Drumul meu către Marcel Iancu

Scenariul meu poartă subtitlul Un Requiem. Pentru că, deși mi-am dorit ca filmul meu să-l înfățișeze pe marele Marcel Iancu, am vrut să deplâng și uitarea colectivă căreia i-a căzut victimă nu numai el, ci și Bucureștiul modernist în ansamblu.

Drum care m-a adus la Marcel Iancu a fost unul lung! A început în 1998, în timpul celei de-a doua șederi a mele la București (prima oară am fost acolo câteva zile în 1993, ca oaspete al Uniunii Scriitorilor din România).
De data aceasta m-a primit prietena mea (și ulterior soția) Cristina, împreună cu părinții ei, în fostul cartier Uranus, nu departe de Casa Poporului. În nenumăratele plimbări pe care le-am făcut prin București în următoarele săptămâni, am început să „citesc” orașul: istoric, politic, literar, estetic. Dar îmi lipseau cunoștințele despre istoria arhitecturii și mi-am dat seama curând că, în lipsa lor, „citirea” orașului rămânea limitată.
Întâmplarea face că am ajuns într-o familie de arhitecți, socrul meu