Ioana Grigorescu. Tradiție și modernitate

text: Alexandru PANAITESCU

Autoportret 1956

REPERE BIOGRAFICE
Născută în București la 4 martie 1915, Ioana Sabina Grigorescu a absolvit în 1941 Facultatea de Arhitectură, iar în 1947 și-a obținut diploma de arhitect cu calificativul „Magna cum laudae” pentru un remarcabil proiect abordat într-un registru modern, de avangardă la vremea respectivă.
Între 1942-1943 și 1945-1946 profesează ca arhitect la Radiodifuziune, apoi la Ministerul Informațiilor (1947-1950), ulterior la nou-înființatul Institut de Proiectări pentru Construcții - IPC (1950-1951), iar între 1949-1952 este și asistent la Facultatea de Arhitectură. Spre sfârșitul anilor ’50 ai secolului trecut a activat la CSAC, și apoi, din 1959, la DMI până în martie 1972, când pensionarea impusă i-a întrerupt prestigioasa carieră de restaurator.
Ioana Grigorescu și-a aflat odihna veșnică la 13 noiembrie 2006 și a fost înmormântată la Mănăstirea Dragomirna.

În galeria arhitecților care, prin realizările lor din perioada anilor ’50-’70, au contribuit hotărâtor la afirmarea unui vârf greu de egalat al protejării, conservării și restaurării monumentelor istorice din România se înscrie cu majuscule și numele arhitectei IOANA GRIGORESCU (4 martie 1915-13 noiembrie 2006).
Pe lângă arhitecții Ștefan Balș, Horia Teodoru, Paul Emil Miclescu, Eugen Chefneux, Virgil Antonescu, Radu Udroiu, Nicolae Diaconu ș.a., Ioana Grigorescu s-a afirmat cu putere, mai ales în anii ’60, alături de alte arhitecte, dintre care trebuie amintite, cel puțin, Rodica Mănciulescu, Mariana Angelescu, Liana Bilciurescu, Olga Bâzu, Micaela Adrian sau Eugenia Greceanu și nu numai, împreună, fără excepție, formând la Direcția Monumentelor Istorice - DMI o școală de înaltă competență în domeniul restaurării monumentelor.

În ceea ce privește poziția Ioanei Grigorescu în această echipă de excelență, ea a fost definită în 1984 de arhitectul Ștefan Balș, care afirma că cei mai talentați colaboratori ai săi de la DMI au fost arhitectele Rodica Mănciulescu și Ioana Grigorescu. Față de aceasta din urmă avea, însă, o părere mult mai nuanțată, spunând că „...deși nu puteam fi de acord cu felul în care înțelegea munca de restaurare, am apreciat deosebit exigența sa în materie de execuție, pasiunea pe care o punea în restaurare. Din păcate, a imprimat o pecete personală care a știrbit, adesea, expresia tradițională a monumentului, în dorința, lăudabilă, dar și ambițioasă de a trata lucrările sale în spiritul arhitecturii de astăzi”¹.
Aceste aprecieri, formulate elegant, dar cu rețineri, reflectă o realitate contradictorie. Cu lucrări de restaurare remarcabile, derulate într-un interval scurt, de cel mult un deceniu și jumătate, Ioana Grigorescu a avut, dar mai ales are, admiratori înfocați, uneori poate prea exagerați atunci când o consideră cea mai semnificativă personalitate a restaurării monumentelor din România, cel puțin din anii ’60-70, fără ca ei să fie totuși prea departe de adevăr. Pe de altă parte, însă, Ioana Grigorescu a avut și se pare că mai are încă o serie de contestatari neîmpăcați care i-au privit lucrările cel puțin rezervați, de multe ori apreciindu-le ca fiind abordate neștiințific, unii păstrându-și până astăzi antipatia.

Încă de la prima sa lucrare din domeniul monumentelor istorice - reîntregirea incintei de la Mănăstirea Dealu din Târgoviște (1955-1958), concepută de Ioana Grigorescu în colaborare cu Nicolae Diaconu, partenerul său profesional și de viață, ea dovedește o deosebită maturitate profesională, dar mai ales o concepție forte clară și sigură privind modul de a interveni într-un cadru istoric valoros. În primul rând, prin soluția propusă, s-a urmărit evidențierea etapelor de edificare a monumentului, prin folosirea curajoasă a unor forme arhitecturale noi, rezultate din interpretarea în spirit modern a unor elemente de arhitectură tradițională, totul făcut în deplină armonie cu principalul monument existent, biserica din timpul lui Radu cel Mare (1495-1508). Mai ales Ioana Grigorescu, în tot ce a creat apoi în domeniul restaurării și punerii în valoare a monumentelor de arhitectură, nu s-a abătut de la acest crez profesional pe care l-a aplicat fără niciun compromis, chiar și atunci când această consecvență avea să-i dăuneze nu doar pe plan profesional, ci și personal.

