Virginia Haret. Cine are ceva de spus?

Prezentarea realizată de arhitecta Henrietta Delavrancea-Gibory a fost susținută la Sesiunea de comunicări a Academiei R.S.R. din 5-7 mai 1976. Textul scris de Henrietta Delavrancea se păstrează în manuscris la Biblioteca Academiei Române, Secția Manuscrise, Arhiva Radu Haret.

Și fir a păr iată-ne în fața celei dintâi femei arhitect din lume, Virginia Andreescu, căsătorită Haret, care a pătruns prin „ușa cea mare”, în arta de a construi, în anul 1919. Nepoata pictorului Ioan Andreescu s-ar fi putut, tot așa de bine, dedica Picturei sau Sculpturei, dacă n-ar fi mijit în ea acel sfredel puternic și ample năzuințe care cereau mai mult, cucerirea spațiului, care-i dă arhitectului înalte satisfacții, nebănuite de cei din afara breslei.

După diplomă, Virginia se mai perfecționează doi ani în Italia, pe lângă maeștri renumiți.

Reîntoarsă în țară, în 1922 ea e doritoare să-și exercite profesiunea cu convingere sigură și debutează la Casa Școalelor, și îi rămâne credincioasă 25 de ani.

Preia proiectele în funcțiune, după care compune pe ale ei proprii, care devin „proiect tip” pentru toată țara, de la școlile cele mai mici, până la cele mai complexe licee. Este mâna dreaptă a arhitectului șef I. Pompilian.

Arhitectura ei se desfășoară în spiritul vremii, pe drumul cerat de arhitectul Mincu, și după el de arhitectul Petre Antonescu, mai apropriat de caracterul monumentelor noastre străvechi. Apoi se documentează personal, colaborând cu grupul de la Monumentele Istorice, dând un aport serios cu relevee, schițe și reconstituiri. În special, se aproprie de arhitectul Ghica-Budești și colaborează cu el la tratatul de artă românească în Muntenia și Oltenia și la lucrările de arhitectură moldovenească, care se resimte în realizarea Liceului „Cantemir” și altele.

Jocurile vieții și neașteptatul au vrut ca în decursul desfășurării profesiunei să găsească în colaborarea cu inginerul Spiru Haret, vicepreședintele Societății Edilitatea, o înțelegere profundă și o prietenie din care a derivat căsătoria și nașterea unui fiu, Radu, astăzi inginer dr. profesor. Colaborarea cu soțul se răsfrânge asupra întregii vieți, ajutând-o să-și exercite activitatea impulsivă, multiplă, aproape incredibilă. Ceea ce a caracterizat-o pe Virginia a fost înțelepciunea de a care a dat dovadă, de la începutul desfășurării carierei știind să se asocieze cu colegi experimentați și lansați în viață. Astfel, în primul an de activitate, 1922, în cadrul Soc. Construcția Modernă a ridicat blocul Cantacuzino pe Calea Victoriei colț cu strada Frumoasă, pe terenul moștenitorilor Nababului, cu 6 caturi.

Cu arhitectul Pompilian, blocul Tinerimea Română și mai înalt. Apoi tot cu el clădirea Societății Comunale de Locuințe Eftine în Piața Rosetti colț cu strada Hristo Botev, cu 9 caturi, în 1926, a cărei puternică și impozantă cornișă produce admirația fostului ei profesor, arhitectul Constantin Iotzu. Mai colaborează cu Simotta, Doneaud și alții. Potențialul ei puternic o aruncă în viață cu și mai multă autoritate și siguranță și realizează o serie întreagă de locuințe unifamiliale în capitală și în provincie, cluburi, diverse programe, unde caută să imprime influențele arhitecturii strămoșești, studiată personal „in situ” prin țară. Și, prin concursuri publice câșigate, construiește un cartier de locuințe în București și încă alte lucrări datorate premiilor I obținute.

Timpuri noi bat la ușă. Revoluția în arhitectură Virginia o urmează cu discreție și reținere și iat-o concepând clădirea din bulevardul Lascăr Catargiu nr. 14, cu mai multe apartamente, casa lor proprie unde vor locui 30 de ani. Știe a rămâie cu tact în cadrul acelei artere. Orizontalele ei sunt ponderate, spațiile liniștite, degajând din ele pulsația unei vieți primitoare și reculese. De acum încolo ceeace concepe va fi în același spirit și reprezintă noul caracter al arhitecturii la care se fixează. Nu cade în expresiile inumane ale lui Le Corbusier, ca un Marcel Iancu, fără să mai citez pe alții, ca să nu-i compromit, care ulterior revin la vechea matcă, cea pe care unii nu o părăsiseră niciodată.

Activitatea ei este uluitoare, căci pe lângă cele 150 de clădiri proiectate și executate, colaborează la revistele de arhitectură și inginerie, e membră în consilii profesorale, activează la cele 2 societăți de arhitectură și la cea a Politehnicii, la Urbanismul, e profesoară, ia legatura cu arhitecții din URSS, apreciată și poftită se duce la Moscova, face traduceri și multe altele… fără să mai pomenim excursiile de studii, sau delegații, cu ocazia cărora a aprofundat pe teren arhitectura mondială.

Din activitatea ei complexă rămâne valoroasa Monografie a Teatrului Național. Tehnica studiului este detaliată, limpede și organizată, documentarea abundentă în scripte, desene și fotografii notate. Lucrarea trebuie dată tiparului și ușor completată în final de arhitecții martori oculari ai dezastrului, care încă mai trăiesc astăzi.

Potențialul electric al activității ei se curmă după 40 de ani de înfrigurată activitate. Soarta îi zdrobește elanurile ei spre frumos: „Într-o zi însorită de primăvară a anului 1962 Virginia Andreescu Haret se săvârșește. Talentul și munca ei intensivă rămân un exemplu de viață dedicată artei, în înalta profesiune a arhitecturii”.