Pavilioanele Bienalei. Repere istorice

Actualitatea internațională

text: Daniela Puia

Veneția este locul unic în care, la fiecare doi ani, arta și arhitectura reunesc zeci de țări și sute de mii de vizitatori, unul dintre punctele de reper ale culturii artistice mondiale de peste 120 de ani. Arta și arhitectura au fost împreună în fiecare an, deși Bienala Internațională de Arhitectură a fost inaugurată oficial abia în 1980, la 85 de ani de la prima ediție a Bienalei de Artă. Spațiile de expunere nu au fot niciodată simple adăposturi pentru lucrările de artă, ci și-au asumat încă din prima zi rolul de reprezentare a națiunilor participante.
Textul de față își propune să parcurgă istoria pavilioanelor din Giardini începând din 1895 până astăzi, prezentând succint evoluția ansamblului expozițional alături de principiile și conceptele care au stat la baza construirii pavilioanelor naționale. Principala sursă de informații este cartea arhitectului și profesorului de istoria arhitecturii Marco Mulazzani, „Guide to the pavilions of the Venice Biennale since 1887” („Ghid al pavilioanelor Bienalei de la Veneția începând din 1887”).
La 19 aprilie 1893, consiliul municipal al Veneției hotăra comemorarea celor 25 de ani de la căsătoria regelui Umberto I cu Margareta de Savoia prin organizarea unei expoziții de artă bianuale. Expoziția, care avea să devină cea mai veche instituție artistică de talie internațională, a fost organizată doi ani mai târziu, în 1895, sub impulsul primarului de atunci al orașului, poetul Riccardo Selvatico.
Locul ales de primărie în 1894 pentru desfășurarea expoziției a fost Giardini del Castello, în zona de vest a orașului, un parc amenajat pentru promenadă la începutul secolului al XIX-lea, la ordinul lui Napoleon Bonaparte, mult apreciat de locuitorii orașului, care găzduise cu puțini ani înainte, în 1886, Expoziția Națională de Arte.
În Giardini a fost construit un pavilion (numit astăzi Pavilionul central). Prin hotărârea consiliului municipal erau invitați artiști venețieni, italieni și din afara țării, fiecare putând expune maximum două opere inedite. Comitetul de organizare era compus din artiști din lumea întreagă: de exemplu, pentru comitetul francez, pictorii Carolus-Duran, Jean-Jacques Henner, Gustave Moreau, pictor, gravor și sculptor, pictorul Pierre Puvis de Chavannes; pentru cel englez, pictorul de origine olandeză Lawrence Alma-Tadema, pictorul prerafaelit Edward Burne-Jones, pictorul de gen Edmund Blair Leighton și pictorul și ilustratorul prerafaelit John Everett Millais; pentru comitetul italian, Giovanni Boldini, portretist de renume, Francesco Paolo Michetti, pictor și fotograf, Alberto Pasini, pictor, sau artistul suedez Anders Zorn, pictor, gravor și sculptor, Charles Van der Stappen, sculptor belgian și alții.
Inițierea unui astfel de eveniment trebuie înscrisă în contextul mai general al unor manifestări similare din Europa celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, cum ar fi „Salonul Independenților”, fondat de Societatea Artiștilor Independenți din Franța în 1884, „Grupul celor XX” de artiști avangardiști din Bruxelles tot în 1884 sau Asociația Secession din Munchen în 1892, expoziții universale care au contribuit toate la circulația ideilor. O organizare exemplară a fost pusă la punct încă de la prima expoziție. Un secretar general, un comitet de patronaj și un juriu și-au asumat conducerea operațiunilor, iar regulile adoptate atunci au constituit pentru mult timp un model de logistică pentru organizarea marilor expoziții. Practic, Bienala dispunea de un sistem de pavilioane naționale gestionate de comisari selectați de fiecare țară în parte.
Prima expoziție internațională de artă de la Veneția (Prima esposizione internazionale d’arte della città di Venezia) s-a desfășurat între 22 aprilie și 22 octombrie 1895 și a fost vizitată de peste 200.000 de oameni.
A doua expoziție, prima care s-a numit „Bienală”, a avut loc în 1897, la inițiativa primarului Filippo Grimani. Cel care a desenat afișul acestei ediții, artistul Augusto Sezanne, a devenit atunci graficianul oficial al expoziției.
Unul dintre cofondatorii Bienalei de la Veneția a fost criticul de artă francofil Vittorio Pica, redactor principal al revistei „Emporium, rivista mensile illustrata d’arte, litteratura scienze e varietà”, prima revistă italiană consacrată exclusiv artei moderne, fondată la Bergamo în 1895 și dispărută în 1964, curator principal al expoziției între 1901și 1907 și secretar general al acesteia până la sfârșitul anilor 1920.
Pentru a nu interfera cu expoziția universală de la Torino, Bienala nu a avut loc în 1911, ci un an mai devreme, în 1910, și un an mai târziu, în 1912.
În 1914, în timpul derulării celei de a XI-a ediții, în Europa s-a declanșat Primul Război Mondial. Bienala s-a întrerupt și a fost reluată abia în 1920.

