Pavilioanele Bienalei. Repere istorice
Dosar tematic
Arhitectura participativă și locuirea de masă
Dosar Tematic
ARHITECTURA PARTICIPATIVĂ ȘI LOCUIREA DE MASĂtext: Lorin NICULAE
„Așa cum îți faci o casă în care să locuiești și să devii cu ai tăi, îți poți face și un gând-vatră, în care să te aduni cu toate celelalte gânduri și să intri în devenire.” (Noica; 1993: 103)
Contextul în care a apărut nevoia de a practica un alt tip de arhitectură, de a proiecta în interiorul unei paradigme diferite este diferențiat în funcție de zona de emergență: în Europa, arhitectura participativă a apărut ca o reacție la eșecul Modernismului de a rezolva problemele fundamentale ale societății, alimentată de tezele sociale și comunitare ale lui Kropotkin și Bakunin, filtrate de Ward, precum și de neo-marxismul școlii de la Frankfurt. În America, contextul social, politic și economic este indisolubil legat de mișcările pentru drepturi civile și ideologiile de stânga, neomarxiste, inspirate de filosofi europeni ca Labriola și Gramsci, precum și de filosofi americani care au dus mai departe gândirea acestora, ca Goodman și Alinsky. Efortul de repoziționare a arhitecturii pe bazele echității și responsabilității sociale a generat polemici, convulsii și schisme la nivelul profesiei, arhitecții fiind nu numai autorii unor proiecte remarcabile, ci și ai textelor, manifestelor și operelor care au fundamentat axiologia arhitecturii participative. Domeniul a fost întâi intuit, apoi descoperit și fundamentat de către arhitecți.
Contextul apariției arhitecturii participative în Europa. Reacția la Modernism
Apărând în Europa anului 1960, în contextul amplelor mișcări contestatare studențești, cu manifestul lui John N. Habraken și continuând cu Giancarlo De Carlo (1969), John Turner (1976) și Nabeel Hamdi (1995), arhitecturaparticipării a fost definită de munca teoretică dublată de practica unei pleiade de mari arhitecți care militează pentru o arhitectură echitabilă care își întemeiază discursul din constatarea eșecului Modernismului de a împlini aspirația de democrație, libertate, echitate și raționalitate. Ceea ce Jürgen Habermas numea „proiectul modernității” trebuie înțeles în contextul social și politic care l-a generat: conflictele armate și revoluțiile secolului al XIX-lea, decantarea idealurilor Iluminismului, industrializarea, extinderea căilor ferate și maritime antrenând mobilitatea, urbanizarea (Habermas: 1981).
Cesare Baccaria, citat de Zevi, afirma în 1764: „Încercarea de a organiza o mulțime de indivizi într-un mod simetric și monoton, cum doar materia fără viață poate fi organizată, înseamnă a avea o concepție falsă asupra utilității” (Zevi; 2000:67).
„Imperativul industrial” a fost unul din principalele motoare care au animat creativitatea arhitecților moderniști, generând noi idealuri și viziuni cuprivire la locuire, în încercarea de a eradica locuirea de proastă calitate, singura la care aveau acces muncitorii din perioada Revoluției Industriale.
Că Modernismul nu a reușit să împlinească un astfel de deziderat e lesne de observat, iar vocile critice cu privire la cartierele de locuințe din a doua jumătate a secolului al XX-lea au început să abunde în deceniul al șaptelea al aceluiași veac. Konrad Lorenz, părintele etologiei și laureat al Premiului Nobel, notează că noile dezvoltări urbane rezidențiale sunt lipsite de informație, asemănându-se cu celulele maligne ale unei tumori. Locuințele au pierdut informația genetică necesară integrării în țesutul urban, înțelegând prin acesta o structură complexă de relații evoluate, cu substrat istoric, în care celula nouă, lipsită de informație, se reproduce nelimitat, distrugând totul. Consecința este supraaglomerarea, lipsa de identitate, locuirea într-o ambianță în care „oamenii nu pot și nu vor să intre în contact social, «peste gard», cu vecinii, temându-se să nu-și vadă reflectată propria imagine disperată” (Lorenz; 1996: 30).
Critica locuirii în masă apăruse și se afirmase deja cu precădere în țările industrializate în secolul al XIX-lea, Anglia fiind țara în care Revoluția Industrială și stagnarea economică de după războaiele napoleoniene au generat o locuire de masă extinsă, imundă și disperată. Robert Owen, animat de idealurile socialismului utopic, eșuează în crearea unui model bazat pe egalitarism la New Harmony (Indiana), în 1825. A doua jumătate a secolului al XIX-lea reprezintă momentul când intelectualii încep să străbată cartierele muncitorești și să denunțe condițiile mizere de locuit pe care acestea le ofereau. Modelul tradițional al producției (agricole sau manufacturiere) în apropierea locuinței dispăruse odată cu schimbarea raporturilor de producție, fiind înlocuit de zone rezidențiale separate de fabrică, acest lucru antrenând o regândire a locuirii și generând cartierele de locuințe. Criteriile legate de randament și profit se substituiseră celor legate de loc și familie; noul mediu construit al locuințelor devenise, foarte repede insalubru, irespirabil și inuman. În 1883, Andrew Mearns publică pamfletul ucigător Plânsetul amar al Londrei proscrise: o anchetă asupra condiției sărăcimii mizerabile.
Puțini dintre cei care citesc aceste rânduri au vreo idee despre cum arată aceste cartiere de cocioabe, unde zeci de mii de oameni sunt adunați laolaltă, în mijlocul unor orori care ne aduc aminte de epoca sclaviei. (...) Un inspector sanitar a raportat că a găsit într-un demisol o familie formată din tată, mamă, trei copii și patru porci.(...) Dincoace, șapte oameni trăiesc într-o bucătărie, la subsol, și în aceeași cameră zace trupul unui copil mic mort. (...) Mizeria copiilor care se poate observa în astfel de locuri este elementul cel mai dureros și șocant al acestor descoperiri1.
Dickens, Booth, Rowntree străbat ulițele disperate din Londra, Manchester și York și le descriu cu violență, acuzând inechitatea locuirii victoriene, în care suprafața medie a unei locuințe muncitorești era inferioară celei destinate unui deținut dintr-o închisoare (Hall, 1999: 35). Această situație mobilizează și filosofii și, mai mult decât atât, generează filosofii ale acțiunii.
Problema nu era însă doar una londoneză, deși capitala Imperiului Britanic era cel mai mare oraș al lumii în secolul al XIX-lea. La Paris, în 1891, peste 330.000 de oameni trăiau în condiții de supraaglomerare. În Berlin, supraaglomerarea a încercat să fie rezolvată printr-un proiect de oraș realizat de șeful poliției, James Hobrecht, în 1858, iar Berlin Mietskasernen a devenit, curând, unul dintre cele mai insalubre și mai abuzive cartiere europene (ibid.: 46, 47). Unele voci, precum cea a lui Charles Booth, în Anglia, sugerau, în mod total nedemocratic și nedemn, strămutarea muncitorilor și fabricilor laolaltă, adică nici mai mult, nici mai puțin decât crearea de colonii muncitorești.
Soluția adoptată de administrațiile marilor metropole confruntate cu supraaglomerarea și insalubritatea locuințelor a fost construirea masivă de cartiere muncitorești la periferie, fenomen posibil odată cu introducerea metroului și organizarea eficientă a transportului în comun suprateran. Amploarea extinderii în teritoriu a dus la mărirea distanțelor de parcurs către centru, iar mulți dintre chiriași au părăsit noile case pentru a se muta înapoi în mahalalele de unde veniseră. Cu toate acestea, faptul că aveau apă curentă, grupuri sanitare, un petic de iarbă și, în general, o densitate mult mai mică a locuirii i-a făcut pe rezidenții noilor cartiere să-și ia în posesie terenul și casa și să le particularizeze potrivit nevoilor fiecăruia, ceea ce a generat o reacție negativă și o ofensivă puternică din partea arhitecților conservatori, oripilați de „desfigurarea” Londrei, produsă de exhibarea subculturii sărăcimii. Începând cu anii 1920, cartierele periferice încep să fie comparate cu „creșterea unei tumori canceroase” (ibid.: 101), iar în 1937 este înființată o Comisie regală pentru distribuția geografică a populației industriale, al cărei scop era oprirea creșterii perimetrului metropolei și care recomanda soluția corbusiană a blocurilor de locuințe (ibid.: 101).
Orașul-grădină, propus de Ebenezer Howard în 1898, era în egală măsură și oraș social, în care dezideratele de libertate și cooperare ale lui Kropotkin stăteau la baza planificării urbane, bazate pe administrare locală și autoguvernare (ibid.: 110). Au apărut astfel orașele Letchworth și Hampstead, urmate de sateliți periferici grădină, ca Ealing, unde arhitecții Unwin și Parker au cooperat cu locuitorii în vederea realizării zonelor rezidențiale, cele două orașe ilustrând în premieră aplicarea principiilor arhitecturii sociale participative (ibid.: 278).
Modelul orașului grădină a fost preluat în Spania de Arturo Soria y Mata, cu al său La Ciudad Lineal. În Franța, Tony Garnier elabora independent proiectul Cité industrielle, în 1898, unde propunea zonificarea ce avea să facă o dubioasă carieră începând cu Carta de la Atena (1933); în Germania, Theodor Fritsch imaginează orașul viitorului în 1896, cu doi ani înaintea lui Howard.
Raymond Unwin publică în 1909 cartea Town Planning in Practice. An Introduction to the Art of Designing Cities and Suburbs, în care sintetizează viziunea sa cu privire la planificarea urbană. În capitolul XI, Despre co-operare în planificarea urbană și despre cum satisfacția colectivă este în beneficiul individului, Unwin afirmă că „într-o anume măsură, proiectarea urbană și a clădirilor o să fie preluată, fără îndoială, de comunitate, organizată în propria municipalitate; dar nu trebuie să așteptăm până când dezvoltarea cooperării a atins stadiul în care să pară natural ca însăși comunitatea să se ocupe, pentru ea însăși și prin oficialitățile ei, de întreaga dezvoltare a orașelor și caselor; ar fi de preferat ca mici organizații, mai sensibile la munca pionierilor, să desfășoare munca de detaliu”. (376. trad. a.)
Unwin era adeptul declarat al genezei cooperative a spațiului urban și, pe parcursul cărții, exemplifică prin trimiterea la arhitectura germană. Declinul produsului arhitectural comunitar este pus de Unwin pe seama dispariției modului medieval de producție al arhitecturii, și anume de către comunități conștiente, agregate în bresle, ale căror construcții dădeau seama de „expresia a ceva din viața celor care le-au construit” (375); democrația recentă „l-a lăsat pe individ în izolarea fără speranță a propriei libertăți” (375). În primele orașe grădină engleze, Unwin a realizat cooperarea cu comunitățile prin Societățile de Chiriași. În cartea sa, arhitectul englez deplânge faptul că, în anumite situații, cooperarea a funcționat în mod tradițional și s-a oprit doar la achiziția terenului, fără a beneficia de avantajele pe care o cooperare pe tot parcursul proiectării le-a adus în alte situații.
De altfel, abordarea lui Unwin la Hampstead cu privire la gruparea locuințelor și la diferențele dimensionale ale străzilor a fost atât de novatoare, încât a avut nevoie de o decizie a Parlamentului pentru a-și duce proiectul la bun sfârșit. În sfârșit, în scrierile sale, Unwin previne urbaniștii britanici asupra erorii fundamentale de a umple periferiile cu exact același tip de locuință și la pericolul construirii pentru clase sociale, al cărui efect este „rău atât din punct de vedere social, cât și economic și estetic”.
Spiritul vizionar al lui Unwin nu a făcut adepți într-o perioadă în care construirea în masă era mult mai convenabilă, din toate punctele de vedere, orașelor grădină, iar sprawl-ul urban a continuat, uniform, caduc, opresiv și lipsit de perspective până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.
Deja, în 1918, reacționând față de dispariția tot mai accentuată a utilizatorului din gândirea și practica urbană promovate de viziunile paternaliste, urbanistul scoțian vizionar Patrick Geddes afirma că planificarea urbană nu este doar o planificare pentru locuri sau o planificare pentru muncă. Ca să aibă succes, trebuie să fie o planificare pentru oameni. (…) Sarcina ei nu este să-i pedepsească pe oameni în locuri potrivnice propriilor lor asocieri, dorințe și interese. (…) Dimpotrivă, sarcina ei este să găsească locurile potrivite pentru toate felurile de oameni; locuri unde aceștia vor înflori cu adevărat (1918, trad.a.).
Regăsim la Geddes modelul de gândire al prințului rus Pyotr Kropotkin, exprimată în lucrarea sa de căpătâi, Ajutorul reciproc: factor de evoluție, în care autorul argumentează că ajutorul reciproc și cooperarea sunt printre factorii cei mai importanți ai evoluției speciilor. Kropotkin arată că în secolul al XII-lea, orașul medieval dobândise un nivel ridicat de autoguvernare, prin organizarea parohială (103). Geddes îl întâlnește pe Kropotkin în timpul exilului acestuia la Londra, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, așa cum l-a întâlnit și pe Ebenezer Howard, iar tezele prințului despre capacitatea de autoguvernare și de căutare a binelui moral pe care orice individ le posedă2, se regăsesc în scrierile urbanistului scoțian.
Cu toate acestea, urbanizarea periferiilor cu locuințe sociale, care continua în forță în toată Europa, în special după sfârșitul Primului Război Mondial, era dublată de un fenomen de ocupare a teritoriului de către săraci și construirea de adăposturi folosind materiale precare, reciclate, ceea ce a condus la apariția unor cartiere sărace (slums), lipsite de utilități de bază. Mișcarea modernă a încercat să obțină egalitatea socială prin intermediul industrializării și progresului. J. J. P. Oud spunea, preluând sintagma lui Le Corbusier, că doar atunci când locuința va deveni o mașină aceasta va fi relevantă pentru mase, pentru că numai prin intermediul realizării unei producții de serie locuința socială poate deservi societatea în ansamblul ei; producția manufacturieră rămâne să deservească un public mult mai restrâns și mai înlesnit (Stamm; 1978). Idealul de a construi suficiente locuințe pentru toți oamenii a generat al doilea CIAM (Congres Internațional de Arhitectură Modernă), în 1929, iar suma minimă a funcțiunilor obligatorii ale unei locuințe a început să primeze în raport cu aspectul acestora. Doctrina curentului Noua Obiectivitate (Neue Sachlichkeit) a făcut posibilă gândirea potrivit căreia un obiect funcțional, confortabil și eficient nu trebuie să fie în mod necesar și frumos, dar trebuie să fie acceptat de societate, la fel cum obiectele industriale sunt frumoase prin simplitatea și eficiența utilizării. Tot Noul Obiectivism a făcut posibilă ideea demolării cartierelor rezidențiale sărace din centrele orașelor care să facă loc marilor proiecte metropolitane, antrenând fenomenul de gentrificare, adică relocarea în masă a locuitorilor săraci spre periferia urbană (Frampton, 1996: 289), idee aplicată cu mare succes de Haussmann la sistematizarea Parisului.
Idealul modernist situa ordinea, raționalitatea și accesibilitatea printre premisele obținerii libertății individului. Nu în ultimul rând, arhitectura era văzută ca modelatoare a societății. Hannes Meyer, directorul Bauhaus între 1928 și 1930, spunea: „Arhitectura este procesul care dă formă și structură vieții sociale a comunității. Arhitectura nu este un act individual săvârșit de un artist-arhitect și încărcat doar cu propriile lui emoții. Construirea este o activitate colectivă” (Sinclair, Stohr; 2006: 36, trad. a.).
Cu toate acestea, după împânzirea centrelor și periferiilor orașelor lumii cu cartiere de blocuri moderniste imune la context, ori cu covoare nesfârșite de locuințe sociale tipizate, identice, a devenit evident că astfel de valori de finalitate nu puteau concilia adevărul universal cu particularitățile regionale, progresul cu tradiția, stilul universal cu identitățile culturale locale. Sub conducerea lui Le Corbusier, Congresele Internaționale de Arhitectură Modernă (CIAM) au fost utopii în care arhitectul demiurg hotăra destinele multora cu intuițiile sale legate de disciplină și ordine. Articolul 22 din Charta de la Atena, document publicat de Le Corbusier în 1933, denunța suburbiile ca fiind adesea doar agregări de bordeie care cu greu ar merita efortul păstrării lor. Căsuțe mici, precar construite, colibe din carton, șoproane încropite din cele mai nepotrivite materiale, sălașulsărmanelor creaturi azvârlite într-un mod de viață indisciplinat, aceasta este suburbia (61, trad. a.)!
Se poate observa preocuparea lui Le Corbusier pentru unitate și disciplină, diversitatea fiind privită ca o consecință nefastă a sărăciei și lipsei de perspectivă.
La polul opus, în raportul său pentru modernizarea orașului colonial Lahore (Punjab, India), Geddes milita pentru utilizarea forței de muncă a rezidenților, iar întregul plan trebuia realizat printr-o „participare reală și activă a cetățenilor”, anticipând astfel cu 50 de ani urbanismul participativ. Abia în 1969, raportul Skeffington a fost primul document al guvernului britanic care punea problema participării publice în proiectare. Tot în 1969, Reyner Banham, Paul Barker Hall și Cedric Price publică în New Society un manifest pentru autonomia mediului construit, sugerând un experiment menit să vădească cum își doresc oamenii să locuiască (Hall; 1999: 297).
