Dosar tematic

Lupta cu limitele: o arhitectură scrisă de oameni

text: Alexandra PURNICHESCU

Un text despre îmblânzirea limitelor, arhitectura de aproape și jocul cu cuvintele.

Dor Mărunt și Belciugatele, județul Călărași, două sate de câmpie în drum spre mare. Acolo am petrecut câteva zile în vara fiecărui an, începând cu prima ediție din 2012 până anul trecut, la ediția cu numărul 6. Pentru mine, ArhiPera este și va fi întotdeauna despre o arhitectură solară, ce poate îmbrăca toate epitetele ce decurg de aici: căldură, deschidere, toleranță, universalitate.
Martor-cronicar neofit în ale arhitecturii, în pofida anumitor tangențe și apropieri punctuale de istoria, curentele și esteticile arhitecturii petrecute în perioada studiilor, aveam să (re)descopăr treptat lucruri familiare, dar mai ales unghiuri noi, nebănuite. Nu de puține ori, eram singurul non-arhitect din cadrul echipei, ceea ce a fost inițial destul de incomod. Perioada de „adopție” a fost însă deopotrivă captivantă și emoționantă. Și, așa cum s-a întâmplat probabil și cu ceilalți membri și participanți, aveam să-mi descopăr noi teritorii sufletești și noi paliere de gândire și cunoaștere.

Școlile de vară la care am luat parte m-au ajutat să înțeleg cel mai bine spiritul ArhiPera și să găsesc, cred eu, uneltele lingvistice și cognitive cele mai potrivite pentru a reda, măcar în parte, atât mecanismele și implicațiile transformării mediului construit, cât și poezia locului.
Îmi aduc aminte și acum de dezordinea și liniștea care cuprindeau sălile improvizate de atelier seara, după plecarea studenților. Se întâmpla să-mi uit agenda și să mă întorc acolo după ce toată lumea se retrăsese sau se bucura de câteva momente de relaxare pentru a putea face față următoarei zile ce se anunța cel puțin la fel de plină precum cea care tocmai se încheiase; afară mirosea a ierburi coapte și praf, cerul, de cele mai multe ori senin, își dezvăluia cu mândrie toate constelațiile. Peste tot domnea o liniște atât de copleșitoare încât părea că freamătul și agitația orașelor se aflau la sute de kilometri depărtare. Înăuntru, pe mese și scaune erau presărate schițe, fragmente de machete, instrumente de scris și desen, bucăți de hârtie, cărți și reviste de arhitectură rămase deschise la vreo pagină cu modele sau scheme de interes pentru proiectele în desfășurare; urme palpabile ale trecerii studenților pe drumul lor de devenire.
Sub aspect narativ, textul se descoperă pe sine în procesul lecturii, sensurile se camuflează în spatele semnelor, căutând noi forme de inefabil. Structura este deschisă, pe urmele structurii construcției. Eterogenitatea limitelor. Interior-exterior. Reinventare continuă. Relația dintre om și mediul construit. Locuințe armonizate cu mediul, locuitorii și societatea.