În 1958, Ioana Grigorescu intră în echipa arhitectului Ștefan Balș, care conducea colectivul de restaurare a monumentelor istorice de la Comitetul de Stat pentru Construcții și Arhitectură - CSCA, apoi la DMI, unde circa un an, după propria sa expresie, face „ucenicie”, elaborând detalii pentru restaurările de la mănăstirile Moldovița, Slatina și Hurezu; din 1960 până prin 1963, împreună cu Nicolae Diaconu, și apoi în nume propriu, primește responsabilitatea conducerii unor proiecte de restaurare de mare importanță, în anumite etape continuând pentru unele lucrări colaborarea cu Nicolae Diaconu.
Până în martie 1972, când a fost pensionată forțat, ea s-a ocupat de restaurarea unui număr mare de monumente de arhitectură de referință, cu precădere din nordul Moldovei.
Arhitectei Ioana Grigorescu i se datorează aspectul de astăzi al ansamblurilor mănăstirești de la Dragomirna și Sucevița, principalele sale lucrări, inclusiv aspectul micilor biserici ale cimitirelor din vecinătate acestora sau al unor părți semnificative de la Mănăstirea Humor (biserica și Turnul Vasile Lupu). Totodată, mai sunt de amintit punctual restaurările sale de la Mănăstirea Putna (Turnul Tezaur și biserica, pentru care a făcut, în primul rând, cercetări aprofundate, în final, însă, ignorate); Mănăstirea Secu (arhondaricul, o parte din chilii, turnurile de intrare și al Mitrofanei, cât și propunerile neaplicate pentru redarea formei inițiale a bisericii); Mănăstirea Slatina (trei dintre turnurile incintei și studiile pentru refacerea Casei Lăpușneanu); Mănăstirea Sihăstria Secului (stăreția); Mănăstirea Voroneț (refacerea acoperișului bisericii într-o formă apropiată de cea originară și casa custodelui); Casa Dosoftei din Iași ș.a.
Arhitectă de formație profund modernă - calitate probată încă din timpul studiilor și în remarcabilul său proiect de diplomă și, apoi, manifestată consecvent -, Ioana Grigorescu a reușit să îmbine cu talent, dar și mult curaj, în restaurarea monumentelor de arhitectură, elementele constructive originare cu completări sau/și refaceri tratate într-un registru modern susținut consecvent.

În totală opoziție cu restaurările și reconstruirile „în stil” ale monumentelor de arhitectură sau ale unor părți ale acestora, realizate în primul rând pe baza unor documente sau/și desene de arhivă sau prin analogie cu lucrări asemănătoare, ea a fost adepta consecventă a diferențierii clare a etapelor de construcție și intervenție, marcând fără dubii, dar în deplină armonie, părțile vechi de cele noi, reconstruite sau adăugate.