În 1976, arhitectura participativă a fost acceptată oficial în cadrul profesiei prin crearea unui grup de lucru în cadrul Royal Institute of British Architects (RIBA), al cărui rol era să „examineze relația dintre profesie și comunități”(Hamdi, 1995: 20). Însă acest lucru nu s-a întâmplat sub forma unei revelații. Eforturile conjugate ale unei întregi generații de arhitecți l-au făcut posibil.
Inspirat de ideologia comunismului cooperativ, bazat pe consens și independent de ideile privind guvernarea centrală ale lui Bakunin, Kropotkin, Landauer și ale americanului Paul Goodman, căruia îi și dedică una din cărți, scriitorul Colin Ward influențează mediile universitare britanice cu o apologetică bine fundamentată pentru autonomia mediului construit și producției sale. După al Doilea Război Mondial, Giancarlo De Carlo, deja una dintre vocile cele mai articulate ale arhitecturii sociale participative, este invitat de Architectural Association School of Architecture din Londra, unde militează pentru rezolvarea problemei locuințelor de jos în sus, iar ideea generoasă a arhitecturii sociale participative este însușită de studentul John Turner care îl redescoperă pe Geddes prin cartea lui Mumford, The Culture of the Cities (Hall, 1999: 282). În al șaptelea capitol al monumentalei sale lucrări, Mumford discută „Baza socială a noii ordini urbane” și detaliază conceptul „Locuirii moderne comunitare” (Mumford, 1998: 465), privit ca ansamblul de relații de schimb între agențiile guvernamentale însărcinate cu construcția de locuințe, arhitecți și utilizatori agregați în cooperative capabile de autoadministrare (ibid., 471). La fel ca Pyotr Kropotkin, Mumford consideră burgul medieval ca fiind orașul ideal. În cadrul arhitecturii sociale participative, Colin Ward, De Carlo și Turner aveau să genereze curentul teoretic anarhist3 care militează pentru o autonomie cvasitotală a mediului construit în raport cu statul (exacerbare a libertății pozitive), singura formă de gestionare a autonomiei fiind contractul cooperativ dintre membrii comunității, similar breslelor medievale.
Giancarlo De Carlo (1919-2005) este unul din membrii marcanți ai celebrei Team 10, împreună cu Georges Candilis, Aldo Van Eyck, Alison și Peter Smithson și Jacob Bakema. Fondată în 1953, în cadrul celui de-al nouălea congres al CIAM, Team 10 (sau Team X) a provocat o schismă în sânul Modernismului. Dezamăgiți de separarea funcțională propusă de Charta de la Atena, și anume Locuire, Muncă, Recreere și Transport, generația tânără de arhitecți a căutat alte principii de dezvoltare structurală a orașelor. Răspunsul echipei la raportul celui de-al optulea CIAM din 1951 a fost simplu, condensat într-un singur paragraf: „Omul se poate ușor recunoaște în inima lui, dar nu tot atât de ușor în orașul în care locuiește. «Apartenența» este o nevoie emoțională de bază, asocierile ei sunt primare. Derivând din «apartenență», «identitatea» vine să îmbogățească vecinătățile. Strada scurtă și îngustă a mahalalei câștigă acolo unde dezvoltările spațioase adesea pierd” (Frampton, 1996: 271, trad. a.).
Team 10 pune în discuție însăși problema realizării echității cu prețul dispariției sentimentelor de apartenență și identitate, absente la nivelul locuirii de masă. În același timp, mahalaua, cartierul mărginaș și sărac, este ridicată la rangul de exemplu pentru satisfacerea unui set de nevoi primare, fără de care nu se poate locui. În Manifestul de la Doorn (Olanda), din 1954, Team 10 formulează opt principii; primul dintre acestea stipulează că „este inutil să consideri locuința altfel decât aparținând unei comunități, tributară interacțiunii cu aceasta”.
Ultimul CIAM, al zecelea, ținut la Dubrovnik în 1956, a gravitat în jurul „diagramelor asocierilor” ale soților Smithson și diferitelor niveluri de asociere umană. Conceptele discutate au fost identitatea, cluster-ul și mobilitatea. Tot la Dubrovnik, Van Eyck a prezentat importanța asocierilor umane. Astfel, „Orașul funcțional” își încetează programatic existența. Nu întâmplător, Le Corbusier împreună cu alți fondatori ai CIAM nu au participat la congres.
Congresul din 1959, ținut la Otterlo, face tranziția între CIAM și Team 10. Aldo van Eyck prezintă diagrama „De noi, pentru noi”, care ilustrează principiul „dacă omul este atât subiectul, cât și obiectul arhitecturii, înseamnă că trebuie cu necesitate să îl creeze pe ultimul de dragul primului”4.
Modernismul a eșuat din punct de vedere democratic tocmai prin aservirea idealurilor lui la un sistem de putere (capitalist sau comunist, individual sau colectiv, nici nu contează) care a eliminat individualitatea utilizatorului din sfera arhitecturii (fiecare sistem cu mijloacele sale specifice) și a dus la înstrăinarea omului de propria locuință. Habermas, în articolul din 1989, Arhitectura modernă și postmodernă, arată cum sistemul mobilizării forței de muncă, al organizării terenurilor, condițiilor generale de locuit în oraș și, nu în ultimul rând, al amplasării clădirilor a dus la concentrarea unor mase mari de oameni în cartiere mărginașe, proiectul modernist nereușind să integreze locuința socială în oraș, așa cum nu a reușit să integreze nici fabrica. Construcția de locuințe a început să se subsumeze unor factori de ordin economic, birocratic, detașați de conceptul de familie și tradiție.
Conceptual, eșecul Modernismului derivă din metoda utilizată pentru a produce arhitectură de masă, și anume industrializarea. Preluând modelul industrial care transformase produsele manufacturiere în produse de serie mare, acestea devenind accesibile unui public din ce în ce mai larg, Modernismul încearcă la scară mare producția de locuințe sociale identice, ca unică soluție pentru rezolvarea crizei locuințelor din mediul urban, fără a chestiona nevoia însăși de industrializare a orașelor. Practic, arhitecții moderniști au căutat metoda rezolvării unei probleme, în loc să-și concentreze atenția și creativitatea pe necesitatea rezolvării problemei, ori pe realitatea problemei. Astfel, problema nevoii de locuințe în mediul urban a primit rezolvarea cartierelor de locuințe sociale, menite să fie ocupate și folosite de „omul unidimensional” al lui Marcuse.
Filosoful german al Școlii de la Frankfurt influențează decisiv mișcările pentru libertăți din anul 1968 și legitimează, prin scrierile lui, ideea de revoluție pentru obținerea unor noi forme de libertate (Châtelet, Pisier; 1994: 586). Folosind „rațiunea critică”, Marcuse se distanțează de pesimismul Școlii de la Frankfurt, subliniind importanța de nu renunța la ideea conceperii unei societăți mai bune, oricât de utopic ar fi acest demers. În eseul Toleranța represivă, scris în 1965 și dedicat studenților săi de la facultatea din Brandeis, Marcuse afirmă că „a aminti și a păstra posibilitățile istorice care par să fi devenit utopice sunt datoria și sarcina intelectualului” (1969, trad. a.). Este exact fitilul aprins de care aveau nevoie mișcările studențești din perioada evocată.
A doua jumătate a secolului al XX-lea pune în lumină o caracteristică sumbră a Modernismului, derivată din afilierea acestuia la progres și nu la o ideologie proprie: pactul comunist. Preluând toate erorile de sistem ale marxismului5, precum și violența suprimatoare a leninismului, arhitectura comunismului est-european a acceptat să se întemeieze pe distrugere, demolare și confiscarea proprietății private.
Marcuse face critica sistemelor totalitare, atât de la stânga (comunismul, leninismul), cât și de la dreapta (liberalismul utilitarist), privindu-le prinlentila a ceea ce au produs ambele, și anume „omul unidimensional”: conformist, alienat și cu nevoi false, create fie de un aparat ideologic, fie de consumerism.
Alături de Baudrillard, Derrida și Lyotard, Michel Foucault a denunțat totalitarismul discursului universalist al Modernismului, a demascat falsul conceptului de adevăr universal valabil, pledând pentru adaptarea metodelor la diversitatea existenței umane și punând accentul pe înțelegere, mai degrabă decât pe convertire. Poziția de izolare a filosofilor francezi nu a constituit însă un suport pentru arhitectura participativă, care avea nevoie de o filosofie orientată spre acțiune și schimbare socială, susținere pe care avea să o găsească în anii 1960 la Marcuse și Habermas și, începând cu anii 1980, în teoriile dreptății ale lui Rawls și în comunitarismul lui Sen, Dworkin, Walzer, Taylor și Sandel.
Bruno Zevi, fascinat de arhitectura organică pe care Wright o făcea în America și, influențat de Marcuse, de la care preia conceptul de unidimensionalitate a lumii contemporane, se revoltă împotriva noului dogmatism al Stilului Internațional și notează, în 1981: „Astăzi, asistăm la o serie de fenomene în domeniul «demasificării», la un refuz al unidimensionalului, al nevrozei generate de căutarea sistematică a productivității, un refuz al repetiției și al monotoniei abrutizante a muncii, al separării dintre activitatea intelectuală și cea manuală. Căutându-și cu disperare propria identitate, omul recuză concepțiile monolitice și modelele unitare de comportament, dorindu-și să fie în același timp producător și consumator, aspirând la împletirea muncii cu jocul, a abstractului cu concretul, a obiectivului cu subiectivul. Al treilea stadiu al istoriei este deja anunțat prin sintagmele self help și do it yourself”6 (Zevi; 2000: 5).
La fel ca Pyotr Kropotkin, Howard, Unwin, Mumford și Ward, Zevi elogiază burgul medieval din punctul de vedere al exercitării libertății creatoare și, criticând Modernismul din interior, postulează: „casa standardizată și arhitectul demiurg sunt de acum înainte noțiuni anacronice” (ibid.), utilizatorul dorind „să participe la proiect din mediul în care trăiește, vrea să-i fie autor sau, măcar, coautor”(ibid.). Importanța lui Zevi pentru arhitectura participativă este mare, mai ales sub aspectul preluării din Modernism a ceea Modernismul a dobândit față de Clasicism, și anume „libertatea creatoare” a arhitectului.
Continuare
Gândirea fondatoare europeană
În 1958, artistul austriac Friedensreich Regentag Dunkelbunt, cunoscut doar ca Hundertwasser, deschide seria, la doar 30 de ani, cu Manifestul mucegaiului împotriva raționalismului în arhitectură7, un text la limita dintre pamflet și manifest, în care acuză privarea omului contemporan de capacitatea de a construi el singur pentru el însuși, pentru că „situația tangibilă și materială de nelocuit a slum-urilor este preferabilă situației morale de nelocuit a arhitecturii utilitariste și funcționaliste”(op. cit.). Hundertwasser denunță trei tare ale producției de locuințe, în special colective, asemuite unor cuști prismatice pentru pui sau iepuri:
arhitectul nu are niciun fel de relație cu viitorii utilizatori, proiectând pentru cetățeanul mediu, extras din statistici;
constructorul nu mai are nicio legătură de ordin creativ sau afectiv cu construcția, întrucât, dacă ar dori să-și manifeste ingeniozitatea prin abatere de la proiect, ar fi sancționat, și asta doar în cazul în care i-ar păsa vreun pic de felul în care va arăta sau va funcționa clădirea, ceea ce nu se întâmplă pentru că nu construiește pentru el;
utilizatorul este doar consumator, nu are nicio legătură cu spațiul pe care îl ocupă și care îi este străin (ibid.).
Refacerea triadei arhitect-constructor-utilizator și, eventual, unificarea lor în una și aceeași persoană devin un act de restituție morală împotriva vandalismului funcționaliștilor (ibid.). O să observăm prezența aceleiași idei la Hassan Fathy și Christopher Alexander.
În completarea manifestului din 1959, Hundertwasser dă câteva exemple de arhitectură care întruchipează libertatea pozitivă de a construi, adică autonomia: construcțiile lui Gaudi din Barcelona, cartierele sărace de la periferia orașelor, locuințele țărănești sau primitive, locuințele ilegale, auto-construite, din America, locuințele lacustre și locuințele din bărci, proiecte de anarhitectură ale lui Lucien Kroll și Christian Hunziker.
În 1960, arhitectul olandez de numai 32 de ani John Nicholas Habraken deschide seria lucrărilor teoretice care fundamentează arhitectura participativă și îi formulează conceptele, publicând Dragers en de Mensen (Suporturi și oameni, trad. a). În 1967, Martin Pawley, una din cele mai autorizate voci în comentariul arhitectural european, publică în Interbuild Arena articolul Barăcile perfecte și revoluția structurilor suport (trad. a.) și, foarte curând, o traducere neoficială în engleză a textului original olandez, legată cu spirală, a început să circule printre cei interesați să afle ideile cuprinse în articolul lui Pawley. Acesta, încă din paragrafele de început, anunța că tocmai când locuința de masă devenise un bun accesibil tuturor, un tânăr arhitect olandez, John Habraken, are curajul să spună că un astfel de bun este, de fapt, un rău al lumii contemporane. Mai mult decât atât, el propune și schimbarea care trebuie făcută. Observăm filiația ideii lui Hundertwasser cu privire la preferința pentru barăci în detrimentul arhitecturii funcționaliste, idee care va apărea cel mai pregnant la Turner.
Tot Pawley publică în 1970 un articol răsunător în Architectural Design, intitulat Locuirea în masă: Strădania disperată a gândirii pre-industriale de a obține echivalentul producției de masă (trad. a.). Cu această ocazie, Pawley consolidează ideea de suport/asistare (support) în literatura de specialitate anglo-saxonă.
Abia în 1972 este publicată o traducere oficială în engleză de către Architectural Press din Londra, cu titlul schimbat: Structuri Suport, o alternativă la locuirea în masă (trad. a.), iar acest interval de 12 ani, între prima apariție și traducere, vorbește de la sine despre modul în care viziunea cărții depășea potențialul de înțelegere și acceptare al epocii.
De fapt, cartea lui Habraken a parcurs exact traseul unei locuințe informale care, abia după ce este construită și validată de ani de utilizare, dobândește autorizările necesare: numai după ce a fost recunoscută informal prin multiplicare și circulație informală (lipsindu-l, ce-i drept, pe Habraken, de drepturi de autor, dar, în același timp, asigurându-i o notorietate europeană), cartea a fost tradusă oficial într-o limbă de circulație mondială.
În lucrarea sa Structurile suport, Habraken enunță câteva principii fundamentale ale arhitecturii participative:
Implicarea beneficiarilor în procesul proiectării este o necesitate;
Criza locuințelor sociale derivă din neadecvarea metodei la utilizator: „mașinăria oarbă” a statisticilor și analizelor macroeconomice pierde din vedere individul și nevoile sale;
Expresia unei locuințe este dată de suma activităților pe care aceasta le face posibile;
Utilizatorii trebuie să aibă nu numai proprietate asupra locuinței, ci și posesie. Mediul construit oferit utilizatorilor trebuie să fie capabil de reînnoire;
Noțiunea de locuință este în întregime subiectivă și nu este dată de o formă oarecare;
Locuința este un act, nu un produs, iar utilizatorul nu trebuie să devină un „consumator de locuință”8;
Relația dintre utilizator și mediul construit trebuie să fie o „relație naturală”.
Lucrarea lui Habraken trebuie privită prin lentila momentului când a apărut, în contextul avangardei anilor ’60, ceea ce explică încrederea oarecum naivă a autorului în industrializare și în designul industrial. Să nu uităm că în 1957 a fost lansat primul satelit. Dar importanța lucrării nu constă în viziunea arhitectului de a pune în practică structurile suport, ci în discursul extrem de articulat prin care critică producția de locuințe sociale și în ideea promovării utilizatorului în câmpul creației arhitecturale, fiind, prin aceasta, documentul programatic al arhitecturii sociale participative.
Revenind la perioada publicării Structurilor suport, Aldo van Eyck afirmă, în 1969:
„În locul disconfortului mizeriei și confuziei, am dobândit plictiseala igienei. Mahalaua a dispărut... dar ce a înlocuit-o? Nimic altceva decât kilometru după kilometru dintr-un nicăieri organizat și nimeni care să simtă că «este cineva locuind undeva». Nu a mai rămas niciun microb, dar fiecare cetățean este un pion dezinfectat pe tabla de șah, fără nicio provocare, duel sau dialog. Mahalaua a dispărut, dar iată apărând mahalaua sufletului” (Mathew; Tiesdell; 2007: 213).
Împotriva determinismului modernist se ridică și Giancarlo De Carlo care, în ambianța revoltelor studențești din America și Europa anilor 1960, evidențiază nevoia exprimată a studenților-arhitecți de a practica o arhitectură care să nu fie „de clasă, ori rasistă, violentă, represivă, alienantă, specializantă sau totalitară” [2005 (1969): 4], de a schimba rolul arhitectului în societate, de a democratiza profesia plecând de la ambiguitatea rolului arhitectului în societate. Într-adevăr, în diferite perioade istorice, rolul arhitectului a fost fie de mare preot, în Egiptul Antic, fie de prim-constructor, în Grecia Antică, Evul Mediu și Renaștere. Dar în toate perioadele istorice, arhitectul s-a aflat în zona puterii, din moment ce arhitectura presupune materiale, teritoriu, finanțare și, mai presus de toate, autoritatea de a acționa. Cu timpul, aservită într-un fel sau altul puterii, profesia de arhitect s-a specializat în căutarea de soluții formale și tehnologice, renunțând la motivație și consecințe, arhitecții mulțumindu-se să răspundă la întrebarea „cum construim”, evitând întrebarea fundamentală „de ce” (Ibid.: 5).