În 1932, membrii Bienalei prezidate de Giuseppe Volpi di Misurata, antreprenor și politician, au lansat prima ediție a Mostra Internazionale d’Arte Cinematografica della Biennale di Venezia, consacrată filmului.
Începând cu cea de-a XIX-a Bienală, din 1934, expoziția se va numi „de arte contemporane”, iar în 1938 „la Biennale di Venezia”, fără alte precizări; în 1940, expoziția s-a desfășurat pe timp de război; în 1942, a XXIII-a ediție sărbătorea 20 de ani de fascism italian.
A XXIV-a Bienală a avut loc abia în 1948, din mai până în septembrie.
Din 1999, suprafața de expunere a Bienalei s-a extins masiv prin cedarea către Ministerul Culturii a unei părți din domeniul militar al Marinei italiene: Corderie, Artiglierie, Gaggiandre, Tese Cinquecentesche și Tese delle Vergini, pe scurt „l’Arsenale”, 50.000 mp din care 25.000 mp în interior. Corderie, fabrica de frânghii, sfori și cabluri pentru nave, construită în 1303 și reconstruită între 1579 și 1585 după proiectul lui Antonio Da Ponte - sculptorul și arhitectul podului Rialto, găzduise deja prima expoziție internațională de arhitectură în 1980, fiind primul spațiu din acest sit utilizat pentru expunere.
Țările care nu au avut pavilioane în Giardini și-au găsit locuri de expunere în alte clădiri din oraș, în palate, biserici și galerii de artă. Unele dintre locuri au devenit definitive: Armenia, în Ca’ Zenobio degli Armeni, care aparține Congregației Mekitariștilor armeni; Luxemburg, în palatul Ca’ del Duca; China și Italia, în Arsenale; Taiwan, în Piombi, vechea închisoare din palatul Dogilor. Palazzo Malipiero găzduiește în mod regulat pavilioane naționale (Iran în 2009, Cipru în 2011).

Pavilioanele naționale din Giardini

Pavilionul construit pentru expoziția internațională din 1895 s-a numit inițial Palazzo Pro Arte (ulterior Palazzo Centrale sau Padiglione Italia) și includea 11 încăperi destinate expozițiilor, un salon, birouri și dotări diverse pentru public, toate spațiile fiind separate prin mici grădini. Acest pavilion central a devenit nucleul Bienalei pentru mai bine de 120 de ani, timp în care a suferit numeroase intervenții de extindere, reconfigurare și remodelare prin proiectele arhitecților italieni precum Guido Cirilli în 1914, Brenno Del Giudice și Gio Ponti în 1928, Duilio Torres în 1932 sau Carlo Scarpa în 1962 și 1968. Odată cu creșterea prestigiului expoziției și pentru accentuarea caracterului său internațional, începând din 1907, au fost succesiv amenajate pavilioane speciale pentru țările participante. Primele pavilioane au fost cele ale Belgiei în 1907, Ungariei, Angliei și al artiștilor bavarezi (ulterior Pavilionul Germaniei) în 1909, Franței și Suediei (alocat apoi Olandei) în 1912 și Rusiei în 1914. De remarcat este implicarea municipalității în primii ani, prin susținerea financiară a construcției pavilioanelor și prin impunerea cumpărării lor de către țările cărora le-au fost destinate.

