RDW

Lupta cu limitele: o arhitectură scrisă de oameni

Lupta cu limitele: o arhitectură scrisă de oameni

text: Alexandra PURNICHESCU

Un text despre îmblânzirea limitelor, arhitectura de aproape şi jocul cu cuvintele.

Dor Mărunt şi Belciugatele, judeţul Călăraşi, două sate de câmpie în drum spre mare. Acolo am petrecut câteva zile în vara fiecărui an, începând cu prima ediţie din 2012 până anul trecut, la ediţia cu numărul 6. Pentru mine, ArhiPera este şi va fi întotdeauna despre o arhitectură solară, ce poate îmbrăca toate epitetele ce decurg de aici: căldură, deschidere, toleranţă, universalitate.
Martor-cronicar neofit în ale arhitecturii, în pofida anumitor tangenţe şi apropieri punctuale de istoria, curentele şi esteticile arhitecturii petrecute în perioada studiilor, aveam să (re)descopăr treptat lucruri familiare, dar mai ales unghiuri noi, nebănuite. Nu de puţine ori, eram singurul non-arhitect din cadrul echipei, ceea ce a fost iniţial destul de incomod. Perioada de „adopţie” a fost însă deopotrivă captivantă şi emoţionantă. Şi, aşa cum s-a întâmplat probabil şi cu ceilalţi membri şi participanţi, aveam să-mi descopăr noi teritorii sufleteşti şi noi paliere de gândire şi cunoaştere.

Şcolile de vară la care am luat parte m-au ajutat să înţeleg cel mai bine spiritul ArhiPera şi să găsesc, cred eu, uneltele lingvistice şi cognitive cele mai potrivite pentru a reda, măcar în parte, atât mecanismele şi implicaţiile transformării mediului construit, cât şi poezia locului.
Îmi aduc aminte şi acum de dezordinea şi liniştea care cuprindeau sălile improvizate de atelier seara, după plecarea studenţilor. Se întâmpla să-mi uit agenda şi să mă întorc acolo după ce toată lumea se retrăsese sau se bucura de câteva momente de relaxare pentru a putea face față următoarei zile ce se anunţa cel puţin la fel de plină precum cea care tocmai se încheiase; afară mirosea a ierburi coapte şi praf, cerul, de cele mai multe ori senin, îşi dezvăluia cu mândrie toate constelaţiile. Peste tot domnea o linişte atât de copleşitoare încât părea că freamătul şi agitaţia oraşelor se aflau la sute de kilometri depărtare. Înăuntru, pe mese şi scaune erau presărate schiţe, fragmente de machete, instrumente de scris şi desen, bucăţi de hârtie, cărţi şi reviste de arhitectură rămase deschise la vreo pagină cu modele sau scheme de interes pentru proiectele în desfăşurare; urme palpabile ale trecerii studenţilor pe drumul lor de devenire.
Sub aspect narativ, textul se descoperă pe sine în procesul lecturii, sensurile se camuflează în spatele semnelor, căutând noi forme de inefabil. Structura este deschisă, pe urmele structurii construcţiei. Eterogenitatea limitelor. Interior-exterior. Reinventare continuă. Relaţia dintre om şi mediul construit. Locuinţe armonizate cu mediul, locuitorii şi societatea.