Manifestul arhitectului italian Publicul arhitecturii9, apărut în 1969, reia temele importante enunțate de Habraken în 1960, dar le privește prin prisma relațiilor de putere. În timp ce Habraken constată doar criza producției de locuințe sociale și încearcă să o rezolve prin tehnică, adică prin structurile suport, De Carlo merge la esența ideologică a arhitecturii și afirmă răspicat că numai o mutație fundamentală în ideologia profesiei poate antrena o schimbare a calității produsului arhitectural.
Operând însă doar cu binomul arhitect-utilizator, De Carlo elimină din discurs puterea, adică finanțatorul sau autoritatea locală și, din acest punct de vedere, se poate spune că viziunea lui este una idealizată. Privind manifestul său prin prisma practicii de arhitectură participativă desfășurate până în prezent, pot spune că arhitectul trebuie să devină un catalizator al relației dintre grupul aflat în sărăcie și autoritatea care dorește să rezolve problema cadrului construit necorespunzător pe care grupul îl utilizează.
Cuplul arhitect-utilizator trebuie privit critic și dintr-un alt punct de vedere. Nu întotdeauna utilizatorul este capabil să-și exprime nevoile. Din dialogul cu arhitectul, ambii pleacă îmbogățiți, iar proiectarea participativă are și rolul de a educa grupuri supuse la privațiuni, inclusiv lipsite de o educație adesea elementară. Pentru că altfel, dacă libertatea individuală de a construi nu produce o unitate a discursului constructiv, atunci avem de-a face cu fenomenul promovat de Lucien Kroll anarhitectură, adică o exacerbare a libertății pozitive de creație.
Terminând critica Modernismului, privit ca fenomen „situat” în sistemul de putere existent și pactizând cu acesta, De Carlo se concentrează pe ce este de făcut pentru ca arhitectura să-și redobândească rolul de a asigura nevoia fundamentală a oamenilor, a utilizatorilor, pentru spațiul fizic organizat. O adevărată metamorfoză trebuie să se petreacă la nivelul practicii arhitecturii, antrenând noi comportamente. Dihotomiaarhitect-utilizator trebuie abolită, în sensul în care arhitectura trebuie să renunțe la rolul autoritar normativ-prescriptiv și utilizatorul la pasivitate; proiectarea, execuția și utilizarea trebuie să fie fețe ale aceluiași proces. Arhitectura va înceta să fie o formă de represiune, înțelegând prin aceasta forțarea utilizatorilor de a accepta modele de locuit create în laboratoarele lui existenzminimum10.
Manifestul lui De Carlo, în ciuda criticilor pe care o perspectivă istorică și practică asupra fenomenului le îndreptățește, are meritul uriaș de a pune bazele democratice ale proiectării participative, singura formă de a practica arhitectura capabilă să ofere un răspuns adecvat la problema locuirii în sărăcie extremă. Se poate observa în discursul anti-putere al lui De Carlo o filiație a ideilor anarhiste ale lui Colin Ward, pe care acesta le expusese deja în cadrul întâlnirilor pe care cei doi le avuseseră.
Arhitectul britanic Rod Hackney dobândește notorietatea în 1973 când, după achiziționarea unei case în Macclesfield cu doi ani înainte, află că, împreună cu alte 300 de locuințe din vecinătate, aceasta urmează a fi demolată. Hackney organizează un protest comunitar în urma căruia 34 de familii obțin subvenții pentru reabilitare. Lucrările de reabilitare a celor 300 de locuințe se desfășoară pe o perioadă de trei ori mai scurtă decât ar fi durat construirea unui număr egal de apartamente, conform afirmațiilor arhitectului; de asemenea, costă de trei ori mai puțin. În 1975, Rod Hackney este premiat cu Good Design Award de către Departamentul Mediului (Hall, 1999: 309). Activitatea sa ulterioară constă într-un advocacy bine focalizat pe instanțele legislative, reușind să modifice Legea Locuinței din 1974 în direcția măririi fondurilor alocate regenerărilor urbane realizate de către comunități, împreună cu arhitecți. „În anii ’60, noi, arhitecții, am mers pe o cale complet greșită. Arhitectura comunitară ne va ajuta să restituim integritatea profesiei de arhitect (...)” (ibid.: 310).
Exemplul lui Hackney a generat o intervenție participativă experimentală în Liverpool, soldată cu un succes social, iar la RIBA este înființat Community Architecture Group. În 1986, Hackney devine președinte al RIBA și, ulterior, președintele Uniunii Internaționale a Arhitecților și aduce, astfel, arhitectura participativă în atenția organismelor profesionale și academice din întreaga lume, promovând-o ca pe „arhitectura politică a epocii postindustriale” (ibid.: 311).
La cinci ani de la mișcările studențești din 1968, Bruno Zevi operează o codificare a „limbajului democratic” (69) al arhitecturii prin lucrarea sa Il Linguaggio moderno dell’architettura și militează, în spiritul lui Adorno și Marcuse, pentru coborârea arhitecților „în slum-uri, în bidonville-uri, favelas și barriadas” (52). Arhitectul italian propune șapte „invarianți” care reprezintă libertăți de creație obținute de Modernism, dintre care patru interesează în mod deosebit arhitectura participativă: inventarul, asimetria ca disonanță, „spațiul temporalizat, trăit, utilizat social, apt să primească și să pună in valoare evenimentele” (40) și reintegrarea edificiu-oraș-teritoriu, meniți să asigure „codul genetic” al unei arhitecturi democratice, împotriva „aproximărilor umaniste și a fenomenelor represive” (47).
John F. Charlewood Turner s-a născut la Londra în 1927. A studiat arhitectura la Architectural Association (AA) School of Architecture din Londra, pe care a absolvit-o în 1954. Între 1957 și 1965 a locuit în Peru, unde a dezvoltat programe de housing pentru agenții guvernamentale. Între 1965 și 1973 a locuit în Cambridge, Massachusetts, și a predat la MIT și universitatea Harvard în cadrul departamentelor de Studii și Planificare Urbană. În 1973 s-a mutat la Londra, unde a predat la AA School și la Colegiul Universitar pentru Studiul Mediului. În prezent conferențiază în toate colțurile lumii și este extrem de cunoscut prin prisma celor trei legi ale lui Turner care sintetizează viziunea lui socială, economică și psihologică, sistematizate de Colin Ward:
Când oamenii nu au nici controlul, nici responsabilitatea construirii locuințelor, mediul construit al acestora poate deveni o barieră împotriva împlinirii lor personale și o povară pentru economie.
Importanța locuinței nu constă în ceea ce este, ci în ceea ce face pentru viețile oamenilor11.
Defectele și imperfecțiunile locuinței tale sunt mult mai tolerabile dacă ți se datorează ție decât dacă se datorează altora.
Deja, în 1952, Turner se întâlnește la Veneția cu Colin Ward, Giancarlo De Carlo și Pat Crooke pentru a discuta problemele arhitecturii locuințelor sociale, iar în 1976 șochează lumea academică a arhitecților și economiștilor prin publicarea cărții Housing by People, housing, locuire, programe de locuire făcute de oameni, pentru oameni. Noutatea abordării lui Turner constă în aceea că el este nu numai arhitect, dar și un filosof al locuirii care inversează standardele obișnuite de analiză și obiectivizare. De altfel, la momentul publicării, arhitecții au întâmpinat cu reticentă experiența peruviană a lui Turner, câtă vreme urbanismul britanic exportase vreme de un secol modele, dar nu importase, încă, niciunul. Dar Turner aduce din Peru conceptul de utilizator-autor și pune în criză, prin scrierile sale, tocmai mecanismul dominant și atotstăpânitor al locuirii în masă. În plus, scrierea lui vine din experimentarea slum-ului și favellei și, paradoxal, demonstrează că un adăpost improvizat poate fi mai util decât o locuință nouă, conform „standardelor”.
Importanța lucrării lui John Turner pentru eseul de față este foarte mare din cel puțin două puncte de vedere:
Este rodul activității practice a arhitectului și este un demers profund ancorat în realitățile programelor de construire de locuințe sociale din zonele unde acestea sunt derulate pe scară largă.
Lucrarea se referă la mediile construite în sărăcie extremă, din Peru și Mexic, furnizând o privire din interior asupra fenomenului și mutând perspectiva: punctul de vedere al autorităților centrale și locale, producătoare de locuințe ce pot fi opresive, este înlocuit de punctul de vedere al utilizatorilor, al producătorilor de adăposturi improvizate, dar sustenabile.
Turner introduce în teoria arhitecturii sociale participative o serie de binoame antinomice, menite să sublinieze apartenența acestora la paradigme teoretice opuse: opresiv versus suportiv, prescriptiv versus proscriptiv, heteronom versus autonom12. Locuința, indiferent cât de modestă, trebuie să fie suportivă, adică să susțină viața și activitățile familiei. Dimpotrivă, o locuință scumpă poate absorbi bugetul familial, deturnându-l de la satisfacerea nevoilor familiale către plata impozitelor, taxelor, utilităților. În acest caz, ea devine opresivă. Regulamentele care trebuie să fie aplicate locuințelor sociale trebuie să lase utilizatorilor libertatea modificării acestora, în anumite limite. Astfel de regulamente proscriptive asigură libertatea de utilizare, sau posesia, pentru a folosi termenul explicat de Habraken. În sfârșit, autonomia mediului construit trebuie încurajată, în detrimentul heteronomiei impuse de o autoritate.
Influențat de teoria structurilor suport a lui Habraken, Nabeel Hamdi este arhitectul britanic care proiectează și construiește în Camden, Londra, ansamblul rezidențial Adelaide Road Estate în 1979. Unul dintre pionierii arhitecturii sociale participative, Hamdi este, poate, cel mai prolific teoretician al fenomenului, preluând contribuția teoretică de la mijlocul anilor 1980 și aducând-o până în prezent. Hamdi sintetizează gândirea fondatoare a arhitecturii sociale participative și o organizează în ceea ce denumește „paradigma susținătoare” concentrată pe crearea cadrului producerii unui mediu construit adecvat și fundamental opusă „paradigmei furnizoare”, axată pe controlul construirii și profitul obținut ca o consecință a exercitării acestuia.
Hamdi creează un tabel comparativ al celor două paradigme13, în care poziționează obiectivele, metodele, produsele și factorii cheie care intervin în fiecare din cele două sisteme teoretice. Dacă obiectivele paradigmeifurnizoare converg spre control, creștere economică obținută prin producție, centralizare și sectorializare, paradigma furnizoare propune alocare de resurse, folosirea resurselor existente, susținerea inițiativelor și economiei locale, politici publice de ocupare pentru rezidenți. Totodată, Hamdi militează pentru revitalizarea zonelor sărace existente, slum upgrade, mai degrabă decât demolarea lor și construirea unora noi, preluând, așa cum vom vedea, gândirea lui Jane Jacobs.
În România, Augustin Ioan publică în 2005, în format electronic accesibil oricui, Manifestul Poverist, în care propune o arhitectură participativă pentru comunități dintr-o perspectivă creștină (Ioan, 2005: 7, art. 15), unică în câmpul studiat, după știința mea și, prin aceasta, cu atât mai valoroasă. Arhitectul român militează pentru voluntariat: „Zeciuiala datorată plătiți-o în proiectare pentru comunitate” (ibid., art. 16), întemeindu-și discursul, la fel ca Alasdair MacIntyre, pe morala creștină, capabilă să ofere norme comune fără a anihila libertățile individuale. Florin Biciușcă publică Manifestul Poverist ca preambul al cărții sale Experimentul Cățelu.
Contextul dobândirii drepturilor civile în America
„Toate valorile arhitecturii trebuie să fie valori umane, altfel n-au nicio valoare.” (Frank Lloyd Wright)
Critica locuirii de masă apăruse și în America aproape concomitent cu cea de pe bătrânul continent. Exponentul său principal este tânărul jurnalist și fotograf al poliției, Jacob Riis. Emigrant danez, Riis publică în 1890 cartea Cum trăiește cealaltă jumătate, pe care o ilustrează cu un bogat și emoționant material fotografic14. Riis identifică problemele majore generate de mahalale și creionează o analiză urbană a fenomenelor de imigrație, supraaglomerare și delincvență.
În 1894 se estima că trei din cinci newyorkezi locuiau cu chirie în imobile precum cel exemplificat de Riis, cu un procent de ocupare a terenului de peste 80%. Bariera lingvistică, sărăcia și supraaglomerarea generau o imobilitate a chiriașilor, un „prizonierat” (Hall; 1999: 51). În condițiile speculei imobiliare, au proliferat clădirile de tip halteră, care propuneau un design „optimizat”, cu 10 camere din 40 ventilate pe curțile de lumină centrale (de unde și referința la „halteră”), acestea fiind, de altfel, rezultatul unui concurs de arhitectură din 1879 (ibid.: 52, 53). Abia în 1901, a doua comisie de evaluare a locuirii din New York a interzis locuințele colective de tip halteră, iar acest lucru a fost posibil prin eforturile și abnegația tânărului secretar de comisie Lawrence Veiller15.
În anii 1920, urbanismul american se dezvoltă în două direcții opuse din punct de vedere social. Prima, de extindere urbană și de creare a unor sateliți deserviți de căi ferate, cu un nivel ridicat de confort. A doua direcție propune zonarea urbană, având rolul enclavizării pungilor de sărăcie din intravilan sau eliminarea lor în exteriorul orașelor, dar nu în sateliții grădină. Este un urbanism cu un nivel extrem de ridicat de control, exercitat cu pragmatism sub sloganul „Urbanizarea se plătește” (ibid.: pag. 79).
În lumea nouă, ideea de arhitectură participativă a apărut doar endemic în prima jumătate a secolului al XX-lea, iar unul dintre practicanții acesteia avant-la-lettre a fost chiar Frank Lloyd Wright. Deși viziunea sa referitoare la Broadacre City din anii 1930, care încerca rezolvarea supraaglomerării printr-o dispersie infinită a locuitorilor în teritoriu, a fost considerată utopică și romantică, iar ultima sa scriere din 1958, The Living City, a fost primită cu scepticism de critica de specialitate, ideile sale referitoare la o arhitectură organică, democratică și descentralizată au influențat generațiile următoare de arhitecți. Mult mai consistentă decât opera sa teoretică, practica sa de arhitectură a început să plaseze arhitectura participativă în câmpul posibilului prin crearea unor tipologii de locuințe ieftine, ușor de realizat de către beneficiari și organice, adică posedând potențial de creștere și dezvoltare: locuințele usoniene16.
În 1945, Wright publică volumul Când democrația construiește17, în care critică gregaritatea locuirii urbane, în care „din ce în ce mai neajutorații cetățeni” trăiesc o „viață cu chirie, într-o lume cu chirie” condamnați să locuiască în clădiri „proiectate prostește” (1945: 2, 3).
Este deja evident că viața modernă trebuie să beneficieze de mai mult spațiu și lumină, de o mai mare libertate de mișcare și de o mai mare libertate generală în practica ideală a ceea ce numim civilizație. Un nou spațiu-concept este necesar. Este evident că am ajuns la ceea ce numim arhitectură organică: arhitectura democrației. (...) Când omul construiește pentru sine, el își construiește viața, își construiește societatea (...) Cetățeanul Usonian (...) trebuie să abandoneze ideea că banii plus autoritatea pot să conducă lumea; trebuie să aibă convingerea că ideile plus munca pot și vor conduce lumea (ibid.: 6, 7).
Wright militează pentru subordonarea ideilor de bani, proprietate și guvernare ideii de ființă umană. Descentralizarea și schimbarea scării la care se proiectează trebuie înfăptuită de „interpretul esenței umanității, adică de arhitectul creator” (ibid.: 40), iar locuința usoniană răspunde la nevoile sociale ale indivizilor și oferă capacitatea manifestării acestora. Arhitectura organică oferă posibilitatea „exprimării sinelui”, înțelegând prin aceasta „rezultatele individualității adevărate și nu doar idiosincraziile personale înlăuntrul unei gloate” (ibid.: 49).
Realizarea, începând cu anii 1930, a locuințelor usoniene și scalarea proiectului la nivel social și comunitar în 1947, odată cu construirea a nu mai puțin de 50 de locuințe în Pleasantville, New York, au dovedit capacitatea geniului lui Wright de a intui și aplica o sumă de concepte care aveau să se decanteze două decenii mai târziu în America, dar și în Europa, prin Bruno Zevi.
Din punct de vedere teoretic, înțelegând prin aceasta conturarea unei paradigme noi și aplicarea acesteia în practică, arhitectura participativă apare în America în contextul luptei pentru drepturi civile din anii 1960, emancipării femeilor și mișcărilor pacifiste (Sanoff; 2000: 2). Mișcările anti-sărăcie, bazate pe dreptul fundamental la un trai demn, au generat adoptarea de către președintele american în exercițiu, Lindon Johnson, a Actului de Oportunitate Economică, în 1964, în cadrul căruia a funcționat Oficiul de Oportunitate Economică, organism însărcinat cu administrarea fondurilor federale împotriva sărăciei. Chiar dacă inițiativa legislativă, numită popular Războiul contra sărăciei18, nu a reușit să devină populară, iar cheltuirea fondurilor nu a adus și bunăstarea, meritul principal al Actului a fost oferirea suportului instituțional pentru organizații de dezvoltare comunitară care și-au continuat activitatea și după încetarea programului guvernamental în 1996, de către Bill Clinton.
