Grav e că, în toate deceniile care au urmat după 1933, nu un om în faţa unei hotărâri dificile, ci ditamai istoria arhitecturii a acţionat discriminator: ne-a învăţat la şcoală exclusiv despre domnii de la Bauhaus. Nimic despre rolul şi performanţele fetelor – Gunta Stölzl, Marianne Brandt, Benita Otte, Gertrud Grunow, Otti Berger, Alma Buscher şi multe altele – şi nu în ultimul rând ale consoartelor maeştrilor: Lucia Moholy-Nagy, Gertrud Arndt, Annie Albers, Lilly Reich, Ilse Gropius, femei independente, capabile, creative. Unele nu se găsesc nici azi pe wikipedia. Şi à propos de istoria arhitecturii, Lucia Moholy nu doar a contribuit cu cele mai multe fotografii la iconografia Bauhaus, dar a avut un rol fundamental la redactarea Cărţilor Bauhaus. Cele 14 volume au apărut sub numele lui Walter Gropius şi László Moholy-Nagy, Lucia nefiind menţionată. Nici mai târziu n-a fost adăugată vreo notă reparatorie.
Continui să enumăr circumstanţe justificative ale faptului că, deşi declarase egalitatea în drepturi a fetelor cu băieţii, Gropius a fost nevoit să inventeze abateri de la intenţii şi program. Urmare a influenţelor directe ale Arts&Crafts şi indirecte ale lui Hermann Muthesius – ofiţerul de legătură al mişcării cu Germania – şcoala înfiinţată de Gropius urmărea sinteza dintre arte şi meşteşuguri. Staatliches Bauhaus Weimar a luat fiinţă, de altfel, prin cuplarea a două instituţii cu aceste specializări, din Weimar: academia de arte şi Marea şcoală ducală saxonă de arte şi meserii, de sub fosta conducere a lui Henry van de Velde. Pe de altă parte, în vreme ce fetelor le era interzis accesul în academiile de artă, le era permis să urmeze şcoli de meserii şi arte decorative, pentru că era nevoie în industrie. (Astfel de instituţii erau, de altfel, extrem de onorabile în Germania, conduse fiind de personalităţi cu renume ca Hans Poelzig, Peter Behrens, Henry van de Velde, Richard Riemerschmid, Josef Hoffmann în Austria.) Lucrurile trebuiau să se desfăşoare conform teoriei: bărbaţii cu creaţia intelectuală, fetele cu aplicaţia artizanală. Când însă şcoala lui Gropius le-a promis fetelor posibilitatea de a studia o mulţime de specialităţi la o instituţie de învăţământ superior – creaţie de mobilier, ceramică, pictură murală, ţesătorie, grafică de tipar şi legătorie, metaloplastie, sticlărie – atunci afluxul de candidate a fost mult peste aşteptări. S-au înscris mai multe fete decât băieţi.

Cât de multe să fi fost cererile de admitere la Arhitectură din partea fetelor din România anilor 1900? Categoric puţine. Câte să fi fost candidatele respinse? Mă îndoiesc să fi fost cazul, dar trebuie cercetat. Iată o problemă de care rectorii noştri de atunci au fost probabil în mod natural scutiţi, spre deosebire de cei din Germania.
Iată şi o coincidenţă: tot în celebratul an dintâi 1919, anul admiterii libere la Bauhaus, Virginia Andreescu Haret îşi încheia studiile de arhitectură la Bucureşti, cu diploma de arhitect. Fusese admisă la facultate înainte de război, împreună cu alte trei fete – coincidenţă sau mai degrabă nu – tot din familii intelectuale de notorietate. Să fi fost România mai emancipată decât Germania? Nu. Alte femei, respinse la Drept sau la Politehnică, la Iaşi sau la Bucureşti, au fost nevoite, în acelaşi timp, să-şi facă studiile la Berlin sau la Paris. Cum o fi fost posibil, când tot occidentul susţine că şi acolo porţile erau închise pentru femei? Astfel: unele au absolvit instituţii private, plătind, de regulă, o taxă mai mare decât băieţii. Alte universităţi au introdus dezlegările mai devreme. Şi, în fine, şi în est, şi în vest, restricţiile se mai relaxau în faţa familiilor cu notorietate sau, cu infinite prudenţe, a unor fete excepţionale care mai erau şi hotărâte şi insistente. Cu condiţia să nu fie prea multe – condiţie, de regulă, îndeplinită.
Tot România era şi ţara în care Titu Maiorescu susţinea că femeia are posibilităţi intelectuale reduse, având creierul mai mic: „Femeia e incapabilă de dezvoltare, oricât ar încerca să-şi dezvolte inteligenţa, ea nu va reuşi; ba chiar, cu timpul, ea se tâmpeşte şi tinde către idiotism”. Îl citez şi eu cu răutate, că şi eu sunt om. O anume publicistă, Sofia Nădejde, şi-a pus atunci mintea să-l contrazică, invocând alte calităţi fizice ale materiei cenuşii responsabile cu inteligenţa şi se pare că polemista îndrăzneaţă a creat ceva animaţie în societatea vremii.

Conducerea de la Bauhaus a fost pusă atunci în mare dificultate. În primul rând, ponderea mare de femei – asociate mental cu lucrul manufacturier – ar fi putut arunca o umbră de îndoială asupra nivelului academic al şcolii. Gropius era şi extrem de circumspect faţă de un posibil „diletantism meşteşugăresc”. De fapt, tradiţiile medievale prevăzute de el în programă erau, în parte, tranzitorii şi trăgeau cu ochiul la tehnologiile industriale, pentru când o veni momentul. Apoi, Bauhaus era o instituţie de stat, veşnic limitată de fonduri, cu locurile atent drămuite şi cu ambiţii mari pentru piaţa muncii, după absolvire. În concluzie, s-a creat pentru fete o clasă specială, care a fost asimilată cu clasa de ţesătorie şi care s-a numit Atelierul de Textile. Toate fetele erau îndrumate acolo. Numai cu oarece insistenţe erau primite talentele de excepţie şi la alte specialităţi, unde erau supuse la testări severe şi nu prea erau încurajate. „Nu putem să ne permitem experienţe inutile”, considera managerul Gropius. Băieţii, în schimb, aveau libertate de opţiune, relativ independent de nivelul prestaţiei.