Extrem de actuală în contextul social al secolului al XXI-lea, arhitectura practicată şi promovată de ArhiPera se bazează pe o abordare esenţialmente umanistă ce pune în centru dorinţele şi nevoile comunităţii şi îşi concentrează toate eforturile în vederea dezvoltării acesteia, axându-se pe trăsături postmoderne – deschidere, spontaneitate, participare, dispersie, îmbinare de unghiuri şi viziuni.
Spaţiul care ne întâmpină are propriile reguli şi este nevoie de timp şi intuiţie pentru a-i descifra tainele. Exponent al vagului, situl desemnează un teritoriu anacronic continuu şi aparent omogen în care publicul şi privatul se substituie constant. Case mici, joase, decorate rudimentar şi înconjurate de spaţii generoase care se desfăşoară cât vezi cu ochii: un tărâm al libertăţii şi al ciulinilor. Gropi şi resturi. Fragmente de mobilier rupt sau uzat. Acoperişuri de tablă, ţiglă sau plastic, fundaţii de piatră de râu, pereţi din chirpici coloraţi în albastru sau verde.
Confruntarea cu realitatea locurilor este destul de dură: condiţii extrem de precare, sentiment de abandonare, copii cu potenţial, dar lipsiţi de perspectivă…. Era absolută nevoie de intervenţie la mai multe niveluri, acţiunile în domeniul locativ constituind astfel un prim pas fundamental în resituarea în contemporaneitate a localnicilor şi deschiderea de posibilităţi de creştere şi evoluţie, în special în cazul copiilor. O ilustrare a spuselor lui Hernando de Soto referitoare la importanţa vitală a unei locuinţe personale ca premisă fundamentală pentru o existenţă decentă şi oportunităţi egale.
Cunoştinţele mele din sfera arhitecturii au suferit o restructurare cu ocazia plonjării în realitatea de pe teren. Problema relaţionării cu beneficiarii este delicată şi presupune renunţarea la idei preconcepute, tact, intuiţie şi, cel mai important, o doză considerabilă de empatie. Construirea unui limbaj comun duce la consolidarea încrederii, elementele unui dialog indispensabil pentru concretizarea şi trăinicia demersului. Se folosesc machete, cuvinte, desene şi planuri; astfel ia naştere un cod, o punte ce leagă teritorii altminteri imposibil de conectat. Un rol important îl joacă şi observarea îndeaproape a practicilor curente şi activităţilor zilnice şi discuţiile purtate pentru a afla aspiraţiile fiecăruia în materie de locuire, muncă şi învăţare.
Recentrare, construire, continuitate. Concepte puse în practică nu doar în plan fizic, odată cu edificarea sau finisarea locuinţelor, ci şi în raport cu geografia personală a locuitorilor şi a participanţilor. Jocul cu limitele avea în vedere şi graniţele care delimitează propriile noastre teritorii interioare mentale, nu doar cele exterioare. Experienţa atmosferei spaţiale şi redarea în plan fizic presupune parcurgerea teritoriului, în timp ce transpunerea acestuia în fotografii contribuie la înţelegerea atmosferei locului şi la observarea particularităţilor ce pot fi abstractizate, vizualizate, comunicate şi interpretate pentru a găsi soluţia optimă, o bună ilustrare a conceptului conform căruia forma urmează funcţiunii. Detaliile subtile surprinse cu ajutorul camerei ţes un spaţiu ce apropie. Analizarea atmosferei duce la o mai bună percepţie a acesteia. Dacă este adevărat că fiecare arhitect mare ascunde o anumită structură poetică ce îl ajută să devină un interpret al timpurilor sale, instrumentele de sondare a interiorului uman, utilizate cu o abilitate şlefuită de timp şi experienţă, aduc la suprafaţă poveştile locului, memoria spaţiului. Trebuie să laşi locul să vorbească despre oameni şi oamenii să se povestească. Pentru ca o casă să iasă bine, ea trebuie mai întâi vorbită.