Cunoscut sub numele de Model Cities, programul de revitalizare a fondului construit sărac a început în 1966 și presupunea o activă implicare a cetățenilor în deciziile planificării urbane, prin intermediul unei structuri locale, numite Community Development Agency.
Una dintre personalitățile exponențiale pentru perioada respectivă este Saul Alinsky, considerat poate cel mai eficient organizator comunitar în plan mondial. Inspirat de doctrina neomarxistă a lui Gramsci, Alinsky plasează lupta pentru drepturi cetățenești în câmpul războiului, al luptei de clasă. Cei ce au nu vor ceda niciodată puterea celor ce nu au decât prin luptă, spune Alinsky și, consecutiv, singura modalitate de a veni la putere este războiul. Foarte aplicat, Alinsky scrie, în 1971, Regulile pentru radicali, lucrare în care își sintetizează gândirea, un Principele răsturnat în care nu este vorba, ca în textul machiavelic, despre cum cei la putere pot și trebuie să o păstreze, ci despre cum cei ce nu o au pot și trebuie să o dobândească. Asimilate adesea unui discurs comunist, ideile lui Alinsky au devenit un cult în SUA, fiind preluate de Jane Jacobs și Robert Goodman, iar în contemporaneitate de Hilary Clinton și chiar de Barack Obama19. Din punctul de vedere al cercetării de față interesează metodele lui Alinskyde organizare comunitară, care au fost preluate de arhitecți precum Paul Davidoff, Christopher Alexander, John Mutlow, Juan Diaz Bordenave, Samuel Mockbee, Andrew Frear, Brian Bell etc.
Gândire fondatoare americană
În 1961, scriitoarea Jane Jacobs publică Viața și moartea mărețelor orașe americane, ce avea să influențeze decisiv generații întregi de arhitecți și urbaniști americani, creând o atitudine față de metropolă pe care Wolf von Eckardt o numește „jane jacobism” (1967: 45). Deși fără studii de arhitectură, Jacobs reușește nu numai o radiografie precisă, dar și o critică tăioasă a orașelor americane, demonstrând cu statistici falsitatea conceptelor care au stat la baza proiectării metropolelor secolului al XX-lea20. Apărută ca o reacție la urbanismul opresiv al comisarului lucrărilor publice al New York-ului, Robert Moses, și demolărilor de cartiere pe care acesta le-a întreprins pentru crearea de autostrăzi și parcări, precum și la tendința generală din urbanismul american al vremii de a crea întinse periferii capabile să preia populația strămutată din cartierele sărace din centrul orașului, desființate și transformate în parcuri, lucrarea lui Jacobs, sintetizând activismul autoarei împotriva gesturilor urbane totalitare, rezistă timpului prin adevărurile general valabile exprimate cu privire la oraș. Construindu-și argumentația pas cu pas, Jacobs pornește de la analiza obiectivă a unor criterii ușor cuantificabile (siguranța, de exemplu, evidențiată de rapoartele poliției) și ajunge, treptat și metodic, la cauzele lipsei de satisfacere a acestora de către noile cartiere rezidențiale, pentru ca, la final, să furnizeze și metoda de intervenție urbană: arhitectura participativă.
În 1961, Jane Jacobs era deja una dintre cele mai autorizate voci ale comentariului critic de arhitectură, fiind editor asociat al revistei Architectural Forum, începând cu 1952. Din această poziție, Jacobs a observat atent metoda prin care proiectarea urbană era transpusă în realitate, mai ales în relație cu așa-numitele asanări sau revitalizări urbane, iar editorialele sale denunțau urâțenia noilor cartiere, uniformitatea acestora, lipsa de perspectivă pe care locuințele sociale noi o aduceau, precum și lipsa de fundament economic real al unor astfel de intervenții.
Jane Jacobs revitalizează ideea de stradă tradițională, deservind un țesut urban validat de evoluția istorică, militând atât împotriva supra-densificării propuse de Le Corbusier, care abolea strada în favoarea avioanelor, cât și împotriva densității minimale, promovate de Wright, care transforma strada doar în circulație auto.
Separarea funcțională a Chartei de la Atena trebuie înlocuită, în viziunea lui Jacobs, de dezvoltarea multifuncțională, indispensabilă vieții urbane și vitalității comunitare. Alternativa la cartierul-dormitor, care concentrează oamenii pe verticală, îi privează de servicii indispensabile și îi împresoară cu ample spații verzi, făcând imposibilă comunicarea dintre două comunități învecinate, având densitatea de locuire controlată prin imposibilitatea oricărei extinderi spațiale, este locuirea densă, hibridizată de alte funcțiuni necesare și conectată de strada animată și vibrantă. Densitatea mare nu este un pericol câtă vreme există spirit comunitar și viață în afara locuinței.
Jacobs militează pentru implicarea comunităților în sistemul decizional care antrenează schimbări majore pentru acestea și recomandă proiectarea inductivă, care pleacă de la situații locale și concrete; proiectarea deductivă, specific modernistă, trebuie abandonată pentru caracterul ei totalitar.
În articolul său din 1965, intitulat Advocacy și pluralism în proiectare, avocatul și arhitectul Paul Davidoff pune problema eticii în arhitectură: „Un arhitect trebuie să încerce să mărească oportunitățile pentru toți oamenii și, recunoscând responsabilitatea socială, să proiecteze pentru nevoile grupurilor și persoanelor dezavantajate; el trebuie să grăbească amendarea politicilor, instituțiilor și deciziilor care militează împotriva unor astfel de obiective” (citat în Sanoff; 2000: 4).
Preluând modelul de advocacy prin proiectare, adică de susținere argumentativă a unor soluții urbane multiple, în Statele Unite au apărut numeroase Centre de Design Comunitar (CDC) animate de arhitecți care au îmbrățișat ideologia participativă în detrimentul celei normative și care au reprezentat grupurile dezavantajate în raport cu autoritățile. Astfel, în 1963 a fost înființat primul CDC din America, și anume Comitetul pentru Regenerare Comunitară în Harlem, al cărui scop a fost schimbarea politicii urbane segregaționiste a lui Robert Moses care preconiza izolarea comunităților nu prin garduri, ci prin construirea unei autostrăzi în Manhattanul de nord. Condus de Max Bond junior și format preponderent din arhitecți, dar și din avocați, editori (Richard Hatch, autorul faimoasei antologii The Scope of Social Architecture, prezentată în cadrul cercetării) și organizatori comunitari, grupul chestionează rolul arhitectului în societate: „Suntem preocupați de schimbarea rolului arhitectului. Avem în vedere transformarea arhitectului care reprezintă un client bogat în arhitectul care reprezintă săracii, ca individualități și ca grup de interese” (citat în Tucker; 1969: 265). Comitetul, devenind exponentul multor intelectuali și artiști americani ai perioadei, milita împotriva marilor dezvoltări din suburbii, lipsite de identitate și referențialitate, în care era strămutată populația săracă din centrele urbane, ale căror locuințe erau desființate pentru a face loc parcurilor, parcărilor și autostrăzilor.
În 1972, pe 15 iulie, la ora 3.32 PM a început demolarea cartierului Pruitt-Igoe, ceea ce l-a făcut pe Charles Jencks să declare această dată ca moment al decesului Modernismului. Lăudată la momentul proiectării, premiată de American Institute of Architects, dezvoltarea urbană a arhitecților George Hellmuth și Minoru Yamasaki din 1951 încerca soluționarea problemelor sociale prin planificarea rațională bazată pe studiul comportamentului uman, respectând cu fidelitate principiile Chartei de la Atena.
Cartierul a fost construit din fonduri guvernamentale pentru categoriile sărace din St. Louis. Cele 33 de blocuri cu 14 niveluri și-au deschis porțile în 1956. În mai puțin de 20 de ani au generat atâtea probleme legate de infracționalitate, insanitate, consum de droguri, încât au fost denumite de sociologul Lee Rainwater „un slum construit și întreținut de guvern”21.
Christopher Alexander reia, în anii 1970, ideile lui Frank Lloyd Wright cu privire la construirea locuințelor de către utilizatori și le amplifică în proiectul „Cetățenii reconstruiesc Berkeley”, unde propune „cartiere autonome și autoadministrate” (Hall, 1999: 295). Arhitectul american de origine germană propune o arhitectură care își extrage sevele din ingeniozitatea locală, completată de cea a arhitectului, militează pentru umanitate, pentru o relație directă între om și construcția locuinței. Asemeni lui Habraken și De Carlo, Alexander se revoltă față de aparatul birocratic excesiv care reglementează construcția de locuințe și arată că un astfel de model nici nu este viabil.
În același an, Richard Sennet afirmă că „eliberând orașul de controlul preplanificării, oamenii vor ajunge să aibă un control mai bun asupra lor înșiși și să fie mai receptivi față de ceilalți” (Sennet, 1992: 198). Atât Jacobs, cât și Sennet și Alexander exprimă critica la adresa modelului de sus în jos al planificării urbane americane, în care viața socială era doar o rezultantă a unor proiecte ce vizau exclusiv rațiuni legate de profit, chiar și când acestea îmbrăcau forma unor intervenții sociale, ca la Pruitt-Igoe, bunăoară.
Începând cu anii 1990, arhitectura participativă americană începe să-și extragă sevele din filosofia comunitaristă și filosofiile morale care marcau puternic perioada. Teoria dreptății a lui Rawls, din 1971, generează teorii care încearcă restabilirea dreptății și echității sociale, nu prin prisma unui adevăr universal valabil sau a dreptului natural, așa cum încercase, fără succes, Modernismul, nici prin prisma dobândirii de drepturi în raport cu sistemul de putere, ci prin lentila drepturilor cu caracter relativ la societatea existentă. Michael Walzer arată că individul este prins în anumite „sfere” în care valoarea aceluiași bun este diferită. Ronald Dworkin aratăcă „maximizarea bunăstării” este un principiu de evaluare necesar, potrivit căruia este important dacă indivizii reușesc să își sporească valoarea resurselor (Dworkin, 1980: 191). Amartya Sen merge mai departe, mutând discursul din sfera bunurilor în cea a capabilităților individuale, despre care am vorbit în capitolul privitor la sărăcie. Datele personale, intime și subiective ale fiecărui individ afectează utilizarea bunurilor. Nu repartiția uniformă a acestora în societate generează dreptatea, ci convertirea acestora în realizări individuale (Nay, 2008: 608).
Succedând teoriilor dreptății și inspirându-se din acestea, filosofia comunitaristă critică sistemul liberal care privește societatea ca pe o sumă de indivizi egali din punct de vedere al șanselor22. Michael Sandel arată că indivizii își construiesc subiectivitatea în funcție nu de dreptate, ci de bine. Dreptatea pentru o comunitate nu se poate înfăptui fără definirea prin proiect a binelui comun (Nay, 2008: 615).
Transpuse în arhitectură, aceste concepții filosofice generează o poziție angajată a arhitecților pentru dreptate socială realizată prin realizarea de proiecte participative în comunități foarte sărace, din America sau de pe tot globul.
Acest interval de timp este tributar leadershipului unor arhitecți ca Samuel Mockbee, Andrew Frear, Brian Bell, Cameron Sinclair, Alejandro Aravena, a căror atitudine față de arhitectură a reprezentat și reprezintă o opoziție față de modul tradițional de producție al acesteia, precum și o mutație la nivelul conceperii ei. Într-o perioadă a globalizării și dezindividualizării, acești arhitecți demonstrează forța individului. Atunci când acesta este un arhitect care își asumă rolul de organizator comunitar, el reușește să schimbe în bine mediul locuit, prin inovare, dăruire și putere de convingere. Atunci când este un localnic, acesta dovedește că poate construi bine, că, deși de cele mai multe ori marginalizat social, el posedă calitățile și capacitatea de care societatea are nevoie, dar pe care aceasta le respinge din cauza stereotipurilor ori prejudecăților. Mai mult decât atât, prin arhitectură el reușește împlinirea capabilităților sale.
În anul 2000, grupul de arhitectură participativă Design Corps din Pennsylvania, condus de profesorul Brian Bell, organizează la Universitatea de Arhitectură Princeton o conferință intitulată sugestiv „Structuri ale incluziunii: proiectând pentru cei 98% care nu au arhitect”. Manifestul conferinței afirmă că „(...) milioane de oameni trăiesc fără a beneficia de un design de calitate, neavând nicio contribuție la crearea spațiilor pe care le folosesc zilnic. Astfel, designul de calitate rămâne rezervat doar celor cu bani și putere care își permit să plătească onorariul tradițional. Pe măsură ce arhitectura evoluează către noi tehnologii, practicanții ei trebuie să continue tradiția susținerii comunității, pe care profesia se baza la început” (Pearson, Robbins; 2002: 6).
În toamna lui 2005, 30 de profesioniști - arhitecți, designeri, experți și cadre didactice - s-au reunit la Harvard Graduate School of Design, având ca scop găsirea unor soluții pentru ca arhitectura să capete o relevanță crescută la nivelul comunităților în domeniile economic, social și ecologic, punând accentul pe situarea problemelor comunităților pe agenda publică. În cadrul întâlnirii, decanul facultății de arhitectură din Virginia a pus întrebarea cheie pentru direcția dezbaterii și anume cum o mișcare pentru designul comunitar poate să fie inclusă în agenda publică și cum proiectarea axată pe incluziune socială, identitate culturală și sustenabilitate poate deveni un obiectiv pentru proiectanți, practicieni și factori de decizie politică din câmpul arhitecturii.
Concluzie
În miezul teoriei arhitecturii participative stă libertatea, ca valoare individuală și colectivă supremă. Acționând pentru eradicarea sărăciei extreme și împotriva privării individului de capabilitățile sale (Sen), arhitectura participativă își asumă un ideal care urmărește egalitatea de șanse împreună cu potențialul de împlinire a acestora, precum și incluziunea socială, ca manifestări ale libertății în cadrul sistemului filosoficși formei de guvernare care le ocrotește: democrația. Esența, nucleul domeniului cercetat este democrația modernă, filtrată, la nivelul arhitecturii, de Giancarlo De Carlo. Două concepte cheie, venite de la Kropotkin prin Ward și asociate ideii de libertate sunt exprimate de Turner: libertatea pozitivă, autonomia, privită ca alternativă la heteronomie și regulamentul proscriptiv, care lasă libertate de acțiune și nu impune o singură soluție, opus regulamentului de tip prescriptiv. Sub acțiunea proscripției (ce să nu faci), libertatea pozitivă se transformă în libertate de acțiune.
Habraken reliefează necesitatea posesiei individuale, privite ca o capabilitate de a transforma mediul construit, atât prin regenerare, cât și prin relația naturală stabilită între om și mediu. Locuința nu mai este imaginată ca un obiect finalizat odată cu terminarea execuției, ci ca proces, libertatea utilizării și transformării ei de către utilizator generând o nedeterminare asumată a formei care devine expresie a locuirii, generând sentimentul de apartenență. În sfârșit, abolirea segregării funcționale moderniste creează premisele apariției unui mediu construit variat și uman, cu locuințe suportive și viață urbană comunitară.
Davidoff pune bazele pluralismului și eticii în oferirea de oportunități egale prin arhitectură.
Zevi construiește un sistem de invarianți care să poată asigura transpunerea în libertate a fanteziei creatoare a arhitectului care nu se mai închide în obiect, ci se deschide utilizării, însușirii, modificării.
Hamdi detaliază paradigma participativă, numită de el susținătoare, și militează, ca și Jacobs, pentru acceptarea organicității istoriei ca factor de validare a existentului: numai ce este util și bun rezistă în timp.
Arhitecții clarifică suma conceptelor care formează teoria arhitecturii sociale participative și gândesc metode pentru atingerea obiectivelor. Implicarea utilizatorilor în proiectare, locuința ca proces, relația naturală a utilizatorului cu locuința, importanța posesiei, regenerarea mediului construit asigurată prin regulamente proscriptive, comunitarismul, desegregarea funcțională, autonomia, nedeterminarea, sunt concepte care leagă indisolubil arhitectura de democrație și libertatea actului creator de libertatea utilizatorului, dobândită prin creație și însușirea acesteia. Integrând filosofii ale libertății și acțiunii sociale, conceptele arhitecturii sociale participative își extrag sevele în contemporaneitate din liberalismul social, ca doctrină politică și din comunitarism, ca viziune filosofică.
Arhitectura participativă nu își propune doar schimbarea mediului construit și, eventual, impunerea unui stil, ci schimbarea socială care să genereze o mutație în sfera producției locuințelor sociale, pornind de la echitate ca premisă a realizării libertăților individuale.
Extras revizuit și completat din lucrarea de doctorat a autorului, cu titlul „Arhipera_Arhitectura socială participativă”, 2013.
© Lorin NICULAE
Note și bibliografie
NOTE
1. Traducerea Laurențiu Staicu, publicată în Peter Hall, Orașele de mâine, All, București, 1999, p. 29-32.
2. Spre deosebire de Hobbes sau Rousseau, Kropotkin nu consideră omul o ființă decăzută și cu natura coruptă care să facă necesar statul ca autoritate constrângătoare în vederea realizării binelui colectiv. Regăsim aici teza principală a lui Pelagius, condamnată ca erezie cu 1500 de ani înainte.