Extrem de actuală în contextul social al secolului al XXI-lea, arhitectura practicată și promovată de ArhiPera se bazează pe o abordare esențialmente umanistă ce pune în centru dorințele și nevoile comunității și își concentrează toate eforturile în vederea dezvoltării acesteia, axându-se pe trăsături postmoderne - deschidere, spontaneitate, participare, dispersie, îmbinare de unghiuri și viziuni.
Spațiul care ne întâmpină are propriile reguli și este nevoie de timp și intuiție pentru a-i descifra tainele. Exponent al vagului, situl desemnează un teritoriu anacronic continuu și aparent omogen în care publicul și privatul se substituie constant. Case mici, joase, decorate rudimentar și înconjurate de spații generoase care se desfășoară cât vezi cu ochii: un tărâm al libertății și al ciulinilor. Gropi și resturi. Fragmente de mobilier rupt sau uzat. Acoperișuri de tablă, țiglă sau plastic, fundații de piatră de râu, pereți din chirpici colorați în albastru sau verde.
Confruntarea cu realitatea locurilor este destul de dură: condiții extrem de precare, sentiment de abandonare, copii cu potențial, dar lipsiți de perspectivă.... Era absolută nevoie de intervenție la mai multe niveluri, acțiunile în domeniul locativ constituind astfel un prim pas fundamental în resituarea în contemporaneitate a localnicilor și deschiderea de posibilități de creștere și evoluție, în special în cazul copiilor. O ilustrare a spuselor lui Hernando de Soto referitoare la importanța vitală a unei locuințe personale ca premisă fundamentală pentru o existență decentă și oportunități egale.
Cunoștințele mele din sfera arhitecturii au suferit o restructurare cu ocazia plonjării în realitatea de pe teren. Problema relaționării cu beneficiarii este delicată și presupune renunțarea la idei preconcepute, tact, intuiție și, cel mai important, o doză considerabilă de empatie. Construirea unui limbaj comun duce la consolidarea încrederii, elementele unui dialog indispensabil pentru concretizarea și trăinicia demersului. Se folosesc machete, cuvinte, desene și planuri; astfel ia naștere un cod, o punte ce leagă teritorii altminteri imposibil de conectat. Un rol important îl joacă și observarea îndeaproape a practicilor curente și activităților zilnice și discuțiile purtate pentru a afla aspirațiile fiecăruia în materie de locuire, muncă și învățare.
Recentrare, construire, continuitate. Concepte puse în practică nu doar în plan fizic, odată cu edificarea sau finisarea locuințelor, ci și în raport cu geografia personală a locuitorilor și a participanților. Jocul cu limitele avea în vedere și granițele care delimitează propriile noastre teritorii interioare mentale, nu doar cele exterioare. Experiența atmosferei spațiale și redarea în plan fizic presupune parcurgerea teritoriului, în timp ce transpunerea acestuia în fotografii contribuie la înțelegerea atmosferei locului și la observarea particularităților ce pot fi abstractizate, vizualizate, comunicate și interpretate pentru a găsi soluția optimă, o bună ilustrare a conceptului conform căruia forma urmează funcțiunii. Detaliile subtile surprinse cu ajutorul camerei țes un spațiu ce apropie. Analizarea atmosferei duce la o mai bună percepție a acesteia. Dacă este adevărat că fiecare arhitect mare ascunde o anumită structură poetică ce îl ajută să devină un interpret al timpurilor sale, instrumentele de sondare a interiorului uman, utilizate cu o abilitate șlefuită de timp și experiență, aduc la suprafață poveștile locului, memoria spațiului. Trebuie să lași locul să vorbească despre oameni și oamenii să se povestească. Pentru ca o casă să iasă bine, ea trebuie mai întâi vorbită.