© Lorin Niculae

Organism viu, casa-rizom înfloreşte şi se dezvoltă sub acţiunea factorului uman şi al afecţiunii pe care o aduce cu sine. Locuinţa impune un tipar comportamental celor pe care îi adăposteşte şi acţionează la nivel comunitar şi al identităţii culturale prin exemplul pe care îl reprezintă. Pentru ca arhitectura să nu înşele şi să fie o expresie reală a vieţii, atenţia se îndreaptă asupra vetrei ca element matricial, valorilor umane şi implicării beneficiarilor în etapele transformării şi devenirea casei.
În cadrul unei comunităţi defavorizate, sărăcia antrenează îngrădirea libertăţii pe care arhitectul este chemat să o readucă prin viziunea şi metodele specifice profesiei. Regândirea teritoriului, extinderea fondului construit, caracterul integrat al intervenţiilor, consolidarea comunităţilor, toate aceste duc, în cele din urmă, la crearea unei „petite histoire” construite pe experienţe individuale proprii unui context spaţio-temporal dat.
Pe lângă seria de cursuri şi lecturi axate pe aspecte tehnice sau metodologice puţin familiare şi mai greu accesibile unui filolog, dar necesare în economia proiectării pentru comunităţile defavorizate, atenţia mi-a fost captată în special de atelierele de fotografie şi de arta luminii scandinave. Poate pentru că făceau apel, printre altele, la interpretare, inefabil, scriere şi simboluri, contribuind la ordonarea amalgamului de frânturi de imagini şi cuvinte acumulat în cursul perioadei petrecute alături de echipele de arhitecţi şi facilitând transpunerea lor într-o formă cât mai inteligibilă sub forma unor pagini din jurnalul şcolii de vară.
Încercam să culeg cuvinte de pretutindeni, de pe urmele paşilor copiilor care se jucau printre materialele de construcţie sau ale studenţilor care desenau sau lucrau la casă, din privirile iniţial nelămurite, neîncrezătoare ale oamenilor, martorii unor experimente şi deveniri, din întinderea văzduhului şi ritmul pământului. Casele se transformau şi, odată cu ele, traiectoriile urmau să-şi continue evoluţia sub chipurile noi ale speranţei.
Între ateliere de tip arborescent şi şantierul de lângă şantier, printre relevee, machete şi un amestec eterogen de materiale şi unelte, studenţii ArhiPera învaţă să privească dincolo de programa universitară şi să se apropie de factorul uman şi de componenta socială, întru redescoperirea şi reinterpretarea arhitecturii vernaculare. Antrenament pentru viitorul omenirii, exerciţiu pentru ochi şi suflet.

 

La fel ca în alte locuri izolate sau marginalizate de pretutindeni, copiii constituiau o comunitate în sine, gata oricând să declanşeze o cruciadă pentru a-şi răscumpăra o inexistentă vină. Lupta trebuie dusă însă pentru redobândirea drepturilor esenţiale, la joacă, educaţie, protecţie împotriva discriminării, violenţei şi abandonului, servicii medicale şi libertatea de gândire. Studenţii-arhitecţi s-au apropiat imediat de copiii locului, au început să le explice diferite lucruri, să le ceară părerea şi, cel mai important, să se joace cu ei. Copiii, la rândul lor, animaţi de curiozitate şi încântaţi de atenţia acordată şi de nou-veniţi, s-au grupat în jurul studenţilor şi au început să studieze obiectele, să pună întrebări, să privească fascinaţi desenele şi machetele realizate pe teren sau în timpul atelierelor de design, de multe ori implicându-se de bunăvoie şi cu dragă inimă în diferite activităţi. Multe dintre amintirile speciale legate de şcolile de vară au în prim-plan întâmplări sau figuri de copii, creaţii pure ale locului.
Dacă măsurăm timpul în ani-vară, fiecare casă finalizată urmează celeilalte şi obţinem un palimpsest de structuri, texturi, idei şi emoţii. O serie de victorii, încă mici, asupra limitei. Aşa cum o corespondenţă îndelungată cu o persoană dragă de care distanţa şi micile mecanisme ale rutinei zilnice te ţin departe, dar care îşi revendică constant locul în evoluţia şi structura ta sufletească, urmele acelor zile petrecute parcă într-o dimensiune atemporală şi aspaţială, în ciuda unor coordonate geografice palpabile, au contribuit la fundaţia umană a celor ce au fost acolo, chiar şi pentru scurt timp.

© Lorin Niculae

An după an, Câmpia Bărăganului a fost scena celor şase ediţii ale şcolii de vară. Mai multe familii din categorii vulnerabile au primit şansa reală de a merge mai departe, împreună cu copiii lor, care au acum posibilitatea de a alege, la rându-le, să schimbe în bine traiectoria unor semeni, având posibilitatea de a se dezvolta prin educaţie şi de a-şi alege profesia dorită, poate tocmai cea de arhitect.
Pe liniile de telegraf, siluete de păsări descriu portative tăcute. Benzi late de cer, ochiuri de apă, lanuri de floarea-soarelui tremură uşor printre nori de praf. Câţiva copii îşi fac de lucru cu nişte unelte, în timp ce alţii privesc curioşi. În lumina amiezii, se lucrează intens, se fac ultimele retuşuri pentru inaugurarea de a doua zi. ArhiPera priveşte direct în obiectiv: da, ei sunt prietenii cu care poţi construi castele.

Comments are closed.

Powered by Jasper Roberts - Blog