Despre ceea ce nu este fotografia de arhitectură

Prezența într-un juriu de specialitate este mereu o provocare. Tentația egoului te aduce în situația de a avea impresia că ai un drept în a evalua opinia altcuiva. Am învățat de mult timp că singurele lucruri asupra cărora poți avea exigențe, care să și conteze în vreun fel și să fie legitime, sunt doar propriile acțiuni. Pe de altă parte, cea bună, rolul unui juriu este acela de a fixă linia unei anumite viziuni asupra unui domeniu, la un moment dat, și nu de a lua personal relația cu obiectul jurizării.
Am crescut cu fotografia de arhitectură, o practic și o cercetez de peste douăzeci de ani cu intenția de a o înțelege mai bine, de a concilia o veche relație adesea dificilă, de a inova în domeniul resorturilor esteticii acesteia, de a mi-o apropia, de a-i ajuta și pe cei interesați să îi conștientizeze mecanismele, dar și portițele de evadare. Și dacă ați găsit deja câteva cuvinte care par să nu se alinieze armonios, încă, ați observat corect. Pentru că relația mea cu fotografia de arhitectură propriu-zisă a fost, până la un moment dat, una ciudată, așa cum am avut curaj la un moment să recunosc: nu mi-a plăcut absolut deloc în formă ei rigidă, dogmatică. Da, știu că pentru a face loc cât mai bun subiectului, ca autor trebuie să te dai la o parte și să îți ții respirația. Și totuși, dincolo de alb-negru, de alinierea perfectă cu planurile de proiecție, de esențializare, cred că i-am reproșat mereu dezumanizarea. Mai mult, am crescut cu „așteptați să nu fie nimeni în cadru, apoi faceți poza”.
Deși legitime în anumite circumstanțe, aceste coordonate intrau în contradicție cu vibrația vie, cu uimirea de a ajunge în față unui obiectiv, cu emoția decodificării limbajului arhitectural la prima vedere, cu sesizarea subtilităților, cu promisiunea revenirii, cu oamenii întâlniți acolo, cu stările care deveneau amintiri dragi, experiențe de viață, inele de creștere. Aș fi vrut să includ toate acestea acolo, în fotografii, dar mă loveam de rigorile „legitime” ale genului ca de un zid. Și atunci mi-am dat seama că trebuie să învăț „să vorbesc cu pereții”. Apoi, să fiu eu însumi, pentru că, în cele din urmă, arhitectura era doar punctul de început al unei experiențe personale, din care, dincolo de ceea ce se transformă în mine cu o anumită ocazie, este vorba și despre ceea ce îmi aduc aminte în urmă experienței dintr-un anumit loc și despre cum pot povesti toate acestea cuiva care nu a fost acolo. Aș fi vrut ca fotografia de arhitectură să conțină toate aceste vibrații invizibile, să le facă loc, să le includă, să mă primească, astfel, mai aproape.
În această lumină, sunt primul care aplaudă o poetică vizuală personală, împingerea limitelor tematice, includerea dimensiunii umaniste ca ingredient necesar și esențial al unei fotografii care exprimă arhitectura, dincolo de detaliul tehnic, prin punerea în lumina a vieții, sub incidența luminii calde. Astfel, spațiul devine loc, oglindă a unei experiențe trăite, mijlocite de cadrul construit. Fotografia de arhitectură nu trebuie să rămână doar în spiritul expresiei măsurabile a unui spațiu cu anumite însușiri, a unei asamblări geometrice sau exclusiv ale unui detaliu semnificativ. Pentru că poate fi infinit mai mult de atât: descoperirea unui nou mod de a privi ceea ce credeam că știm deja sau a unui unghi sau detaliu nou, decupări și reîncadrări într-un context, dezvoltarea unor resorturi creativ-narative, expresia trăirii unui moment irepetabil aflat sub incidența elementelor de mai sus.
În sprijinul acestei afirmații și invitații, chiar, de a experimenta liber, dar și în sprijinul cititorului, aduc elementele de limbaj specific care oferă puncte esențiale de reper: Observarea, Spațiul, Lumina, Timpul și Emoția. Acestea devin pilonii Codului Fotografiei. În orice formă de asociere și utilizare, introducerea lor Conștientă, Armonioasă, însușită și exersată cu Disciplină, Curiozitate, prin manifestarea Creativității conduce, cel puțin, spre obținerea unor fotografii care respectă și aduc un omagiu subiectului, îl prezintă într-o nouă lumină, imprimă echilibru și armonie, sunt memorabile, irepetabile și trezesc în privitor curiozitatea și nevoia imediată de a fi acolo, la fața locului. Și dacă atributele acestea pot fi atașate unei singure imagini, alcătuirea unei serii de imagini aduce cu sine noi provocări, care țin de acuratețea structurării a ceea ce devine un „Discurs vizual narativ”.
