. Prin intermediul acestor nuclee patrimoniale sunt ilustrate ocupațiile principale și secundare ale locuitorilor, meșteșugurile specializate (acolo unde s-au practicat), prelucrarea fibrelor textile în gospodăria țărănească (pieptănatul lânii, al cânepii, inului și torsul), țesutul și brodatul textilelor de casă și al pieselor de costum; aceste activități de industrie casnică textilă sunt însoțite și de categoriile de obiecte realizate prin aceste operații.

În cadrul acestei categorii, un loc aparte revine muzeelor cu statut de emblemă a localității. Prin intermediul obiectelor specifice aceste muzee sătești conservă ceea ce are mai valoros, reprezentativ și autentic comuna lor. Este cazul muzeelor pastorale de la Poiana Sibiului, Galeș, Gura Râului, a muzeului din Cârțișoara care prezintă meșteșugul pictării icoanelor pe sticlă și creația meșterului Nicolae Țâmforea, alături de documente privind viața și activitatea vestitului Badea Cârțan, a muzeului măștilor și tradițiilor populare moldovenesti din Târpești, județul Neamț, întemeiat de meșterul Nicolae Popa.

Din punct de vedere al rolului în comunitate, aceste muzee depășesc sfera instructiv-educativă. Prin intermediul mărturiilor concrete - obiecte și documente - ele urmăresc ridicarea nivelului cunoașterii istoriei locale de către membrii comunității, a valorii cultural-artistice a patrimoniului și înțelegerea implicațiilor socio-economice și culturale pe care le aduce cu sine practicarea unei ocupații dominante sau a unui meșteșug specializat. Asemenea muzee conferă un plus de valoare și atractabilitate locului unde se află, consolidând relațiile interumane din comunitate în sensul respectului de sine și față de ceilalți. Ele contribuie la formarea sentimentului de apartenență la respectivul spațiu (comună) și, implicit, la consolidarea conștiinței identitare. Mesajul acestor muzee este de a demonstra că, prin înaintași, cei prezenți își pot descoperi rădăcinile, clarificându-și identitatea culturală.

Muzeul Popa Târpești, județul Neamț

3. După anul 2000, asistăm la o creștere substanțială a numărului muzeelor sătești și la o diversificare tematică a lor. Între cauzele acestui fenomen se află grija sporită a mai multor categorii de persoane aparținând comunităților rurale - profesori, preoți, ingineri, artiști, oameni de știință, întreprinzători rurali etc. - față de patrimoniul etnografic și de istorie locală. Ei se străduiesc să salveze acești martori ai trecutului de la fireasca dispariție fizică, dar să îi și ocrotească de campaniile agresive ale comercianților de artă populară care cutreieră satele pentru a le colecta. Asociind acestor factori depopularea satelor și dispariția multor activități specifice în ultimele trei decenii, muzeele sătești își propun să depășească stadiul de expoziții tematice cu obiecte scoase din contextul care le-a generat - gospodăria, casa, atelierul - pentru a le reașeza în mediul lor originar. În concordanță cu aceste realități și nevoile actuale ale comunităților de a-și înțelege istoria locală și specificul vieții înaintașilor, muzeele sătești devin eco-muzee, prezervări de patrimoniu in situ ale unor gospodării țărănești, locuințe, ateliere meșteșugărești autentice. Aceste obiective, o dată identificate, intră într-un adevărat proces de conservare-restaurare pe locul unde s-au aflat inițial. Proprietarii de drept, autoritățile locale, iubitorii de cultură tradițională, reuniți în diverse asociații și organizații de salvare a patrimoniului cultural local, își asumă costul lucrărilor. Mult mai complex acest mod de valorizare patrimonială presupune atât competență profesională în selectarea obiectivelor și recondiționarea lor (adesea sunt invitate să participe prin muzeele locale și județene de profil), cât și susținerea concretă din partea autorităților (primărie, școală, biserică, întreprinzători locali în plan economic și turistic).

O casă tradițională care se dorește a deveni eco-muzeu trebuie să păstreze specificul arhitecturii zonale și al materialelor de construcție specifice locului. Amenajarea interiorului trebuie făcută în concordanță stilistică cu zona și perioada istorică de când datează casa. Pentru a ilustra secvențe din viața cotidiană a țăranilor, prin patrimoniul reunit în respectiva casă, se va reface sistemul tradițional de încălzire și preparare a hranei, în forma lui originală, se vor prezenta obiectele de uz gospodăresc folosite (vase din ceramică, lemn, metal), mobilerul va fi cel din aceeași perioadă cu casa și lucrat de meșteri locali, iar țesăturile vor fi cele lucrate de femei în gospodărie, conform codurilor îndătinate de organizarea spațiului de locuit. Pentru a cunoaște statutul socio-economic al proprietarului, implicit al țăranilor din acea vreme și prestigiul respectivei familii în comunitate se va amenaja „camera curată”, cea in care se primeau oaspeții la sărbători și se celebrau nunțile și cumetriile, în concordanță cu centrele vizuale de interes: colțul cu patul și zestrea fetelor de măritat, culmea/ruda cu ștergare și piese de port, „roata casei” cu covoare și ștergare care ilustrează hărnicia și priceperea femeilor din casă, „olurile de nănaș” de pe grinda casei (Maramureș) pentru a demonstra prestigiul familiei luate ca reper de viitori săi fini.