Pavilionul Belgiei a fost construit în 1907 de arhitectul belgian Léon Sneyers, influențat de principiile Secessionului Vienez și de celebrul Palat Stoclet, aflat atunci în construcție în Bruxelles. Pavilionul ocupat de Olanda între 1914-1953 a fost destinat inițial Suediei, fiind construit de arhitectul suedez Gustav Ferdinand Boberg. El a adoptat o compoziție geometrică a volumului și fațadei principale, elementele decorative de factură modernă având un pronunțat caracter grafic. Pentru pavilionul Ungariei, arhitectul Géza Maróti a ales un vocabular derivat din arhitectura vernaculară maghiară, decorațiile fațadei redând motive simbolice ale tradiției locale. La rândul său, pavilionul Rusiei preia, într-o manieră simplificată, motive din repertoriul arhitecturii naționale sacre și laice din secolele XVI-XVIII. Pavilioanele Germaniei, Angliei și Franței urmează principiile neoclasice în organizarea spațiilor de expoziție, dar și a fațadei principale, întotdeauna simetrică, cu un portic monumental. În Giardini, ansamblul creat de aceste pavilioane conferea expoziției o atmosferă nobilă și romantică.

În perioada interbelică au fost construite pavilioane pentru Spania (1922), Cehoslovacia (1926), Statele Unite (1930) și Danemarca (1932). În 1934, spațiul Bienalei se extinde și pe insula Sant Elena, unde arhitectul venețian Brenno del Giudice a proiectat o singură construcție destinată să includă inițial 3 pavilioane: în centru cel al Veneției, flancat de pavilioanele Poloniei și Suediei (atribuit în 1952 Egiptului). Ulterior au fost incluse în aceeași construcție și pavilioanele Iugoslaviei (acum al Serbiei) și României, finalizate în 1938. Tot în aceeași perioadă au fost construite alături de cele 5 pavilioane de pe insula Sant Elena și pavilioanele Greciei și Austriei.

Organizarea clasică a pavilioanelor impunea un salon central reprezentativ precedat de un hol de acces, căruia i se atașau spații secundare de expunere și grădini; fațadele includeau într-o compoziție simetrică o intrare monumentală și elemente decorative inspirate, de cele mai multe ori, din motive naționale. Cele mai multe dintre pavilioanele construite în perioada interbelică urmează încă linia neoclasică trasată de cele construite în primii ai Bienalei, în ce privește organizarea planimetrică și plastica fațadelor.
Pavilionul Spaniei a fost conceput de Francisco Javier de Luque într-o manieră neoclasică inspirată din arhitectura spaniolă, fațada principală impunătoare fiind alcătuită din elemente specifice barocului castilian de la finele secolului al XVII-lea. Tot principii clasice regăsim și la pavilionul Statelor Unite, proiectat de arhitecții Chester Aldrich și William Delano într-un stil neoclasic colonial, cu elemente specifice arhitecturii rezidențiale a coloniștilor americani din secolul al XVII-lea. Pavilionul Greciei, proiectat de M. Papandreou, denotă un vocabular neobizantin cu elemente specifice arhitecturi ecleziastice. Pavilionul Danemarcei, proiectat de Carl Brummer într-o manieră neoclasică nordică, simplificată și sobră, este, la rândul său, un tribut adus arhitecturii clasice italiene.
Dacă toate aceste pavilioane completează atmosfera romantică a ansamblului din Giardini, cel al Cehoslovaciei - realizat de arhitectul Otakar Novotný, o personalitate a avangardei din Cehia - și cel al Austriei - realizat de Josef Hoffman - introduc elementele modernismului în spații, forme și detalii reprezentative pentru evoluția arhitecturii perioadei, care încep să contureze rolul fundamental al arhitecturii în cadrul Bienalei. În aceeași perioadă și în același spirit modern este refăcut și pavilionul Belgiei de către Virgilio Vallot.
După cel de-al Doilea Război Mondial au fost construite pavilioanele Elveției și Israelului (1952), Olandei (1954), Venezuelei, Japoniei și Finlandei (1956), Canadei (1958), Uruguayului (1960), Țărilor Nordice (1962) și Braziliei (1964).