3. Anarhismul lui Ward, De Carlo și Turner, care se referă exclusiv la libertatea de a construi, nu trebuie confundat, sub niciun motiv, cu anarhismul violent și criminal care a îngrozit Europa la cumpăna dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea și care, pe bună dreptate, a fost reprimat fără ezitare de autorități și respins de societatea civilă (n.a.).
4. Van Eyck, Projekten, 1948-61, p. 89, consultat la http://www.cleandesign05.co.uk
5. Printre erorile de sistem marxiste aș enumera ideile de finalitate istorică, dictatură a proletariatului, violență a revoluției ca necesitate, abolire a proprietății private, de egalitarism funciar etc.
6. „A te ajuta singur și a face tu însuți (în engl., în text)”, nota traducătoarei Gabrielei Tabacu, în textul consultat.
7. Hundertwasser, Mouldiness Manifesto Against Rationalism in Architecture, 1958/1959/1964,
8. Se poate observa aceeași critică pe care Marcuse o face consumerismului.
9. Comentat pe larg în cadrul anexei 1 a prezentei lucrări (n.a.).
10. Putem constata cu ușurință că dezideratul acesta nu s-a întâmplat nici în socialism (unde, în România, spre exemplu, oamenilor le-au fost demolate locuințele și au fost strămutați forțat în blocuri de locuințe opresive), nici în capitalism, acolo unde lupta pentru profitul maxim a antrenat coborârea suprafețelor minime sub minimul prevăzut de lege și privarea locuințelor de orice funcțiune care putea fi eludată, din punct de vedere legal. În socialism, „încarcerarea” oamenilor în arhitectură s-a făcut prin cuplul forță-ideologie. În capitalism, prin presiunea sistemului de creditare. Nouă, românilor, ne-a fost dat să experimentăm ambele sisteme. În România anului 2012, critica relației dintre arhitectură și putere a lui De Carlo este mai actuală ca niciodată. începând cu descentralizarea administrativ-teritorială, autoritățile publice locale au preluat rolul „Puterii” de dinainte de 1989. La nivel municipal, orășenesc și comunal, am asistat la încercări de a rezolva problema grupurilor aflate în sărăcie extremă într-un mod totalitar, prin strămutări forțate în noi condiții de locuit cu nimic mai bune decât cele la care grupurile vulnerabile aveau acces înaintea intervenției autorităților locale. Printre cele mai mediatizate sunt inițiativele primarilor de Constanța și Baia Mare de a crea cartiere pentru sărăcime cu condiții de locuit infame, unde existenzminimum-ul corbusian înseamnă 15 mp pentru o familie formată din doi adulți și un copil - la Baia Mare, proiectul inițial pentru zona Postfunduș.
11. A doua lege este extrasă din cartea lui Turner din 1972, Libertatea de a construi (Freedom to Build, titlul original).
12. Am detaliat aceste concepte în prezentarea detaliată a cărții lui Turner din cadrul anexei 1 (n.a.).
13. Reprodus în cadrul anexei 1.
14. În original „How the Other Half Lives”.
15. Cu o formație multiplă de arhitect și lucrător social, Veiller a coordonat The New York Tenement House Comission între 1900 și 1901. A fondat și condus the National Housing Association între 1911 și 1936.
16. Adjectivul usonian a fost creat de Frank Lloyd Wright pentru a specifica noua lui viziune organică și democratică aplicată - United States Of North America/USONA.
17. When Democracy Builds, titlul original (trad. a., în text).
18. War on Poverty, în original.
19. Teza de științe politice ale lui Hilary Clinton, din 1969, este „Nu există decât luptă” și face referiri consistente la Alinsky, iar Obama a fost el însuși organizator comunitar, aplicând metodele lui Alinsky. http://www.crossroad.to/Quotes/communism/alinsky.htm
20. Jane Jacobs devine purtătoarea de drapel a intelectualilor care militau pentru un mediu de viață diferit de cel propus, cu argumentul autorității, de urbaniștii vremii. Malvina Reynolds este o compozitoare care a denunțat dezvoltările suburbane americane lipsite de suflet și identitate în anii 1960: „Cutiuțe pe dealuri,/ Cutiuțe făcute din rumeguș,/ Cutiuțe pe dealuri,/ Și toate cutiuțele la fel./ E una verde și una roz/ Și-una-azură și-una pală/ Și toate sunt din rumeguș/ Și-arată toate la fel”, Malvina Reynolds, 1961 (trad. a.).
21. http://www.umsl.edu/~keelr/010/pruitt-igoe.htm
22. Ronald Dworkin arătase că nici egalitatea de șanse liberală și nici egalitatea de situații socialistă nu garantează respectarea drepturilor individuale (Nay, 2008: 604).
Bibliografie
Bell, Brian, editor: Good Deeds, Good Design: Community Service Through Architecture, Princeton Architectural Press, New York, 2004
Bell, Brian; Katie Wakeford, editori: Expanding Architecture. Design as Activism, Metropolis Books, Bellerophon, New York, 2008
Berlin, Isaiah: Două concepte de libertate (1958), publicat în Berlin, Isaiah, Adevăratul studiu al omenirii, antologie de eseuri, Meridiane, București, 2001
Blundell Jones, Peter; Doina Petrescu; Jeremy Till, editori: Architecture and Participation, Taylor&Francis, Londra, 2005
Booth, Charles, editor: Life and Labour of the People in London, Macmillan, Londra, 1902 (1892)
Davidoff, Paul: „Advocacy and Pluralism in Planning”, Journal of the american Institute of Planners, nr. 31, 1965, p. 186-97
De Carlo, Giancarlo: „The Housing Problem in Italy”, Freedom, 9.12,2 și 9.13, 2, 1948
De Carlo, Giancarlo: „An Architecture of Participation”, Perspecta, nr. 17, 1980, p. 74-79
De Carlo, Giancarlo: Architecture’s Public (1969), în Blundell Jones, Peter; Doina Petrescu; Jeremy Till, Architecture and Participation, Taylor&Francis, Londra, 2005
Frampton, Kenneth: Modern Architecture, a critical history, Thames and Hudson, New York, 1996
Geddes, Patrick: Cities in Evolution, Williams and Norgate, Londra, 1915
Geddes, Patrick: Town Planning Towards City Development: A Report to the Durbar of Indore, Holkar State Printing Press, Indore, 1918
Habermas, Jürgen: „Modernity: An Incomplete Project”, eseu apărut inițial ca lectură în 1980, când Habermas a primit Premiul Theodor W. Adorno la Frankfurt. A fost apoi lecturat în 1981 la New York și, ulterior, publicat ca „Modernitate versus Postmodernitate” în „Noua critică germană”, nr. 22, 1981
Habermas, Jürgen: The Theory of Communicative Action, Beacon Press, Boston, 1984 (1981)
Habermas, Jürgen: Modern and Postmodern Architecture, MIT Press, Cambridge, 1989
Habermas, Jürgen: Sfera publică și transformarea ei structurală, Univers, București, 1998 (1990)
Habermas, Jürgen: Discursul filosofic al modernității. 12 prelegeri, All, București, 2000 (1985)
Habraken, John Nicholas: Supports_An Alternative to Mass Housing, The Urban International Press, Londra, 2011 (Prima ediție la Architectural Press, Londra, 1972)
Habraken, John Nicholas: The Structure of the Ordinary, Ed. Jonathan Teicher, MIT Press, Massachusetts, Londra, 2000
Hall, Peter: Orașele de mâine. O istorie intelectuală a urbanismului în secolul al XX-lea, All, București, 1999 (1988)
Hamdi, Nabeel: Housing without Houses, Intermediate Technology Publications, Londra, 1995 (1991)
Kropotkin, Pyotr: Mutual Aid: A Factor of Evolution, New York University Press, 1972, consultat la http://www.complementarycurrency.org/ccLibrary/Mutual_Aid-A_Factor_of_Evolution-Peter_Kropotkin
Lorenz, Konrad, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Humanitas, București, 1996 (1973)
Mumford, Lewis: The Culture of the Cities, Routledge, Londra, 1998 (1938)
Noica, Constantin: Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, Humanitas, București, 1992 (1)
Noica, Constantin: Eseuri de Duminică, Humanitas, București, 1992
Noica, Constantin: Carte de înțelepciune, Humanitas, București, 1993
Stamm, Gunther: The Architecture of J. J. P. Oud 1906-1963, Tallahassee: The University Presses of Florida, 1978, fragment consultat la http://www.greatbuildings.com/buildings/Weissenhof_Row_Houses.html
Sinclair, Cameron; Kate Stohr coordonatori pentru Architecture for Humanity: Design Like You Give a Damn, Metropolis Books, New York, 2006
Unwin, Raymond: Town Planning in Practice. An Introduction to the Art of Designing Cities and Suburbs, T. Fischer Unwin, Londra, 1909
Zevi, Bruno: Codul anticlasic, Paideia, București, 2000, traducere Gabriela Tabacu
English Version
PARTICIPATORY ARCHITECTURE AND MASS HOUSING
text: Lorin NICULAE
„Just as you build yourself a house to live and grow there with your kin, you can also build a dwelling thought where you can summon all thoughts and embark on the path of becoming.” (Noica; 1993: 103)
The diversity of contexts in need of another kind of architecture and a design approach grounded on a different paradigm is tributary to the emergence area: in Europe, participatory architecture arose as a reaction to the failure of modernism to solve society’s fundamental problems, fuelled by Kropotkin’s and Bakunin’s social and communitarian essays adapted by Ward and paired with the neo-Marxist approach of the Frankfurt School. In America, the social, political and economic background is inextricably linked to the civil rights movements and the left-wing, neo-Marxist ideologies inspired by European philosophers such as Labriola and Gramsci, as well as American philosophers who deepened the Italian theorists’ ideas, like Goodman and Alinsky. The efforts to readjust architecture to the idea of equity and social responsibility generated controversies, turbulence and ruptures within the profession as architects not only authored remarkable projects but also texts, manifestos and works which laid the foundation for an axiology of participatory architecture. Initially based on intuition, the domain was subsequently discovered and developed by architects.
The context of the rise of participatory architecture in Europe. The reaction to Modernism
Making its debut in Europe in the sixties, against a background of large-scale opposing student movements and drawing on John N. Habraken’s manifesto and the approaches promoted by Giancarlo De Carlo (1969), John Turner (1976) and Nabeel Hamdi (1995), the architecture of participation was defined by theoretic endeavours paired with the practice of a plethora of important architects advocating for an equitable architecture basing its discourse on the failure of Modernism to fulfil the aspiration towards democracy, freedom, equity and rationality. What Jürgen Habermas called „the Project of Modernity” should be understood in relation to the originating socio-political context: the armed conflicts and the riots of the 19th century, the clarification of the Enlightenment ideals, the Industrial Revolution, the development of the railways and sea routes entailing mobility and urbanization (Habermas: 1981).
Cesare Beccaria, cited by Zevi, stated in 1764: „The attempt to organize a group of individuals in a symmetrical and monotonous way, as only lifeless matter can be organized, means having a false conception of utility” (Zevi; 2000:67).
„The Industrial Imperative” was one of the main engines animating the modernist architects’ creativity and generating new ideals and visions on housing in an effort to eradicate low-quality dwellings, the only type of houses that workers during the Industrial Revolution had access to.
It is all too easy to see that Modernism failed to achieve such a desideratum so the voices criticizing the residential neighbourhoods in the second half of the 20th century started to proliferate in the seventh decade of the same century. Konrad Lorenz, the founding father of ethology and a recipient of the Nobel Prize, noted that the new urban residential developments are deprived of information, resembling the malign cells of a tumour. The dwellings lost the genetic information they needed to integrate into the urban tissue, defined as a complex structure made of evolved historically-based relationships inside which the new information-deprived cell multiplies continuously, eventually destroying everything. The consequences are overpopulation, lack of identity, living in an environment in which „people cannot and will not establish social contact, «over the fence», with their neighbours, for fear that they would see the reflection of their own desperate image” (Lorenz; 1996: 30).
The criticism of mass housing had appeared and asserted itself notably in the industrialized countries during the 19th century, with England being the country where the Industrial Revolution and the economic depression following the Napoleonic wars triggered extensive, abhorrent and despondent mass housing. Robert Owen, animated by the ideals of utopian socialism, failed to create a model grounded on egalitarianism at New Harmony (Indiana), in 1825. It is only in the second half of the 19th century that the intellectuals began to go over workers’ neighbourhoods and denounce the miserable living conditions they offered. The traditional production model (be it agrarian or manufacturing) placed in the vicinity of the house had disappeared along with the shift in production ratios and was replaced with residential areas separated from the factory, triggering a reconsideration of housing and giving rise to residential neighbourhoods. The criteria regarding return and profit had supplanted those relating to place and family; the newly-built environment of the houses had become unhealthy, unbreathable and inhuman in no time. In 1883, Andrew Mearns published a devastating pamphlet entitled The Bitter Cry of Outcast London: An Inquiry into the Condition of the Abject Poor.
Very few people reading these lines have any idea about the aspect of these shack neighborhoods where tens of thousands of people are gathered together in the middle of horrors reminding us of the slavery period. (...) A sanitary inspector reported that he found in a basement a family comprising a father, a mother, three children and four pigs. (...) Over here, seven people live in a basement kitchen and in the same room lies the body of a dead small child. (...) The destitution of these children living in such places is the most painful and shocking element of these discoveries1.
Dickens, Booth, Rowntree roamed the hopeless streets of London, Manchester and York and described them in violent tones, blaming the inequity of Victorian housing as the average surface of a proletarian house was inferior to that destined to a convict in prison (Hall; 1999: 35). This situation mobilized philosophers and even led to the emergence of philosophies of action.
This problem was not affecting only London, although the capital of the British Empire was the largest city in the world in the 19th century. In Paris, in 1891, over 330.000 people lived in conditions of overpopulation. In Berlin, they tried to find a solution for overpopulation by means of a city project carried out by the Chief police officer James Hobrecht in 1858 and Berlin Mietskasernen soon turned into one of the most insalubrious and abusive European neighbourhoods (ibidem: 46, 47). In England, some voices, such as Charles Booth, suggested, in an utterly undemocratic and unfair way, the displacement of both workers and factories, namely nothing more, nothing less than creating proletarian colonies.
The solution adopted by the administrations of the main metropolises dealing with overpopulation and unsanitary housing was the massive construction of peripheral proletarian neighbourhoods, a phenomenon made possible with the introduction of the underground and the efficient organization of the aerial public transport. The extent of the territorial spread led to an increase in the distance to cover in order to reach the city centre so many of the tenants left the new houses only to move back to the slums they had initially come from. However, the fact that they had running water, sanitary groups, a patch of grass and, generally speaking, a sensibly lower housing density, made the residents of the new neighbourhoods take possession of their terrains and houses and customize them according to their needs, which generated a negative reaction and a strong offensive on the part of conservative architects, horrified by the „disfiguration” of London brought about by displaying the subculture of the poor. Starting with the 1920s, the peripheral neighbourhoods began being compared with „the growth of a cancerous tumour” (ibidem: 101), and 1937 sees the foundation of a Royal Commission on the Geographical Distribution of the Industrial Population, whose objective was to stop the development of the metropolitan area and proposed the solution of Le Corbusier’s apartment blocks (ibidem: 101).
The garden-city proposed by Ebenezer Howard in 1898 was equally a social city in which Kropotkin’s desiderata of freedom and cooperation formed the basis for urban planning and were grounded on local administration and self-governance (ibidem: 110). The method led to the apparition of the towns of Letchworth and Hampstead followed by peripheral garden-satellites such as Ealing, where architects Unwin and Parker cooperated with the inhabitants with a view to outlining the residential areas, the two towns illustrating for the first time the application of social participatory architecture principles (ibidem: 278).
In Spain, the garden-city model was taken over by Arturo Soria y Mataand implemented in La Ciudad Lineal. In France, Tony Garnier individually elaborated in 1898 a project called Cité industrielle which proposed the zonification that was to achieve arguable success since the Athens Charter (1933); in Germany, Theodor Fritsch anticipated the city of the future in 1896, two years before Howard.
In 1909,Raymond Unwin published the book Town Planning in Practice. An Introduction to the Art of Designing Cities and Suburbs in which he summarizes his vision on urban planning. In chapter XI, Of Co-operation in Site Planning and How Common Enjoyment Benefits the Individual, Unwin states that „To some extent, the planning of sites and buildings will, no doubt, be taken in hand by the community, as organised in its municipality; but there seems no need to wait until the development of corporate life and feeling has reached the stage at which it would seem natural for the community to carry out for itself through its own officials the entire development of its towns and homes; it may be better that smaller bodies, more responsive to the initiative of individual pioneers, should deal with the more detailed work. (376).
Unwin was a declared advocate of the cooperative origin of urban space and he illustrates this, throughout the book, by making reference to German architecture. According to Unwin, the decline of the community’s architectural product owes to the disappearance of the medieval way of producing architecture by self-conscious communities, organized in guilds, whose constructions accounted for „the expression of something in the life of those who built them” (375); recent democracy „left the individual in the hopeless isolation of his freedom” (375). In the first English garden-cities, Unwin achieved cooperation with the communities through the Tenants’ Societies. In his book, the English architect deplores the fact that, in certain situations, the cooperation functioned normally and stopped only with the purchase of the terrain, thus missing the advantages a cooperation carried out throughout the entire design process would have brought about.
