Patru revelații în favoarea ideii de a NU desena frumos

,,Arhitectura se naște și trăiește în imagini” (Spiro Kostoff)

Ceea ce vă voi împărtăși este o confesiune dramatică și nu aș dori să nedreptățesc pe nimeni, sugerând totuși că această dilemă interioară poate să fi trecut măcar odată prin mintea fiecărui arhitect. Deși nedeclarați, dar totuși în secret mândri de abilitățile de reprezentare artistică pe care le-am dobândit, suntem deseori intrigați de desenele care parvin odată cu proiectele mari ale arhitecților vremii. Schițe de concept sau randări de mână în diferite tehnici, le-am privit mereu cu colțul ochiului, în timp ce un gând pasager îmi șoptea: la cât de bine (crezi că) desenezi, cu siguranță soarta este nedreaptă lipsindu-te de popularitatea unor astfel de personaje; pulsul îmi creștea și inima sălta de bucurie la ideea că aș putea oricând să fiu mai bună ca ei. Cu siguranță că desenând mai bine sunt mult mai bună. Timpul va demonstra asta. Există dreptate în lume.

Vizionarea de curând a unui interviu oferit de un deisgner cunoscut a reușit să mă coboare dureros din paroxismul gloriei și am înțeles un lucru de o veridicitate incontestabilă. Oki Sato, designer-șef al companiei Nendo, a declarat cu franchețe: „Desenele mele sunt cu adevărat îngrozitoare”. O pauză strategică potența gravitatea declarației. „Am sentimentul că dacă ești un bun desenator, când desenezi sau schițezi într-un mod îngrijit și valoros, ideea poveștii se dizolvă. Desenele tale trebuie să fie ceva ce toată lumea poate înțelege. Cu cât este mai simplă schița, cu atât mai bună - povestea”.

Prima revelație: Nu faptul de a desena frumos mă va face un bun arhitect, ci abilitatea de a comunica ceva prin desen. În arhitectură se detașează două filiere majore ale desenului: prima se referă la desenul tehnic, care trebuie să fie reprezentarea fidelă a unei imagini existente sau potențiale, iar următoarea ramură face referire la cel artistic, care este un mod limbaj. Filosoful David Kolb, vorbind despre arhitectură, nega că aceasta ar fi în adevăratul sens al cuvântului un limbaj, dar sugerea că atât arhitectura, cât și desenul „se comportă ca un limbaj(…) întrucât dau posibilitatea de a fi citite ca un text”. Discuția nu este departe de sensul ideii de „ornament și crimă”. Desigur că argumentele lui Loose mi-au motivat ce-a de-a doua revelație.

Desenul de arhitectură merge cu siguranță mai departe de cel artistic, în măsura în care nu se oprește doar la observarea și reprezentarea lucrurilor, ci la înțelegerea lor și relațiilor conexe - cred că este a treia revelație. „Obiectele există, și dacă le dăm mai multă atenție decât oamenilor este desigur din cauză că există mai mult decât oamenii. Obiecte moarte sunt încă vii. Oameni vii sunt câteodată deja morți”. Și asta pentru că scopul nu se oprește la observare: dacă pentru un artist importantă este sensibilizarea lumii prin imagine, un arhitect doar se folosește de imagine: acesta doar va ajuta la edificare unei viitoare imagini tridimensionale care trebuie să sensibilizeze.

Citiți textul integral în numărul 1 / 2014 al Revistei Arhitectura