Criteriile de evaluare în plan estetic ale unei imagini sunt numeroase, m-am limitat însă aici la cele menționate explicit, prezente în gestul fotografic prin filtrul mecanismelor esențiale de realizare, în siajul modului personal și individual de implicare și aplicare a elementelor Codului. Intuiți, cu siguranță, filtrul criteriilor de evaluare prin care am privit seriile propuse de către participanți în secțiunea dedicată din cadrul BNA 2023.
Îmi place adesea să îmi amintesc cuvintele lui Louis Kahn care îndemna arhitecții să lucreze cu cărămida așa cum acesteia i-ar plăcea să devină clădire. Aduc ideea poetică în planul fotografiei: oare clădirilor cum le-ar plăcea să fie fotografiate, cum le-ar plăcea să se privească în imagini? Cred că fotografia „bună” nu este doar pura expresie a viziunii fotografului („așa am vrut sau văzut eu la un moment dat”), cât o întâlnire la mijloc, ideal fericită, între conștiința clădirii și viziunea observatorului fotograf asupra acesteia, o întâlnire de ecouri în plan sensibil. Ambele sunt dimensiuni infinite, putând fi explorate din nou, și din nou, cu aerul primei întâlniri. Iar acest lucru este magic. Data viitoare ceva va fi schimbat în noi, în intensitatea și culoarea razelor de lumină, în ceea ce ne amintim despre noi. Sigur, nimic nu se compară cu intensitatea unei prime întâlniri. Cunoașterea are loc cu fiecare declanșare și revenire asupra subiectului. Poate abia atunci începe fotografia de arhitectură, după ce învățăm limba zidurilor, după ce ne împrietenim cu lumina și ne lăsăm conduși de contraste, gestionând concomitent geometria, forma, perspectiva, claritatea, tonul, textura, culoarea, staticul și dinamicul, permanentul și efemerul, ceea ce știm deja și ceea ce așteaptă încă să fie dezvăluit, cuantic. Dincolo de răspunsuri, fotografia poate naște noi întrebări, este foarte bine dacă și când se întâmplă acest lucru.
De aici, este simplu. Ce nu este fotografia de arhitectură? Expresie în cheie liberă a unor situații în care se întrevăd și clădiri, fără grijă la propria așezare, la punctul de stație, la detalii, la ceea ce putea fi evitat sau inclus în întregime, cu puțină atenție și răbdare. Fără decupaje incomplete, fără racordarea la exigențele minimale și specifice (vezi lucrul cu perspectiva, care poate fi accentuată la un al treilea punct de fugă doar cu motiv întemeiat), fără o sumă de opțiuni personale și arbitrare care pare că nu încep și nu se termină nicăieri. Toate acestea pot fi evitate de la un moment dat, mai ales când majoritatea elementelor care induc o raportare nesigură, incompletă sau superficială, ar trebui să fie cel puțin intuite, conștientizate, cunoscute, prin exercițiu și o nevoie naturală pentru disciplina acestuia, pentru armonie și echilibru.
Acest text nu intenționează să fie o critică. Am renunțat la acest impuls imediat după ce a apărut, natural, în urmă procesului de jurizare. „E un punct de plecare, o ocazie excepțională de învățare, pentru viitor”, mi-am spus. Acest text își dorește a fi un sprijin pentru cunoaștere și conștientizare. Îi facem un mare bine arhitecturii dacă reușim să o comunicam în imagini cel puțin corecte din punct de vedere compozițional, cu impact, care dovedesc o bună stăpânire a mediului de lucru, înțelegerea subiectului și afirmarea unui punct de vedere creativ, care să încarce gestul arhitectural cu emoție și vibrație, care să miște ceva în privitori și să producă o schimbare, fie în atitudine, fie în planul percepției. O imagine bine realizată, în spiritul cunoașterii subiectului, a echilibrului și armoniei, vorbește pe de o parte despre autor într-o cheie pozitivă, dar ajută enorm privitorul să își însușească limbajul acesta esențial și necesar, chiar dacă inițial aceasta se întâmplă discret. Imaginea ca pilon cultural, ca vector de comunicare, de transformare și schimbare devine un instrument de comunicare extrem de puternic și care poate determina transformări benefice, mai departe, ca undele de pe luciul unei ape.
Ce nu este fotografia de arhitectură? Nu merită să fie o șansă ratată de a face posibile toate aceste lucruri minunate, de a spune o nouă poveste, de a schimba ceva în bine, în oameni și în lumea dimprejur. De aceea prețuiesc fotografia și cred cu tărie în necesitatea evidențierii acestor argumente prin care am propus reevaluarea relației cu sine, cu resursele instrumentului și gestului fotografic, cu arhitectura și cu transformările pe care întâlnirea oamenilor cu obiectul de arhitectură, la orice scară de raportare, le face posibile.