As a matter of fact, Unwin’s approach to Hampstead with respect to the housing layout and the dimensional differences of the streets were so innovative that it took a decision of the Parliament to complete his project. In his writings, Unwin warns British planners with regard to the fundamental error of crowding the suburbs with exactly the same type of housing and the danger of building for social classes, whose effect is „harmful both from a social and an economic and aesthetic point of view”.
Unwin’s visionary spirit did not attract any adepts in a time when mass housing was much more convenient than garden-cities in all respects, and the urban sprawl progressed consistently, disorderly, oppressively and blindly until the break of the Second World War. By 1918, as a response to the increasingly conspicuous disappearance of the user from urban thought and practice promoted by the paternalist outlooks, the Scottish visionary town planner Patrick Geddes stated that „Town planning is not mere place-planning, nor even work planning. If it is to be successful, it must be folk planning. (...) Its task is not to coerce people into new places against their associations, wishes, and interest. (...) Instead its task is to find the right places for each sort of people; place where they will really flourish (1918).
Geddes draws from Russian prince Pyotr Kropotkin’s thinking expressed in his ultimate work, Mutual Aid: A Factor of Evolution, in which the author argues that mutual aid and cooperation rank among the most important factors in the evolution of species. Kropotkin shows that the medieval city reached in the 13th century a high level of self-governance by means of the sovereign parish (103). Geddes met Kropotkin during the latter’s exile in London in the last decade of the 19th century, like he met Ebenezer Howard, and the prince’s theses on the self-governance capacity and the pursuit of moral good defining each individual2 are found in the writings of the Scottish planner.
However, the population of urban peripheries with social housing, proceeding in force throughout Europe, especially after the end of First World War, was doubled by a phenomenon of territorial occupation by the poor and the construction of shelters using precarious, recycled materials, which led to the apparition of slums lacking elementary facilities. The Modern Movement tried to obtain social equality through industrialization and progress. Drawing on Le Corbusier’s phrase, J.J.P. Oud stated that the house will hold relevance to the masses only when it becomes a machine because it is only by means of mass production that social housing can serve society as a whole; manufacturing production is limited to a much narrower and well-off audience (Stamm; 1978). The ideal of building enough houses for all people led to the organization of the second CIAM (International Congress of Modern Architecture) in 1929 and the minimum set of essential housing functions began to prevail in relation to their aspect. The doctrine of New Objectivity (Neue Sachlichkeit) made possible the belief that a functional, comfortable and efficient object need not be essentially beautiful but embraced by the society, the same way industrial objects are beautiful due to the simplicity and efficiency of their usage. Moreover, New Objectivity encouraged the idea of demolishing poor residential neighbourhoods located in the city centres in order to make room for the great metropolitan projects thus giving rise to the gentrification phenomenon, that is, the mass relocation of poor inhabitants on the city outskirts (Frampton, 1996: 289), an idea successfully implemented by Haussmann for the urbanization of Paris.
The Modernist ideal placed order, rationality and accessibility among the prerequisites for individual freedom. Last but not least, architecture was seen as shaping the society. Hannes Meyer, the Bauhaus director between 1934 and 1930, said: „Architecture is a process of giving form and pattern to the social life of the community. Architecture is not an individual act performed by an artist-architect and charged with his emotions. Building is a collective action” (Sinclair, Stohr; 2006: 36).
Nevertheless, after the urban centres and suburbs all around the world were studded with entire neighbourhoods of context-immune modernist apartment blocks or endless networks of identical standard social houses, it became obvious that such finality values could not build a bridge between universal truth and specific regional features, progress and tradition, the universal style and local cultural identities. Under the leadership of Le Corbusier, The International Congresses of Modern Architecture (CIAM) were nothing but utopias in which the god-like architect determined the destinies of the many based on his intuition on discipline and order. Article 22 in the Athens Charter, a document published by Le Corbusier in 1933, denounced the suburbs as being, more often than not, mere collections of cottages hardly worthy of being preserved.„Precariously built little houses, cardboard huts, cobbled shelters made of the most unsuitable materials, the abode of the wretched creatures cast into a chaotic life, this is the suburb (61)!
One can notice Le Corbusier’s concern for unity and discipline, diversity being regarded as the bad outcome of poverty and lack of perspective.
At the opposite pole, in his report on the modernization of the colonial city of Lahore (Punjab, India), Geddes militated for using local work force and the entire plan was to be completed through „real and active citizen participation”, thus anticipating, by 50 years, participatory urbanism. In 1969, the Skeffington report was the first document issued by the British government raising the issue of public participation in design. It was only in 1969 that Reyner Banham, Paul Barker Hall and Cedric Price published in New Society a manifesto for the autonomy of the built environment, suggesting an experiment meant to show how people want to live (Hall; 1999: 297).
In 1976, participatory architecture was officially accepted as part of the profession with the creation of a workgroup within the Royal Institute of British Architects (RIBA), whose role was „to examine the relationship between the profession and the communities” (Hamdi; 1995: 20). Yet this did not assume the form of a revelation. The joint efforts of an entire generation of architects made it possible.
Inspired by cooperative communist thinking grounded on consensus and independent from the ideas concerning the central government advanced by Bakunin, Kropotkin, Landauer and the American Paul Goodman, to whom he dedicated one of his books, writer Colin Ward influenced the British academic world thanks to a substantiated defence of the autonomy and production of built environment. After the Second World War, Giancarlo De Carlo, by now one of the most articulate voices of social participatory architecture, was invited by the Architectural Association School of Architecture in London, where he advocated for a bottom-up approach to the housing problem and the generous idea of social participatory architecture was adopted by student John Turner who rediscovered Geddes thanks to Mumford’s book, The Culture of Cities (Hall, 1999: 282). In the seventh chapter of his monumental work, Mumford discusses „the social basis of the new urban order” and details the concept of „modern housing by communities”(Mumford, 1998: 465), seen as the totality of the exchange relationships between the government agencies in charge of house building, architects and users assembled in self-governable cooperatives (ibidem: 471). Similar to Pyotr Kropotkin, Mumford regards the medieval borough as the ideal city. In accordance with the social participatory architecture paradigm, Colin Ward, De Carlo and Turner would generate the anarchist theoretical trend3 advocating for a quasi-total autonomy of the built environment in relation to the state (an exacerbation of positive freedom), the only autonomy management system being the cooperative contract between community members, similar to that of the medieval guilds.
Giancarlo De Carlo (1919-2005) is one of the prominent members of the renowned Team 10, together with Georges Candilis, Aldo Van Eyck, Alison and Peter Smithson and Jacob Bakema. Founded in 1953, during the ninth CIAM Congress, Team 10 (or Team X) brought dissension amidst Modernism. Disappointed with the functional separation proposed by the Athens Charter, namely, Housing, Work, Recreation and Transport, the young generation of architects sought other principles for the structural development of the city. The reply given by the team to the report of the eighth CIAM in 1951 was simple, condensed in one paragraph: „Man may readily identify himself with his own hearth, but not easily with the town within which it is placed. ʻBelongingʼ is a basic emotional need – its associations are of the simplest order. From ʻbelongingʼ - identity – comes the enriching sense of neighbourliness. The short narrow street of the slum succeeds where spacious redevelopment frequently fails”. (Frampton, 1996: 271).
Team X calls into question the very problem of achieving equity at the expense of renouncing belonging and identity, absent at the level of mass housing. At the same time, the slum, the outcast and poor neighbourhood is ranked as an example for covering a set of basic indispensable needs. In the Doorn Manifesto (Holland) in 1954, Team X formulated eight principles; the first states that „it is useless to consider a house except as a part of a community owing to the inter-action of these on each other”.
The tenth and last CIAM, held at Dubrovnik in 1956, gravitated around the Smithsons’ „association diagrams” and the different levels of human association. The concepts on debate were identity, cluster and mobility. Also, Van Eyck presented the importance of human associations. Therefore, „the functional city” programmatically ceased to exist. It is not by chance that Le Corbusier and other founders of CIAM did not take part in the congress.
The Congress in 1959, held at Otterlo, made the transition between CIAM and Team 10. Aldo van Eyck presented the diagram „By us, for us” illustrating the principle „if man is both the subject and the object of architecture, it imperatively needs to create the latter for the sake of the former”4.
Modernism failed from a democratic point of view precisely because it subordinated its ideals to a system of power (be it capitalist or communist, individual or collective, it is of no importance) which eliminated the user’s individuality from the field of architecture (each system having its own specific methods) and led to the man’s alienation from his own dwelling. In his article in 1989, Modern and Postmodern Architecture, Habermas shows how the system based on workforce mobilization, the management of land, general urban living conditions and the building layout, led to the concentration of large masses of people in the suburbs as the Modernist project failed to integrate the social home or the factory into the city. House building began to include economic and bureaucratic factors detached from the concept of family and tradition.
Conceptually speaking, the failure of Modernism derives from the method used to produce mass architecture, namely industrialization. Assuming the industrial model that had transformed manufactured goods into large series products, thus making them available to an increasingly wider public, Modernism tried a large-scale approach to producing identical social houses as a unique solution to the housing crisis at the urban level, without questioning the city’s need for industrialization. Basically, modernist architects sought a method to solve the problem instead of focusing their attention and creativity on the necessity of solving the problem or the topicality of the problem. Consequently, the issue of housing shortage in the urban environment was resolved with the aid of the social housing neighbourhoods meant to be inhabited and used by Marcuse’s „one-dimensional man”.
The German philosopher based at The Frankfurt School crucially influenced the freedom movements in 1968 and legitimated, through his writings, the idea of revolution with a view to acquiring new forms of freedom (Châtelet, Pisier; 1994: 586).Making use of „critical reason”, Marcuse distanced himself from the pessimism of the Frankfurt School, underlining the importance of not renouncing the idea of creating a better society, no matter how utopian this endeavour might seem. In the essay entitled Repressive Tolerance, written in 1965 and dedicated to his students from Brandeis University, Marcuse states that „remembering and preserving the seemingly utopian historical possibilities are the intellectual’s duty and obligation” (1969). It is exactly the lit fuse that the student movements of the time needed.
The second half of the 19th century shed light on a bleak trait of Modernism, stemming from its affiliation to progress and not from its own ideology: the communist pact. Adopting all the Marxist system errors5, as well as the Leninist suppressing violence, the East-European communist architecture consented to rely on destruction, demolition and the forfeiture of private property.
Marcuse criticized both left-winged (communism, Leninism) and right-winged (utilitarian liberalism)totalitarian systems, analyzing them from the perspective of their outcome, that is, „the one-dimensional man”: conformist, alienated and displaying false needs created either through an ideological mechanism or consumerism.
Together with Baudrillard, Derrida and Lyotard, Michel Foucault condemned the totalitarian tone of the universalist discourse of Modernism, exposed the imposture of the universally valid truth, advocating for the adaptation of methods to the diversity of human existence and emphasizing understanding rather than conversion. Yet the isolated position of the French philosophers did not represent a support for participatory architecture, which needed a philosophy oriented towards action and social change which it was going to find in the 1960s in Marcuse and Habermas and, starting with the 1980s, in Rawls’ theories of justice as well as the communitarianism promoted by Sen, Dworkin, Walzer, Taylor and Sandel. Bruno Zevi, fascinated by the organic architecture Wright practised in America and influenced by Marcuse, from whom he takes over the concept describing the one-dimensionality of the contemporary world, rebelled against the new dogmatism of the International Style and noted in 1981: „We are currently witnessing a series of phenomena in the field of «demassification», a refusal of the one-dimensional, of the neurosis generated by the systematic search for productivity, a refusal of the brutalizing repetition and monotony of work and the separation between intellectual and manual activity. Desperately seeking his identity, the man challenges the monolithic conceptions and the uniform behavioural patterns, wishing to be both a producer and a consumer, aspiring to combine work and play, the abstract and the concrete, the objective and the subjective. The third stage of history is already heralded through the phrases self help and do ityourself”6 (Zevi; 2000: 5).
Similar to Pyotr Kropotkin, Howard, Unwin, Mumford and Ward, Zevi glorifies the medieval borough from the perspective of the exercise of creative freedom and, criticizing Modernism from the inside, postulates: „the standardized house and the god-like architect are from now on anachronistic notions” (ibidem), the user expecting „to take part in the project in the lived environment and author or at least co-author it” (ibidem). Zevi’s role in participatory architecture is crucial, especially in terms of assimilating from Modernism what Modernism acquired in relation to Classicism, that is, „the creative freedom” of the architect.
The European founding thought
In 1958, the 30-year old Austrian artist Friedensreich Regentag Dunkelbunt, better known as Hundertwasser, launched the series with the Mouldiness Manifesto against Rationalism in Architecture7, a text at the borderline between pamphlet and manifesto in which he accuses the deprivation of contemporary man of the capacity of building for himself as „the tangible and material uninhabitability of slums is preferable to the moral inhabitability of utilitarian, functional architecture” (op.cit.). Hundertwasser denounced three flaws of collective housing production which resembles prismatic cages for chickens or rabbits:
1. The architect has no relationship to the future users of the building as he designs for the average citizen retrieved from the polls;
2. The builder has no creative or emotional connections to the building; if he wished to manifest his ingeniosity by digressing from the project, he would be sanctioned but this would only happen if he showed some signs of caring about the aspect or functions of the building, which is not the case because he does not build for himself;
3. The user is just a consumer, having no connection to the space he occupies and which he feels alien to (ibidem).
The recovery of the architect-builder-user triad and its eventual union in one and the same person becomes an act of moral restitution opposing the functionalists’ vandalism (ibidem). We will notice the presence of a similar idea in the works of Hassan Fathy and Cristopher Alexander.
In addition to the manifesto in 1959, Hundertwasser gives several examples of architecture illustrating the positive freedom to build, namely autonomy: Gaudi’s buildings in Barcelona, the poor neighbourhoods on the outskirts of the cities, the peasants’ or primitives’ houses, the American illegally-built self-made houses, the stilt houses and houseboats as well as Lucien Kroll and Christian Hunziker’s anarchitecture projects.
In 1960, the 32-year old Dutch architect John Nicholas Habraken inititiated the series of fundamental theoretical works on participatory architecture and formulated its concepts by publishing Dragers en de Mensen (Supports and People). In 1967, Martin Pawley, one of the most authorized voices in European architectural critique, published in Interbuild Arena the article The Perfect Barracks and the Support Revolution; soon after, an unofficial English translation of the original Dutch text, a spiral-bound book, began to circulate among those interested in finding out the ideas in Pawley’s article. Starting with the introductory paragraphs, the article heralded that just when mass housing had become a common accessible good, a young Dutch architect named John Habraken had the audacity to state that this good is actually a mischief of the contemporary world. He even came up with the solution for the necessary change. We notice the influence of Hundertwasser’s idea regarding the preference for barracks to the detriment of functionalist architecture, an idea which was to find its most eloquent expression in Turner’s discourse.
In 1970, Pawley also published a reverberating article in Architectural Design entitled Mass Housing: The Desperate Effort of Pre-Industrial Thought to Achieve the Equivalent of Machine Production. On this occasion, Pawley consolidated the notion of support in Anglo-Saxon specialty literature.
It was only in 1972 that an official English translation was published by Architectural Press in London under a modified title: Supports: An Alternative to Mass Housing; this 12-year interval between the first issue and the translation is indicative of the fact that the vision in the book clearly surpassed the understanding and acceptance potential of the time.
As a matter of fact, Habraken’s book followed the same path as an informal house does –it is only after it is built and validated by years of usage that it acquires the necessary authorizations –it was only after it was informally recognized through copying and unofficial dissemination (admittedly depriving Habraken of copyright but at the same time conveying European notoriety), that it was officially translated into an international language.
In his work Supports, Habraken mentioned several fundamental concepts of participatory architecture:
1. The beneficiaries’ involvement in the design process is a necessity;
2. The social housing crisis stems from failing to adapt the method to the user: „the blind machine” of statistics and macroeconomic analyses loses sight of the individual and his needs;
3. The expression of a house is the sum of the activities it makes possible;
4. The users must not only have ownership but also hold possession of the house. The built environment offered to the users must be capable of renewing;
5. The notion of house is entirely subjective and is not tributary to a particular form;
6. The house is an act, not a product, and the user must not become a „house consumer”8;
7. The relationship between the user and the built environment must be „a natural relationship”.
Habraken’s work must be analyzed in the context of its time, against the background of the 1960’s avant-garde, which accounts for the somewhat naive trust of the author in industrialization and industrial design. We should bear in mind that 1957 saw the launch of the first satellite. However, the importance of the work does not lie in the architect’s insight into implementing supports, but in the extremely articulate discourse criticizing social housing production as well as the idea of promoting the user in the field of architectural creation, which qualifies it as the programmatic document of social participatory architecture.
Coming back to the period when Supports was published, Aldo van Eyck declared in 1969:
„Instead of the inconvenience of filth and confusion, we have now got the boredom of hygiene. The material slum has gone (...) but what has replaced it? Just mile upon mile of organized nowhere and nobody feeling ʻhe is somebody living somewhereʼ. No microbes left - yet each citizen a disinfected pawn on a chessboard, but no chessmen – hence no challenge, no duel and no dialogue. The slum has gone. Behold the slum edging into the spirit” (Mathew; Tiesdell; 2007: 213).