Fierăria Lui Lazăr , Șona

Inter-relaționarea dintre obiectele astfel distribuite creează un mediu stimulator de percepere a patrimoniului expus. Diversitatea categorială și originalitatea pieselor au capacitatea de a comunica nu numai modul de folosință al respectivelor obiecte, ci și informații despre componenta spirituală a celor care le-au realizat. Competențele tehnologice, gustul artistic al meșterilor și excelența lor lucrativă stocată în fiecare obiect lucrat manual stochează în structurile formale și plastico-decorative prețioase informații despre mentalitate, credințe și, din această perspectivă, eco-muzeele sătești, prezervate in situ sunt adevărate „perimetre ale memoriei” în care sunt salvate și conservate cele mai valoroase elemente ale vieții materiale și spirituale din respectivul areal. Unele dintre aceste muzee devin „școli de educație non-formală și comunicare inter-generațională”. Prin contribuția membrilor comunității, în aceste contexte se învață și se experimentează practicarea diverselor activități casnice - prelucrarea fibrelor textile, țesutul, croitul și brodatul costumelor - și gospodărești. În cadrul eco-muzeelor, tineretul, dar și adulții sunt implicați în realizarea de obiecte sau preparate gastronomice tradiționale; astfel se redescoperă tehnicile străvechi și savoarea unor preparate alimentare. De asemenea, cei implicati în aceste activități au posibilitatea de a experimenta și componenta afectivă, spirituală, pe care fiecare făuritor de obiecte tradiționale o include în tot ceea ce realizează cu mâinile și mintea sa. La Șona, în Țara Făgărașului, la inițiativa și prin contribuția pictorului Ștefan Câlția, s-a realizat „Fierăria lui Lazăr”, un atelier autentic de fierărie cumpărat de la un meșter fierar din Apața și pus în funcțiune, la Șona, ca atelier-școală pentru cei care doresc să deprindă secretele acestui meșteșug sau să vadă cum se face o balama, o cruce/grilă de fereastră.

În prezent, sunt tot mai multe exemple în România de asemenea inițiative și eco-muzee sătești prezervate in situ, în mediul lor originar. Fiecare dintre ele contribuie la salvarea patrimoniului etnografic și de istorie locală, cât și la promovarea de valori cultural-identitare. Prin eco-muzeele prezervate in situ comunitățile contemporane, rurale și urbane își recunosc emblemele trecutului și le conștientizează importanța pentru viața spirituală a contemporanilor. Prin raportarea la tezaurul înaintașilor, comunitatea își exprimă demnitatea apartenenței la un anumit teritoriu; prezentul se hrănește din tezaurul trecutului autentic. Prin intermediului patrimoniului cultural, individul primește forme perceptibile concret pentru a fi memorate și transformate în repere senzorial-cognitive.

Așadar, conform opiniei specialiștilor etnografi, istorici și sociologi, înființarea și funcționarea eco-muzeelor creează… „o sinteză geografică și istorică ce privește caracteristicile teritoriului, principalele sale dotări, aspectele morfologice, cronologice, tipologice privite din punct de vedere cultural. Doar astfel populația, grupurile și indivizii își regăsesc originile, identitatea și-și asigură viitorul (cf. Ioan Opriș, Muzeul Etnografic din Brașov, patrimoniul și teritoriul său de referință).

Martor al sufletului și al ingeniozității țărănești, creația populară tradițională nu a putut fi anulată de modernizarea rapidă a satului și nici de invazia produselor industriale. Obiectele produse de țăranul și meșteșugarul român se pot lăuda cu amprenta specificității și originalității obiectului executat în condiții de manualitate. Acesta este, de fapt, motivul pentru care patrimoniul etnografic specific unei zone sau alta, reunit în muzeele sătești, nu își va pierde niciodată valabilitatea. Aceste piese, când nu mai însoțesc existența de zi cu zi a țăranilor, trec din planul vieții cotidiene în planul vieții spirituale, devenind „stimuli/martori ai memoriei” cu funcții emblematice și valoare simbolică. Doar când vom conștientiza importanța acestor valori nu vom pierde nici satul, și nici identitatea culturală a locuitorilor săi.

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR.3-4 / 2021