Niciunul dintre aceste pavilioane nu mai urmează linia clasică impusă în primii ani, deschizând noi teme spațiale și plastice, care introduc arhitectura ca personaj distinct în conținutul și desfășurarea evenimentelor Bienalelor venețiene. Pavilionul Israelului, proiectat de Zeev Rechter, constă într-un singur volum având pereții exteriori înălțați deasupra solului și accesul principal extras din volumul compact al construcției. Spațiile interioare se desfășoară pe trei niveluri, fiecare având o relație particulară cu exteriorul. Pavilionul Elveției, realizat de Bruno Giacometti, este format dintr-o suită de săli și galerii închise sau deschise, fiecare cu o ambianță distinctă. Carlo Scarpa, care amenajase mai multe spații în cadrul expoziției din Giardini, cum ar fi chioșcul de bilete din dreptul actualei intrări principale, proiectează și pavilionul Venezuelei: o compoziție de trei volume, decalate și rotite, în care spațiile expoziționale au o deschidere directă și largă spre exterior, cerul și peisajul fiind permanent vizibile. Construcția se remarcă și printr-o compoziție plastică de texturi - beton, piatră, metal și lemn. Proiectat de Alvar Aalto, Pavilionul Finlandei este inspirat de corturile și străvechile altare nordice, constând dintr-un singur volum prismatic neregulat, realizat din lemn. Toate elementele din lemn au fost fabricate în Finlanda și asamblate în Giardini.
Pavilionul realizat de Takamasa Yoshizaka pentru Japonia reunește și interpretează principiile arhitecturii japoneze tradiționale și ale modernismului, dar principiul fundamental de organizare a spațiului îl constituie relația construcției cu peisajul. Panta terenului din Giardini este preluată în interiorul pavilionului, volumul unic prismatic al construcției fiind ridicat de la sol pe piloți și deschis către nivelul solului pentru a unifica spațiile interioare și exterioare într-un singur spațiu expozițional. Pavilionul țărilor nordice speculează la rândul său relația directă cu natura, arhitectul Sverre Fehn realizând un amplu spațiu expozițional deschis și cu multiple și flexibile posibilități de amenajare, în care elementele structurale masive din beton ale plafonului parcă levitează și se intercalează cu copacii ce se ridică din interiorul pavilionului.

Începând din anii ’70, arhitectura devine treptat o temă de expunere în sine în cadrul Bienalei, prin diverse expoziții și evenimente dedicate, precum și prin construirea de numeroase instalații în Giardini sau în alte locuri ale orașului. În 1980, are loc prima Expoziție Internațională de Arhitectură cu tema „prezența trecutului”. În același an, expoziția se extinde și în alte zone ale Veneției, ocupând în primul rând spațiile de la Arsenale. O generație mai nouă de pavilioane au fost construite începând din anii`80 pentru Australia (1988) și Coreea de Sud (1996).
Primul pavilion al Australiei a fost construit de Philip Cox în 1988, dar a fost înlocuit de cel actual, proiectat de biroul australian Denton Corker Marshall (John Denton, Bill Corker, Barrie Marshall). Noua construcție, compusă din două prisme care se întrepătrund - una interioară, albă, flexibilă, care se modelează în raport cu spațiile expoziționale necesare - și una exterioară, neagră, care îmbracă structura interioară și o protejează - a fost concepută astfel încât să poată fi amplasată în orice spațiu, de la solul accidentat australian la parcul din Giardini. Pavilionul Coreei este reprezentat de o construcție veche din cărămidă, reamenajată, și o construcție nouă, transparentă, care oferă dinspre exterior o perspectivă a spațiului expozițional în profunzime și din interior o vedere panoramică asupra parcului și lagunei.
Astăzi, Bienala include 29 de pavilioane naționale integrate perfect în Giardini, constituind un spațiu public unic, deschis și închis deopotrivă, dedicat unui dialog permanent între artă și arhitectură.

Sumarul Revistei ARHITECTURA, NR.2-3/2018
ARHITECTURA PARTICIPATIVĂ