În linii mari, concepția de restaurare susținută de Ioana Grigorescu a stat sub semnul sincerității și autenticității, fiind definită de ea ca „... asemănătoare reîntregirii unui vas de lut cu un alt material contrastant [și pe care] privindu-l, ești mulțumit să știi care anume porțiune este cu adevărat originală și care a fost completată [s.n.]. Astfel, cercetătorul viitor sau vizitatorul devine implicit un spectator activ, un critic al restaurării, își dă seama atât de starea monumentului la începutul lucrării, cât și de justețea sau eventualele greșeli ale reconstruirii...”². Pentru a evita soluțiile de tip pastișă, Ioana Grigorescu păstra tot ce aprecia că era valoros la construcția restaurată, restul fiind completat cu elemente realizate, de preferință, din materiale contemporane (de cele mai multe ori, betonul armat aparent), în forme abil stilizate, marcând tranșant epocile de realizare, abordare vehement contestată de către unii dintre colegii săi.
Printre multe altele, modernitatea concepțiilor sale de restaurare este probată de modul spectaculos în care a transformat cele două corpuri de chilii de la Mănăstirea Dragomirna, datând de la mijlocul secolului al XIX-lea, aflate pe laturile de nord și vest ale incintei și adosate zidului acesteia, care aveau inițial o arhitectură cazonă. Prin intervenția Ioanei Grigorescu, drumul de strajă cuprins sub același acoperiș a fost degajat pe toată înălțimea, generând spații de un extraordinar dinamism. De asemenea, imagini spectaculoase care te pot duce cu gândul la gravurile lui Giambattista Piranesi, oferă interiorul holului de legătură dintre cele două clădiri, marcat de traseul în zigzag al unor scări masive din lemn. Factura modernă a intervențiilor sale transpare elocvent și din desenul de ansamblu și de detaliu al fațadelor dinspre curtea mănăstirii, rezultate prin remodelarea corpurilor de chilii.
Tot la Dragomirna nu pot fi omise câteva dintre soluțiile adoptate de Ioana Grigorescu la clădirea impunătoare a egumeniei (astăzi adăpostind muzeul mănăstirii), semnificative pentru crezul său profesional. Dacă la sala gotică bolțile erau bine păstrate, în restul spațiilor de la nivelul superior, bolțile dispăruseră în timp, acestea fiind reconstituite de Ioana Grigorescu din beton armat aparent, turnat în cofraje atent studiate pentru obținerea unor amprente care să sugereze discret zidăria unor bolți de cărămidă, fără să o imite.
În același mod de abordare, care îmbină cu mare abilitate tradiția cu modernitatea, se înscrie și restaurarea făcută de Ioana Grigorescu la Mănăstirea Sucevița, cea mai contestată lucrare a sa. Mult discutate au fost reconstruirile celor două foișoare ale corpului de chilii aflat pe latura de est a incintei și care înglobează Casa Movileștilor, datând parțial din timpul ctitorilor mănăstirii. Pentru refacerea foișoarelor, care anterior restaurării ajunseseră să aibă o arhitectură neoromânească, datând probabil din 1925-1930, soluția propusă de Ioana Grigorescu a urmărit să exprime sincer epoca intervenției. Astfel, partea superioară a foișoarelor a fost executată din beton armat aparent, așezată pe un parter masiv din piatră brută rostuită, fiecare cu câte un gârlici de intrare la beciurile datând de la ctitorire. Spațiul deschis al foișoarelor a fost acoperit cu o boltă „a vella”, într-o interpretare contemporană realizării, cu o singură arcadă foarte aplatizată pe fiecare din cele trei laturi libere ale acestora și sprijinită spre curte pe doi stâlpi de colț, cu secțiune variabilă, modelați în forme diferite pentru fiecare foișor în parte.

În sensul aceleiași concepții, la nivel de detaliu a apelat, practic, fără excepție, la forme noi, sculpturale, care pleacă de multe ori de la surse etnofolclorice. Tendința, cu adevărat programatică, este evidentă mai ales în cazul rezolvării unor piese de mică arhitectură, cum ar fi fântâni, umbrare, dar mai ales la uși, porți, clanțe, inclusiv la stâlpii și grinzile de la unele pridvoare sau foișoare, coloane, trepte etc., părți de construcție mai mari ori mai mici, cât și obiecte de mobilier (bănci, taburete etc.) despre care nu se mai păstra nicio informație privind forma originară.

Acestea sunt realizate de regulă din lemn, dar uneori și din beton armat aparent sau îmbinând în mod surprinzător cele două materiale în forme pline de fantezie care rimează perfect cu elementele vechi, de regulă, din piatră, existente din etapele originare ale monumentului restaurat și care încă se mai păstrau la momentul intervenției.
Imaginația debordantă a Ioanei Grigorescu se remarcă și în cazul rezolvării scărilor, interioare sau exterioare, toate de o mare originalitate, cu forme și dimensiuni corespunzătoare specificului locului în care sunt dispuse, inventarierea și studierea acestora putând fi o temă separată de studiu.
Găsirea unor forme contemporane pentru completările sau reconstituirile făcute unui monument a fost numai o parte a preocupărilor consecvente ale Ioanei Grigorescu de a aduce monumentul cât mai aproape de starea originară, dar cu evidențierea clară a etapelor de edificare. În acest scop, a întreprins atente cercetări ale arhitecturii acestuia, fundamentând cu meticulozitate soluțiile de restaurare, urmărind punerea clară în evidență a componentelor inițiale care au rezistat timpului, evitând confuziile de datare dintre părțile vechi și cele noi, adăugate de restaurator.
Pentru aceasta, Ioana Grigorescu s-a implicat cu pasiune în cercetarea arheologică și arhitecturală (mai ales de parament) a monumentelor de care se ocupa, ca principală bază pentru a-și susține propunerile de restaurare, unele dintre ele însă neacceptate de istorici și mai ales de arheologi, dar și de unii colegi ai săi din DMI sau/și de forurile bisericești. Însă, în toate cazurile, completările făcute de Ioana Grigorescu în spirit modern la monumentele restaurate sunt expresii ale unui limbaj artistic foarte bine stăpânit și folosit consecvent, care a stârnit deopotrivă mult interes și o puternică reacție adversă.