Modernist determinism was also opposed by Giancarlo De Carlo who, in the context of the 1960s student riots in America and Europe, underlined the student architects’ explicit need to practice an architecture other than „class, racist, violent, repressive, alienating, specialty-oriented or totalitarian” [2005 (1969): 4], to change the architect’s role in the society, to democratize the profession departing from the ambiguity of the architect’s social function. Indeed, throughout history, the architect’s role was either that of a high priest in Ancient Egypt or a chief builder in Ancient Greece, the Middle Ages and the Renaissance. Yet in all these historical periods, the architect found himself in a position of power since architecture entails materials, territory, funds and above all, the authority to take action. In time, somehow subordinated to power, the architecture profession specialized in searching for formal and technological solutions while giving up motivation and consequences, the architects contending to answer the question „how we build” and avoiding the fundamental question „why” (ibidem: 5).
The Italian architect’s manifesto, Architecture’s Public9, published in 1969, resumes the important themes enounced by Habraken in 1960 and analyzes them from the perspective of power relationships. While Habraken merely ascertains the social housing production crisis and tries to provide a technical solution based on supports, De Carlo approaches the ideological essence of architecture and firmly asserts that it takes a fundamental shift in the profession’s ideology to trigger a change in the quality of the architectural product.
Yet since he works only with the architect-user binomial, De Carlo excludes from his discourse the concept of power, namely, the sponsor or the local authority and, from this point of view, one may say his vision is an idealized one. Looking at his manifesto in the context of the evolution of participatory architecture practice, we can conclude that the architect must become a catalyst to the relationship between the group affected by poverty and the authority seeking to solve the problem of the inadequate built environment used by the group.
The architect-user binomial should be regarded critically and from a different angle. Not always is the user able to express his needs. The dialogue with the architect leaves them both enriched as participatory design is also meant to educate groups subjected to deprivation, including those often lacking elementary education Otherwise, if the individual freedom to built does not bring about a unitary constructive discourse, we are dealing with the phenomenon promoted by Lucien Kroll, anarchitecture, an exacerbation of the positive freedom of creation.
Ending his criticism of Modernism, seen as a phenomenon „situated” within the existing system of power and reaching an agreement with it, De Carlo focused on what action needs to be taken in order to help architecture regain its role in securing the people’s and users’ fundamental need for an organized physical space. A genuine transformation must occur at the level of architecture practice with a view to entailing new behaviours. The architect-user dichotomy must be abolished, in the sense that architecture has to give up its authoritative normative-prescriptive role while the user must renounce his passivity; design, execution and use should represent aspects of the same process. Architecture will cease to be a form of repression, namely, forcing users to accept housing models created in the existenzminimum laboratories10.
De Carlo’s manifesto, despite the criticism justified by a historical and practical perspective on the phenomenon, has the huge merit of establishing the democratic background for participatory design, the only way to practise an architecture able to provide an adequate answer to the problem of extreme poverty housing. De Carlo’s anti-power discourse is tributary to Colin Ward’s anarchist ideas that the latter had already presented during the meetings the two of them had had.
The British architect Rod Hackney gained notoriety in 1973 when, two years after purchasing a house in Macclesfield, he found out that, along with another 300 dwellings in the vicinity, it was about to be demolished. Hackney organized a community protest after which 34 families got subsidies for rehabilitation. According to the architect, the rehabilitation works for the 300 houses took a period three times shorter than the building of an equal number of apartments; in addition, the cost was three times lower. In 1975, Rod Hackney was awarded the Good Design Award by the Department of the Environment (Hall, 1999: 309). Its subsequent activity consisted of advocacy actions strongly focusing on legislative issues and he succeeded to amend the Homes Act in 1974 with a view to increasing the funds allotted to urban regeneration works carried out by communities assisted by architects. „In the 60s, we architects took a completely wrong path. Community architecture will help us restore the integrity of the architecture profession (...)” (ibidem: 310).
Hackney’s example generated an experimental participatory intervention in Liverpool enjoying social success and RIBA saw the foundation of the Community Architecture Group. In 1986, Hackney became the president of RIBA and later on, the president of The International Union of Architects, thus bringing participatory architecture to the attention of professional and academic bodies around the world and promoting it as „the political architecture of the post-industrial era” (ibidem: 311).
Five years after the student movements in 1968, Bruno Zevi operated a codification of „the democratic language” (69) of architecture in his work, Il Linguaggio modernodell’architettura, and advocated, in the spirit of Adorno and Marcuse, for the architects’ descent „to slums, bidonvilles, favelas and barriadas” (52). The Italian architect proposed seven invariants standing for the creative types of freedom achieved by Modernism, four out of which are of particular interest to participatory architecture: listing, asymmetry as dissonance, „the temporalised, lived, socially usable space, able to receive and valorise the events” (40) and the reintegration of building, city and landscape meant to ensure „the genetic code” of a democratic architecture opposed to „humanistic approximations and repressive phenomena” (47).
John F. Charlewood Turner was born in London in 1927. He studied architecture at the Architectural Association (AA) School of Architecture in London; he graduated in 1954. Between 1957 and 1965 he lived in Peru, where he developed housing programmes for state agencies. Between 1965 and 1973 he lived in Cambridge, Massachusetts, and taught at MIT and Harvard University, the Department of Urban Planning and Design. In 1973 he moved to London, where he taught at AA School and the University College of Environmental Studies. At present, he lectures all over the world and is extremely well-known due to Turner’s three laws summarizing his social, economic and psychological vision, and systematized by Colin Ward:
1. When people have neither the control, nor the responsibility for the housing process, their built environment can turn into a barrier to their personal fulfilment and a burden for the economy.
2. The important thing about a house is what it does in the life of the dwellers rather than what it physically is11.
3. The flaws and imperfections of your house are much more tolerable if they owe to you instead of others.
By 1952, Turner had met Colin Ward, Giancarlo De Carlo and Pat Crooke in Venice to discuss issues related to social housing architecture and in 1976 he shocked the academic world of architects and economists with the publication of his book Housing by People which focuses on housing, habitation and housing programmes made by people, for people. The novelty of Turner’s approach lies in the fact that he is not only an architect but also a philosopher of housing who reverses the custom standards for analysis and objectivization. Actually, at the time of its publication, the architects greeted Turner’s Peruvian experience with reluctance given that British planning had exported many models during a century but had never imported any. However, Turner brought from Peru the concept of user-author and challenged, through his writings, precisely the dominant and ever-present mechanism of mass housing. Furthermore, his work draws on the experiment the slum and the favella, paradoxically showing that an improvised shelter can prove more useful than a new house, according to „the standards”.
The importance of John Turner’s work for the current essay is crucial from at least two points of view:
1.It is the outcome of the architect’s practice and an endeavour deeply anchored in the reality of large-scale social housing programmes.
2. The work refers to the built environments affected by extreme poverty in Peru and Mexico, offering an inside look at the phenomenon and shifting perspectives: the point of the view of the central and local authorities producing potentially oppressive housing is replaced with the point of view of the user producing improvised yet sustainable shelters.
As a result of Turner’s contribution, social participatory architecture theory was supplemented with a series of antithetic binomials meant to highlight their affiliation to opposed theoretical paradigms: oppressive versus supportive, prescriptive versus proscriptive, heteronymous versus autonomous12. No matter how modest, the house must be supportive, namely sustain the family’s life and activities. On the contrary, an expensive house can engross the family’s budget, failing to meet the family’s needs in terms of contributions, taxes and utilities, in which case it becomes oppressive. The rules which should be applied to social houses must allow users the possibility to modify them within certain limits. Such proscriptive rules ensure the freedom of use, or the possession, to use the term defined by Habraken. Finally, the autonomy of the built environment must be encouraged to the detriment of the heteronomy imposed by an authority.
Influenced by Habraken’s theory of supports, Nabeel Hamdi is the British architect who designed and built the residential complex Adelaide Road Estate in Camden, London, in 1979. One of the pioneers of social participatory architecture, Hamdi is probably the most prolific theorist of the phenomenon, working on the theoretical contribution from the mid-1980s to the present day. Hamdi synthesized the founding thought of social participatory architecture and structured it in what he calls „the support paradigm” aimed at creating the framework for producing an adequate built environment fundamentally opposed to „the provision paradigm”, focused on controlling the building process and the profit obtained from the exercised control.
Hamdi conceived a comparative table of the two paradigms13, in which he included the objectives, the methods, the products and the key factors involved in each of the two theoretical systems. If the objectives of the provision paradigm converge to control and economic growth based on production, centralization and sectorialization, the support paradigm proposes resource allocation, the use of the existing resources, support for the local initiatives and economy, public policies for the employment of residents. At the same time, Hamdi militates for the revitalization of the current poor areas - slum upgrade -rather than demolishing them and building new ones, adopting, as we shall see, Jane Jacobs’ idea. In Romania, Augustin Ioan published in 2005, in an easily accessible electronic format, The Poverist Manifesto, which proposes a Christian perspective on community participatory architecture (Ioan, 2005: 7, art. 15),unique in the field of study, to my knowledge, and all the more valuable. The Romanian architect advocates for volunteering: „Pay the toll you owe by designing for the community” (ibidem: art.16), grounding his discourse, just like Alasdair MacIntyre, on Christian ethics able to provide common norms without annihilating individual freedom. Florin Biciușcă published The Poverist Manifesto as a prologue of his book The Cățelu Experiment.
The context of the American civil rights movement
„All fine architectural values are human values, else not valuable.” (Frank Lloyd Wright)
The critique of mass housing had appeared in America and Europe almost concurrently. Its main representative was the young journalist and police photographer Jacob Riis. A Danish immigrant, Riis published in 1890 a book called How the Other Half Lives, which he illustrated with a rich and moving photographic material14. Riis identified the major problems generated by the slums and outlined an urban analysis of the phenomena of immigration, overpopulation and low-level crime.
In 1894 it was expected that three out of five inhabitants of New York were tenants in buildings similar to those illustrated by Riis, with an occupancy rate of over 80%. The language barrier, poverty and overpopulation triggered tenant immobility resembling „a prisonership” (Hall; 1999: 51).Real estate speculation gave rise to the proliferation of (dumbbell buildings/tenements) promoting an „optimized” design, with 10 rooms out of 40 ventilated via a central lightwell (whence the term „dumbbell”), following an architecture competition in 1879 (ibidem: 52, 53). It was only in 1901 that the second New York State Tenement House Commission prohibited this type of collective housing thanks to the efforts and abnegation of the young Commission Secretary Lawrence Veiller15.
In the 1920s, American urbanism followed two socially distinct paths. The first one was based on urban expansion and the creation of satellites served by railways, with a high comfort level. The second direction focused on urban zoning aiming at the enclavisation of the poverty pockets in the built-up areas or their displacement outside the city, somewhere else than the garden satellites. It is highly-controlled urban planning pragmatically illustrating the slogan „Urbanization has its price” (ibidem: 79).
In the New World, the idea of participatory architecture made its endemic apparition in the first half of the 20th century and one of its avant-la-lettre practitioners was Frank Lloyd Wright himself. Even though his 1930-vision on Broadacre City attempting to provide a solution for overpopulation through a limitless dispersion of the inhabitants within the territory was deemed utopian and romantic, and his last writing in 1958, The Living City, was received with scepticism by the critics in the field, his ideas concerning an organic, democratic and decentralized architecture influenced the next generations of architects. Much more consistent than his theoretical work, his architecture practice began to place participatory architecture in the field of the possible by creating housing typologies which are cheap, easy to build by the beneficiaries and organic, that is, possessing a growth and development potential: the Usonian homes16.
In 1945, Wright published the volume When Democracy Builds17, in which he criticised the conviviality of urban habitation as „the increasingly helpless citizens” live „a rented life in a rented world”, condemned to live in „foolishly designed” buildings (1945: 2,3).
„Already it is evident that modern life must be more naturally conserved by far more space and light, by much greater freedom of movement, and by a more general freedom of the individual in the ideal practice of what we call civilization. A new space-concept is needed. It is evident that it has come in what we are calling organic architecture: the architecture of democracy. (...) When man builds his buildings, he builds his very life, he builds his society (...) The Usonian citizen (...) must abandon the expedient idea that money plus authority can rule the world and believe that ideas plus work can and will rule the world”. (ibidem: 6,7).
Wright advocated for the subordination of concepts like money, property and governance to the idea of human being. Decentralization and the change of design scale must be carried out by „that essential interpreter of humanity – the creative architect” (ibidem: 40), and the Usonian home meets the individuals’ social needs at the same time enabling them to manifest themselves. Organic architecture allows for „self-expression” equivalent to „the fruits of genuine individuality” different from „the mere personal idiosyncrasy of a general mobocracy” (ibidem: 49).
Starting with the 1930s, the execution of Usonian homes and the social and community scaling of the project in 1947, followed by the construction of no less than 50 houses in Pleasantville, New York, demonstrated the capacity of Wright’s genius to infer and implement a range of concepts which would clear out two decades later in America and Europe alike, due to Bruno Zevi.
From a theoretical point of view, in terms of outlining and implementing a new paradigm, participatory architecture emerged in America against the background of the civil rights movements in the 1960s, paired with the women’s emancipation and pacifist movements (Sanoff; 2000: 2).The anti-poverty movements grounded on the fundamental right to a dignified existence made American President Lyndon Johnson pass the Economic Opportunity Act in 1964 providing the legal context for the Office of Economic Opportunity, a body charged with the administration of federal funds for poverty programmes. Although the legislative initiative, commonly known as The War on Poverty18, failed to become popular, and spending the funds did not generate welfare, the main quality of the Act was that it provided institutional support for community development organizations which continued their activity even after Bill Clinton put an end to the government programme in 1996.
Known as Model Cities, the poor built environment revitalization programme was initiated in 1966 and entailed the citizens’ active involvement in urban planning decisions through a local structure called Community Development Agency.
One of the most representative personalities of the time is Saul Alinsky, regarded to be probably one the most efficient community organisers worldwide. Inspired by Gramsci’s neo-Marxist doctrine, Alinsky placed the fight for civil rights in relation to war and class struggle. Those owning the power will cede it to those who do not only by combat, stated Alinsky and consequently, the only modality to come to power is war. Highly practical, Alinsky wrote, in 1971, Rules for Radicals, a summary of his ideas, a reversed Prince dealing not with how those in power can and must keep it, as in Machiavelli’s text, but with how those who do not have it can and must achieve it. Often assimilated to a communist discourse, Alinsky’s ideas turned into a cult in the USA, being taken over by Jane Jacobs and Robert Goodman as well as Hillary Clinton and even Barrack Obama in present-day world19. The current research takes interest in Alinsky’s community organization methods which were embraced by architects like Paul Davidoff, Christopher Alexander, John Mutlow, Juan Diaz Bordenave, Samuel Mockbee, Andrew Frear, Brian Bell etc.
The founding American thought
In 1961, writer Jane Jacobs published The Life and Death of American Cities, which was to have a decisive impact on entire generations of American architects and planners, shaping an attitude towards the metropolis which Wolf von Eckardt called „jane jacobism” (1967:45). Lacking any architecture training, Jacobs achieved both an accurate radiography and a harsh critique of American cities, statistically demonstrating the falseness of the design concepts lying at the core of 20th century metropolises20.
Emerging as a reaction to the oppressive urban planning promoted by the New York Public Works Commissioner Robert Moses and the neighbourhood demolitions he undertook in order to create new highways and parkings, and to the general national planning trend to set up widely stretching peripheries able to engulf the population displaced from the poor neighbourhoods in the city centre which had been wiped out and turned into parks, Jacobs’ work, a synthesis of the author’s activism against totalitarian urban actions, stands the test of time due to the general truths on the city. Carefully building her argumentation, Jacobs started from the objective analysis of easily quantifiable criteria (for example, safety as highlighted by the police reports), gradually and methodically reaching to the reasons why the new residential neighbourhoods failed to meet the criteria, eventually providing the necessary urban intervention method: participatory architecture.
By 1961, Jane Jacobs was one of the most authorized voices in architecture criticism, working as associate editor of Architectural Forum from 1952. From this position, Jacobs closely studied the method of translating urban design into reality, especially in relation to the so-called urban regeneration or revitalization, and her editorials denounced the deformity and regularity of the new neighbourhoods, the lack of perspective characteristic to the new social houses as well as the absence of real economic foundation.
Jane Jacobs restored the idea of traditional street serving an urban tissue validated by historical becoming, advocating both against the over-densification proposed by Le Corbusier, who abolished the street in favour of planes, and against the minimal density promoted by Wright, who reduced the street to a mere traffic artery.
In Jacobs’ vision, the functional separation envisaged by the Athens Charter should have been replaced with a multifunctional development crucial to urban life and community vitality. The alternative to bedroom neighbourhoods gathering people on the vertical, depriving them of basic services, surrounding them with wide green spaces rendering the communication between two neighbouring communities virtually impossible and characterized by controlled housing density caused by the impossibility of any spatial extension is high-density housing associated with an array of necessary functions and connected to a lively and vibrant street. High-level density poses no threats as long as there is community spirit and life outside the house.
Jacobs advocated for community involvement in the decision-making process thus triggering major changes and recommended inductive design based on local and concrete situations; the typically Modernist deductive design must be abandoned because of its totalitarian character.
In his article in 1965, entitled Advocacy and Pluralism in Planning, lawyer and architect Paul Davidoff raised the issue of ethics in architecture: „An architect must try to increase opportunities for all people and, acknowledging social responsibility, design for the needs of disadvantaged groups and individuals; he must accelerate the amendment of policies, institutions and decisions advocating against such objectives (apud Sanoff; 2000: 4).