© Lorin Niculae

Organism viu, casa-rizom înflorește și se dezvoltă sub acțiunea factorului uman și al afecțiunii pe care o aduce cu sine. Locuința impune un tipar comportamental celor pe care îi adăpostește și acționează la nivel comunitar și al identității culturale prin exemplul pe care îl reprezintă. Pentru ca arhitectura să nu înșele și să fie o expresie reală a vieții, atenția se îndreaptă asupra vetrei ca element matricial, valorilor umane și implicării beneficiarilor în etapele transformării și devenirea casei.
În cadrul unei comunități defavorizate, sărăcia antrenează îngrădirea libertății pe care arhitectul este chemat să o readucă prin viziunea și metodele specifice profesiei. Regândirea teritoriului, extinderea fondului construit, caracterul integrat al intervențiilor, consolidarea comunităților, toate aceste duc, în cele din urmă, la crearea unei „petite histoire” construite pe experiențe individuale proprii unui context spațio-temporal dat.
Pe lângă seria de cursuri și lecturi axate pe aspecte tehnice sau metodologice puțin familiare și mai greu accesibile unui filolog, dar necesare în economia proiectării pentru comunitățile defavorizate, atenția mi-a fost captată în special de atelierele de fotografie și de arta luminii scandinave. Poate pentru că făceau apel, printre altele, la interpretare, inefabil, scriere și simboluri, contribuind la ordonarea amalgamului de frânturi de imagini și cuvinte acumulat în cursul perioadei petrecute alături de echipele de arhitecți și facilitând transpunerea lor într-o formă cât mai inteligibilă sub forma unor pagini din jurnalul școlii de vară.
Încercam să culeg cuvinte de pretutindeni, de pe urmele pașilor copiilor care se jucau printre materialele de construcție sau ale studenților care desenau sau lucrau la casă, din privirile inițial nelămurite, neîncrezătoare ale oamenilor, martorii unor experimente și deveniri, din întinderea văzduhului și ritmul pământului. Casele se transformau și, odată cu ele, traiectoriile urmau să-și continue evoluția sub chipurile noi ale speranței.
Între ateliere de tip arborescent și șantierul de lângă șantier, printre relevee, machete și un amestec eterogen de materiale și unelte, studenții ArhiPera învață să privească dincolo de programa universitară și să se apropie de factorul uman și de componenta socială, întru redescoperirea și reinterpretarea arhitecturii vernaculare. Antrenament pentru viitorul omenirii, exercițiu pentru ochi și suflet.

La fel ca în alte locuri izolate sau marginalizate de pretutindeni, copiii constituiau o comunitate în sine, gata oricând să declanșeze o cruciadă pentru a-și răscumpăra o inexistentă vină. Lupta trebuie dusă însă pentru redobândirea drepturilor esențiale, la joacă, educație, protecție împotriva discriminării, violenței și abandonului, servicii medicale și libertatea de gândire. Studenții-arhitecți s-au apropiat imediat de copiii locului, au început să le explice diferite lucruri, să le ceară părerea și, cel mai important, să se joace cu ei. Copiii, la rândul lor, animați de curiozitate și încântați de atenția acordată și de nou-veniți, s-au grupat în jurul studenților și au început să studieze obiectele, să pună întrebări, să privească fascinați desenele și machetele realizate pe teren sau în timpul atelierelor de design, de multe ori implicându-se de bunăvoie și cu dragă inimă în diferite activități. Multe dintre amintirile speciale legate de școlile de vară au în prim-plan întâmplări sau figuri de copii, creații pure ale locului.
Dacă măsurăm timpul în ani-vară, fiecare casă finalizată urmează celeilalte și obținem un palimpsest de structuri, texturi, idei și emoții. O serie de victorii, încă mici, asupra limitei. Așa cum o corespondență îndelungată cu o persoană dragă de care distanța și micile mecanisme ale rutinei zilnice te țin departe, dar care își revendică constant locul în evoluția și structura ta sufletească, urmele acelor zile petrecute parcă într-o dimensiune atemporală și aspațială, în ciuda unor coordonate geografice palpabile, au contribuit la fundația umană a celor ce au fost acolo, chiar și pentru scurt timp.

© Lorin Niculae

An după an, Câmpia Bărăganului a fost scena celor șase ediții ale școlii de vară. Mai multe familii din categorii vulnerabile au primit șansa reală de a merge mai departe, împreună cu copiii lor, care au acum posibilitatea de a alege, la rându-le, să schimbe în bine traiectoria unor semeni, având posibilitatea de a se dezvolta prin educație și de a-și alege profesia dorită, poate tocmai cea de arhitect.
Pe liniile de telegraf, siluete de păsări descriu portative tăcute. Benzi late de cer, ochiuri de apă, lanuri de floarea-soarelui tremură ușor printre nori de praf. Câțiva copii își fac de lucru cu niște unelte, în timp ce alții privesc curioși. În lumina amiezii, se lucrează intens, se fac ultimele retușuri pentru inaugurarea de a doua zi. ArhiPera privește direct în obiectiv: da, ei sunt prietenii cu care poți construi castele.

English Version

Sumarul Revistei ARHITECTURA, NR.2-3/2018
ARHITECTURA PARTICIPATIVĂ