În acest sens, mai trebuie amintite și câteva restaurări ale Ioanei Grigorescu, pe care ea le considera corecte din punct de vedere profesional, dar respinse pe diverse motive de factorii decizionali sau transformate după pensionarea sa. Așa a fost cazul cu propunerile pentru readucerea la formele originare ale bisericii Mănăstirii Secu sau al restaurărilor în formă deschisă a pridvoarelor de la bisericile mănăstirilor Dragomirna și Putna. Tot la aceasta din urmă a susținut fără succes necesitatea subzidirii fundațiilor bisericii, cât și faptul că pridvorul bisericii a fost adăugat cu ocazia reconstruirii sale de la mijlocul secolului al XVII-lea. În cazul bisericii de la Voroneț, între 1974-1975, pentru o protejare mai bună a picturii exterioare, probabilă, dar neconfirmată, conducerea DMI a decis schimbarea formei acoperișului, restaurat cu mai puțin de un deceniu în urmă după proiectul Ioanei Grigorescu, adoptând o soluție neinspirată arhitectural, cu streșini exagerat de late și înlocuirea învelitorii din șiță cu tablă de zinc.
De multe ori, mai ales în epoca în care a activat, s-a ignorat că, prin creația sa, arhitecta Ioana Grigorescu a probat fără excepție un deosebit respect pentru monumentele restaurate și a căutat să se manifeste cu toată sinceritatea față de ele. Pentru aceasta, Ioana Grigorescu a intrat într-un dialog bine susținut cu tradiția, afirmându-și fără complexe, uneori cu nedisimulată mândrie, personalitatea, dar și epoca sa, folosind cu multă îndrăzneală materiale și forme moderne, într-o sinteză cu evidente valențe artistice.
Tenacitatea cu care și-a susținut și materializat principiile de restaurare, dar, în mod cert, refuzul de a face compromisuri, explică frângerea prematură a carierei sale. Treptata izolare profesională pe care a cunoscut-o în ultima parte a vieții a fost posibilă din cauza reacțiilor răuvoitoare și stupide venite dintr-o parte a mediului profesional, nu foarte mare, dar influentă, care nu-i putea accepta Ioanei Grigorescu talentul deosebit grefat pe o remarcabilă personalitate și pe o uriașă capacitate creatoare și care, în final, a tratat-o ca pe o „eretică”, manifestându-se față de ea deosebit de ostil.

Consecința a fost că, în martie 1972, la doar 57 de ani, activitatea prestigioasă de restaurator i-a fost întreruptă brutal prin pensionare³, astfel încât capacitatea și experiența profesională ale Ioanei Grigorescu, remarcabile pe fondul viziunii sale originale privind punerea în valoare a monumentelor de arhitectură, nu s-au mai putut manifesta.
Din mai multe memorii trimise de Ioana Grigorescu unor personalități cu mare influență politică în anii 1972-1976 (aflate în copie la arhiva UAR), rezultă că decizia pensionării sale a fost consecința directă a animozităților dintre ea și istoricul de artă Vasile Drăguț, directorul DMI în prima jumătate a anilor ’70, dar și a disputelor cu unii dintre colegii săi, istorici, arheologi sau arhitecți, care nu-i acceptau opțiunile profesionale. Între 1972-1974, într-o epocă în care accesul la paginile unor publicații era dificil, chiar dacă erau reviste de specialitate, Ioana Grigorescu a mai putut publica o serie de articole în care și-a susținut crezul profesional⁴. Tot la scurt timp după pensionare, cu ocazia Congresului Uniunii Internaționale a Femeilor Arhitect UIFA, desfășurat la București în septembrie 1972, Ioana Grigorescu a reușit să facă o prezentare a realizărilor sale din domeniul restaurărilor de monumente istorice⁵.
Până la urmă, încercările Ioanei Grigorescu din anii imediat următori pensionării, de a restabili adevărul și de a reveni eventual în activitatea de restaurare a monumentelor, au rămas fără rezultat. Această situație, cel puțin aparent, a determinat-o să se țină departe, cu demnitate, de activitatea în care se afirmase cu atâta putere și originalitate și să se dedice cu aceeași forță activității de grafician. Acribia cu care și-a păstrat și ordonat documentele legate de activitatea sa de arhitect, mai ales de restaurator, ne îndreptățesc să credem, însă, că retragerea a fost numai o aparență, trăită sigur cu multă greutate.
Semnificativ pentru atitudinea unei părți a mediului profesional din domeniu este că, în 1990, în condiții democratice, la reînființarea DMI, sub forma Direcției Monumentelor, Ansamblurilor și a Siturilor Istorice – DMASI și a numirii unei noi Comisii Naționale a Monumentelor Istorice - CNMI, arhitecta Ioana Grigorescu nu și-a regăsit un loc, care sigur ar fi fost nu numai binemeritat, dar în primul rând foarte util, având în vedere marea, dar mai ales valoroasa sa experiență în restaurarea monumentelor. Această realitate face plauzibilă ipoteza conform căreia resentimentele unora dintre colegii de la fostul DMI, care probabil, la începutul anilor’ 70, puseseră umărul și la „excomunicarea” Ioanei Grigorescu și a operei sale, s-au resorbit foarte greu sau deloc, cu toată aprecierea de care se bucură în general.

