Între „tradiție” și modernitatea interbelică

„Omul de la Dunăre” are o condiție aparte în viața literară de azi.

După decenii de relativă ocultare - provocată de aceleași împrejurări care determinaseră, înaintea accidentului fatal din 29 mai 1945, plecarea scriitorului de la oficiosul comunist „România liberă” -, astăzi, Mihail Sebastian (1907-1945) se bucură de o actualitate literară nebănuită, la un moment dat. Exprimată mai mult prin reeditări și dezbateri aprinse pe marginea jurnalului său intim (indiscutabil, un best-seller al literaturii române de după 1989) decât prin exegeze notabile, această actualitate nu este conjuncturală. Scrisul lui Sebastian, și în special proza sa, nu s-a învechit, prin comparație cu cel al altor autori interbelici. Dacă în cazul lui Liviu Rebreanu sau al Hortensiei Papadat-Bengescu se simte imediat, la lectură, codul secolului precedent, textele lui Mihail Sebastian par scrise astăzi. Și nu doar la capitolul stilului ori al dezbaterii pe tema condiției evreului în România și în