In the United States, the adoption of the advocacy planning model - an argued support of multiple urban solutions - led the emergence of numerous Community Design Centres (CDC) animated by architects who embraced the participatory ideology to the detriment of the normative one and acted as representatives of the disadvantaged groups in relation to the authorities. Thus, 1963 saw the establishment of the first CDC in America, the Renewal Committee in Harlem aiming to change Robert Moses’ segregational urban policy envisaging community isolation not by means of fencing but by building a highway in North Manhattan. Led by Max Bond Junior and comprising mainly architects but also lawyers, editors (such as Richard Hatch, the author of the famous anthology The Scope of Social Architecture presented during the research) and community organisers, the group questioned the architect’s role in the society: „We are concerned with the change of the architect’s role. We take into account the transformation of an architect representing a rich client into an architect representing the poor seen as individualities and groups of interests” (apud Tucker; 1969:265). The committee, acting as a representative of many American intellectuals and artists of the time, advocated against the large developments in the suburbs lacking identity and referentiality and meant to shelter the poor population in the urban centers whose houses had been demolished in order to make room for parks, parking lots and highways.
It was on 15th July 1972 at 3:32 in the afternoon that the demolition of Pruitt-Igoe neighbourhood started, which made Charles Jencks proclaim the death of Modernism. Highly praised at the moment of its design and awarded by the American Institute of Architects, the urban development carried out by architects George Hellmuth and Minoru Yamasaki in 1951 attempted to provide a solution to social problems using rational planning grounded on the study of human behavior and faithfully observing the principles of the Athens Charter.
The neighbourhood was built using government funds allotted to the poor categories in St. Louis. The 33 fourteen-level apartment buildings were inaugurated in 1956. In less than 20 years’ time they generated so many problems related to crime, insanity, drug abuse they were called by sociologist Lee Rainwater „a federally built and supported slum”21.
In the 1970s,Christopher Alexander resumed Frank Lloyd Wright’s ideas on house building by users and developed them in his project „People Rebuilding Berkeley” in which he proposed „autonomous and self-governed neighbourhoods” (Hall, 1999: 295). The American architect of German extraction suggested an architecture drawing inspiration from local resourcefulness paired with the architect’s own inventiveness, advocating for humanity and a direct relationship between the individual and the building process. Similar to Habraken and De Carlo, Alexander rebelled against the excessive bureaucracy regulating house building and showed that such a model is not even feasible.
The same year, Richard Sennet stated that „by extricating the city from preplanned control, men will become more in control of themselves and more aware of each other” (Sennet, 1992: 198). Jacobs, Sennet and Alexander expressed their disapproval of the top-bottom approach promoted by American urban planning according to which social life was just an outcome of different projects focusing exclusively on profit-related reasons, even when these took the form of social interventions, as is the case of Pruitt-Igoe.
Starting with the 1990s, American participatory architecture began to be influenced by communitarian philosophy and the moral doctrines with a marked impact on the period. Rawls’ theory of justice in 1971 generated several theories trying to reestablish justice and social equity, not in terms of general truths or natural rights as Modernism had unsuccessfully attempted, or in view of gaining rights in relation to the power system, but with regard to the current social rights. Michael Walzer pointed out that the individual is trapped inside certain „spheres” in which the value of the same common good is different. Ronald Dworkin underlined that „the maximization of welfare” is a necessary assessment principle according to which it is important if individuals manage to increase the value of resources (Dworkin, 1980: 191).Amartya Sentook things one step further, shifting the discourse from the sphere of the common good to that of individual capabilities we discussed in the chapter on poverty. The personal, intimate and subjective data of each individual affects the use of the common good. It is not their even distribution within the society that generates justice, but their conversion into individual accomplishments (Nay, 2008: 608).
Both following and drawing on the theories of justice, communitarian philosophy criticises the liberal system regarding society as a body of individuals with equal opportunities22. Michael Sandel shows that individuals build up their subjectivity in terms of the common good, not justice. Community justice is tributary to a project definition of the common good (Nay, 2008: 615).
Translated into architecture, these philosophical notions result in the architects’ participation and commitment to the ideal of social justice accomplished through participatory projects carried out in extremely poor communities in America or across the globe.
This time interval is tributary to the leadership of architects like Samuel Mockbee, Andrew Frear, Bryan Bell, Cameron Sinclair, Alejandro Aravena, whose attitude towards architecture still represents an opposition to the traditional production methods and a conceptual shift. In the era of globalization and deindividualisation, these architects reveal the force of the individual. If the person in question is an architect assuming the role of community organiser, he manages to change the built environment for the better through innovation, dedication and power of persuasion. If he is a local, he proves he can build well and that, despite constant social marginalization, he has the qualities and capacity the society needs yet rejects because of stereotypes and prejudice. Moreover, he succeeds in valorizing his capabilities by means of architecture.
In 2000, at Princeton University School of Architecture, Design Corps, a participatory architecture group in Pennsylvania led by professor Bryan Bell, organized a conference suggestively entitled „Structures For Inclusion: Designing for the 98% Without Architects”. The manifesto of the conference stated that „(...) millions of people live without having access to good design and having no contribution to the spaces of everyday use. Good design is thus reserved to those who have money and power and afford to pay the traditional fee. As architecture evolves towards new technologies, its professionals must work to continue the tradition of service to the community which was originally at the heart of the profession” (Pearson, Robbins; 2002: 6).
In the autumn of 2005, 30 professionals – architects, designers, experts and academic staff members – gathered at Harvard Graduate School of Design to find solutions that would help architecture gain an increased relevance at the level of communities in the economic, social and ecological fields, emphasizing the inclusion of community-specific problems in the public agenda. During the meeting, the Dean of the Virginia Faculty of Architecture asked the key-question of the debate: How can a community design movement be included in the public agenda and how can a design focusing on social inclusion, cultural identity and sustainability become a goal for the designers, professionals and political decision makers in the field of architecture?
Conclusion
Participatory architecture is founded on freedom as a supreme individual and collective value. While fighting for the eradication of extreme poverty and against depriving the individual of his capabilities (Sen), participatory architecture assumes an ideal grounded on promoting equal opportunities, potential fulfilment and social inclusion seen as expressions of freedom in the context of the philosophical system and government form harbouring them: democracy. The core, the very essence of the domain is represented by modern democracy modelled by Giancarlo De Carlo from an architectural perspective. Two key concepts assimilated to the idea of freedom and adopted by Kropotkin via Ward are expressed by Turner: positive freedom and autonomy, seen as alternatives to heteronomy, and the proscriptive rule, enabling freedom of action and multiple choices and opposed to prescriptive rule. Under the action of proscription (what not to do), positive freedom turns into freedom of action.
Habraken points out the need for individual possession regarded as the ability to transform the built environment both by regeneration and by establishing a natural relationship between man and the environment. The house is no longer conceived as an object finished once its execution is completed but as a process since the freedom of use and the transformation effected by the user generates an assumed indeterminacy of the form which becomes an expression of housing engendering a sense of belonging. Finally, the abolishment of the Modernist functional segregation offers the prerequisites for the emergence of a varied and ethological built environment, with supportive homes and community-based urban life.
Davidoff set the scene for pluralism and ethics with respect to the provision of equal opportunities through architecture.
Zevi conceived a system of invariants allowing for the architect’s creative imagination to be transposed into freedom as the architect no longer shuts himself inside the object but opens up to utilization, appropriation, transformation.
Hamdi elaborated a participatory paradigm which he called supportive and advocated, similar to Jane Jacobs, for the acceptance of historical organicity as a validating factor of the existent: only useful and good things stand the test of time.
The architects revealed the body of concepts at the core of social participatory architecture theory and elaborated methods for reaching their goals. The users’ involvement in the design mechanism, the house as a process, the user’s natural relationship with the house, the importance of possession, the regeneration of built environment through proscriptive rules, communitarianism, functional desegregation, autonomy and indeterminacy are all concepts indissolubly linking architecture to democracy, and the freedom of the creative act to the user’s freedom acquired through creation and appropriation. Grounded on philosophies of freedom and social action, the concepts of social participatory architecture are rooted nowadays in the social-liberal political doctrine and the communitarian philosophical vision.
Participatory architecture aims not only at changing the built environment and eventually setting a style but effecting the social change able to generate a shift in the sphere of social housing while relying on equity as a prerequisite for achieving individual freedom.
A revised and complemented excerpt from the author’s doctoral dissertation entitled „Arhipera_Social Participatory Architecture”, 2013
© Lorin NICULAE[/caption]NOTES
1. Translated by Laurențiu Staicu, published in Peter Hall, Orașele de mâine, All, București, 1999, p. 29-32.
2. Unlike Hobbes or Rousseau, Kropotkin does not regard man as a debased and corrupted individualthat needs to be compelled by a state authority in order to achieve the common good. We recall here Pelagius’ main thesis, condemned as heresy 1500 years before.
3. The anarchism promoted by Ward, De Carlo and Tuner and dealing exclusively with the freedom to built should under no circumstance be confused with the violent and criminal anarchism shocking Europe at the turn of the 19th and 20th centuries and which was suppressed for good reason and without hesitation by the authorities and rejected by the civil society (a/n).
4. Van Eyck, Projekten, 1948-61, p. 89, accessed at http://www.cleandesign05.co.uk
5. The Marxist system errors include ideas concerning historical finality, the dictatorship of the proletariat, the need for violent revolutions, the abolition of private property, land egalitarianism etc.
6. „Self-help and do it yourself” in the original text translated into Romanian by Gabriela Tabacu.
7.Hundertwasser, Mouldiness Manifesto Against Rationalism in Architecture, 1958/1959/1964.
8.The reader should notice the same critique that Marcuse makes on consumerism.
9.Widely commented in Annex 1 of the present paper (author’s note).
10.We can easily see that this desideratum was not achieved during socialism (for instance, in Romania people’s homes were demolished and they were moved to oppressive apartment blocks) or capitalism, when the struggle for profit led to the fall of the minimal surface under the minimum laid down by the law and the deprivation of homes of all legally eludible functions. In socialism, „the reclusion” of people in architecture was perfected with the aid of the force-ideology couple. In capitalism, faced with the pressure of the lending system, Romanians were meant to experience both ideologies. In 2012, the criticism of De Carlo’s relationship between architecture and power has never been so topicalin Romania. In the context of the administrative and territorial decentralization, thelocal public authorities took over the role of „Power” before 1989. At the level of cities, towns and villages, we witnessed totalitarian attempts to solve the problem of the groups living in extreme poverty by means of forced displacements to new living environments no different from thosethe vulnerable groups had access to prior to the local authorities intervention. Some of the most publicized are the initiatives undertaken by the mayors of Constanța and Baia Mare to create neighbourhoods for the poor; the living conditions were outrageous as Le Corbusier’s existenzminimum amounted to 15 square metres for a family comprising two adults and a child – Baia Mare, the initial project for Postfunduș area.
11. The second law is taken from Turner’s book written in 1972, Freedom to Build.
12.We detailed these concepts in the in-depth presentation of Turner’s book in Annex 1 (a/n).
13. Reproduced in Annex 1.
14. In original „How the Other Half Lives”.
15.Having a double degree in architecture and sociology, Veiller coordinated The New York Tenement House Commission between 1900 and 1901. He founded and led the National Housing Association between 1911 and 1936.
16. The adjective Usonian was coined by Frank Lloyd Wright to define his new applied organic and democratic vision - United States Of North America/USONA.
17.When Democracy Builds, in original.
18.War on Poverty, in original.
19. Hillary Clinton’s1969thesis on political science entitled „There is Only the Fight” makes consistent references to Alinsky and Obama himself was a community organiser and applied Alinsky’s methods. http://www.crossroad.to/Quotes/communism/alinsky.htm
20. Jane Jacobs became the spokesperson of the intellectuals advocating for a living environment different from that proposed, through the use of authority, by the planners of the time. Malvina Reynolds is a composer who denounced the American suburban developments deprived of soul and identity in the 1960s: „Little boxes on the hillside / Little boxes made of ticky-tacky / Little boxes on the hillside / Little boxes all the same / There’s a pink one and a green one / And a blue one and a yellow one / And they’re all made out of ticky-tacky / And they all look just the same”, Malvina Reynolds, 1961
21. http://www.umsl.edu/~keelr/010/pruitt-igoe.htm
22. Ronald Dworkin had shown that neither the liberal equal opportunities nor the socialist equal situations can guarantee the observance of individual rights (Nay, 2008: 604).
Bibliography
Bell, Bryan, editor: Good Deeds, Good Design: Community Service Through Architecture, Princeton Architectural Press, New York, 2004
Bell, Bryan; Katie Wakeford, editors: Expanding Architecture. Design as Activism, Metropolis Books, Bellerophon, New York, 2008
Berlin, Isaiah: Două concepte de libertate (1958), published in Berlin, Isaiah, Adevăratul studiual omenirii, anthology of essays, Meridiane, București, 2001
Blundell Jones, Peter; Doina Petrescu; Jeremy Till, editors: Architecture and Participation, Taylor&Francis, London, 2005
Booth, Charles, editor: Life and Labour of the People in London, Macmillan, Londra, 1902 (1892)
Davidoff, Paul: „Advocacy and Pluralism in Planning”, Journal of the American Institute ofPlanners, no. 31, 1965, p. 186-97
De Carlo, Giancarlo: The Housing Problem in Italy, Freedom, 9.12,2 and 9.13, 2, 1948
De Carlo, Giancarlo: An Architecture of Participation, Perspecta, no. 17, 1980, p. 74-79
De Carlo, Giancarlo: Architecture’s Public (1969), in Blundell Jones, Peter; Doina Petrescu; Jeremy Till, Architecture and Participation, Taylor&Francis, London, 2005
Frampton, Kenneth: Modern Architecture, A critical history, Thames and Hudson, New York, 1996
Geddes, Patrick: Cities in Evolution, Williams and Norgate, London, 1915
Geddes, Patrick: Town Planning Towards City Development: A Report to the Durbar of Indore, Holkar State Printing Press, Indore, 1918
Habermas, Jürgen: Modernity: An Incomplete Project, an essay initially delivered as a lecture in 1980, when Habermas was awarded the Theodor W. Adorno Prize in Frankfurt. It was later presented in 1981 in New York and subsequently published under the title „Modernity versus Postmodernity” in „New German Critique” no.22, 1981
Habermas, Jürgen: The Theory of Communicative Action, Beacon Press, Boston, 1984 (1981)
Habermas, Jürgen: Modern and Postmodern Architecture, MIT Press, Cambridge, 1989
Habermas, Jürgen: Sfera publică și transformarea ei structurală, Univers, București, 1998 (1990)
Habermas, Jürgen: Discursul filosofic al modernității. 12 prelegeri, All, București, 2000 (1985)
Habraken, John Nicholas: Supports_An Alternative to Mass Housing, The Urban International Press, Londra, 2011 (First edition Architectural Press, London, 1972)
Habraken, John Nicholas: The Structure of the Ordinary, Ed. Jonathan Teicher, MIT Press, Massachusetts, London, 2000
Hall, Peter: Orașele de mâine. O istorie intelectuală a urbanismului în secolul al XX-lea, All, București, 1999 (1988)
Hamdi, Nabeel: Housing without Houses, Intermediate Technology Publications, London, 1995 (1991)
Kropotkin, Pyotr: Mutual Aid: A Factor of Evolution, New York University Press, 1972, accessed at http://www.complementarycurrency.org/ccLibrary/Mutual_Aid-A_Factor_of_Evolution-Peter_Kropotkin
Lorenz, Konrad, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Humanitas, București, 1996 (1973)
Mumford, Lewis: The Culture of Cities, Routledge, London, 1998 (1938)
Noica, Constantin: Simple introduceri la bunătatea timpului nostru, Humanitas, București, 1992 (1)
Noica, Constantin: Eseuri de Duminică, Humanitas, București, 1992
Noica, Constantin: Carte de înțelepciune, Humanitas, București, 1993
Stamm, Gunther: The Architecture of J. J. P. Oud 1906-1963, Tallahassee: The University Presses of Florida, 1978, excerpt accessed at http://www.greatbuildings.com/buildings/Weissenhof_Row_Houses.html
Sinclair, Cameron; Kate Stohr coord., Architecture for Humanity: Design LikeYou Give a Damn, Metropolis Books, New York, 2006
Unwin, Raymond: Town Planning in Practice. An Introduction to the Art of Designing Citiesand Suburbs, T. Fischer Unwin, London, 1909
Zevi, Bruno: Codul anticlasic, Paideia, București, 2000, translated by Gabriela Tabacu
Pavilionul României la Bienala de la Veneția 2018. Freespace cu-cheia-de-gât
Mnemonics, o viziune ludică asupra libertății
Addenda: Stai la curte sau la bloc?
Premiile Bienalei de Arhitectură de la Veneția, 2018
Spațiul limbo, interspațiu sau spațiu de tranzit? Greenhousetalks 2018
StudioBASAR. Către o practică angajată
Participare, Ab urbe condita
Arhitectura participativă și locuirea de masă
Integrarea bunului comun: practici socio-spațiale în Bogotá
Lupta cu limitele: o arhitectură scrisă de oameni
Povești din București. Oameni ai marginilor
Arhitecți și comunități
Eseu Foto
Architects and Communities
Pedagogie urbană la București: URBOTECA by ATU
Evoluția cadrului legislativ al metodei participative
Culorile Bărăganului. A șasea vară împreună
Proiect de diplomă Construire comunitară în satul Bărcuț
I’M UAU