În final, trebuie măcar să amintim că remarcabilele calități de arhitect ale Ioanei Grigorescu s-au împletit armonios cu cele de artist plastic. Această parte a carierei sale, la fel de bogată și interesantă, nu poate fi însă sintetizată împreună cu cea de arhitect în spațiul inevitabil limitat al unui singur articol.

Cercetarea arhivistică: arh. Rodica Panaitescu
Fotografii/scanări arhivă: arh. Alexandru Panaitescu și Răzvan Hatea
Fotografii în teren: arh. Alexandru & Rodica Panaitescu, iulie și august 2016, aprilie și august 2017
Reproducerea desenelor arhitectei Ioana Grigorescu s-au făcut după originalele aflate în arhiva de proiecte a UAR.

Note

1.Vezi în rev. Arhitectura nr. 1/1984, p. 24-27, interviul „Monumentele nu au vrut să mă părăsească, convorbire cu arhitectul Ștefan Balș”, consemnat de Cristina și Ștefan Mănciulescu.
2.Ioana Grigorescu, „Puncte de vedere pe marginea restaurării de la Sucevița”, rev. Arhitectura nr. 4/1973, p. 45.
3.Pentru a fi eliminată din sistem s-a profitat de o legislație obtuză existentă în epocă privind vârsta de pensionare (obligatoriu la 57 de ani în cazul femeilor și 62 în cazul bărbaților), dar care era de multe ori eludată, prin derogări aprobate de conducerea instituției, cum s-a întâmplat în cazul altor profesioniști de mare valoare, mai ales din domenii cu un pronunțat caracter intelectual, inclusiv la DMI (de exemplu, arh. Ștefan Balș și Paul Miclescu, de 70 de ani, sau arh. Virgil Antonescu, de 63 de ani ș.a.), exceptare care nu se aplica în cazul unor indezirabili ca Ioana Grigorescu.
4.Între 1972-1974 Ioana Grigorescu a publicat studile: „Cercetări la biserica Mănăstirii Secu și propuneri de reconstituire”, Buletinul Monumentelor Istorice, anul XLI, nr. 1/1972, p. 30-39; „Ne întrebăm?” (articol referitor la restaurarea Casei Lăpușneanu de la Mănăstirea Slatina), revista Arhitectura nr. 3/1973, p. 54-56; „Puncte de vedere pe marginea restaurării de la Sucevița”, revista Arhitectura nr. 4/1973, p. 42-48, „Cercetarea și restaurarea Turnului Tezaur de la Mănăstirea Putna” și „Repere de arhitectură în determinarea transformărilor bisericii de la Putna. Cercetare în vederea restaurării”, articolele apărute la Editura Academiei RSR în revista Studii și cercetări de istoria artei - SCIA, seria Artă plastică, Tomul 20/1973 și Tomul 21/1974. Articolul despre restaurarea Casei Lăpușneanu de la Slatina, pusă în discuție critică de către arh. Ioana Grigorescu, a generat un drept la replică publicat în revista Arhitectura nr. 1/1974 de arh. Virgil Polizu, șeful de proiect al restaurării, în care acesta a argumentat cu claritate temeinicia intervențiilor sale făcute la lucrarea menționată.
5.Aprecieri pozitive referitoare la expunerea făcută de Ioana Grigorescu la Congresul UIFA a publicat istoricul de arhitectură Stella Casiello în revista italiană Restaura nr. 3/1972.

SUMARUL REVISTEI ARHITECTURA, NR 2-3/2017
Femei în arhitectura românească