Actualitate internațională

Pavilionul României la Bienala de la Veneția 2018. Freespace cu-cheia-de-gât

PAVILIONUL ROMÂNIEI

LA BIENALA DE LA VENEȚIA 2018.

FREESPACE CU-CHEIA-DE-GÂT

text: Maria MĂNESCU

Cunoșteam deja proiectul Mnemonics când am vizitat Pavilionul României la Bienala de la Veneția. Nu fusesem tocmai entuziastă și nu aveam mari așteptări. Dar așa cum „viața bate filmul”, realitatea bate prejudecata. La fața locului, pavilionul era alb și luminos, curat și aerisit, „exponatele” interesante și surprinzătoare. Față de proiectul inițial, era un salt calitativ vizibil. Argumentele erau mai clare, grafica și celelalte materiale vizuale mobilau atent și discret pereții pavilionului, spațiul fiind ocupat de obiectele (bara de covoare, roata, leagănul, masa de ping-pong) care susțineau ideea de bază a proiectului: expunerea uneia dintre multele forme de libertate, libertatea „copiilor cu-cheia-de-gât de la bloc” din anii comunismului și postcomunismului. Orașul în sine, atmosfera, lumina dimineții în Giardini, poate toate la un loc m-au făcut să văd mai limpede aceste lucruri și să mă simt și mai solidară cu echipa foștilor copii cu-cheia-de-gât și cu modul lor de a aborda tema Bienalei, perfect viabil, părere confirmată mai târziu și de vizitarea celorlalte pavilioane.
Sigur că au existat comentarii acide privind abordarea temei, susținerea ei prin conceptul ludic, modul de expunere, s-a pus în discuție cât de reprezentativ este acest proiect pentru România. De ce nu? Nu este un fragment din realitățile acestei țări, o formă de libertate mentală și de rezistență, un mod de apropriere a spațiului? Nu este despre Freespace?
Aș spune chiar că, într-o perioadă tulbure în care puțini au curajul să-și expună amintirile și experiențele, acești tineri au făcut-o cu îndrăzneală și naturalețe, reușind să-și argumenteze opțiunea și să convingă, să clarifice într-o oarecare măsură granița dintre individual și colectiv, dintre privat și public.
*
Freespace, titlul temei propuse de Yvonne Farrell și Shelley McNamara participanților la cea de-a 16-a ediție a Bienalei de Arhitectură de la Veneția, ocupă subtil orașul, pe uscat, prin afișe și grafitti, pe apă, colorând toate liniile de vaporetto în roșu și alb, și în aer, pe drapelele fluturate de briza lagunei.
Ce înseamnă Freespace? Pentru curatoarele Bienalei, tema invocă generozitatea și umanismul, cheamă la reînnoirea modurilor de a gândi și de a vedea lumea. Simplu și atât de complicat! Țările participante au fost invitate să-și sintetizeze propria viziune asupra temei în idei de utilizare a spațiului public, punând accentul pe rolul arhitecturii în coregrafia vieții de zi cu zi. Modul personal în care expozanții au înțeles să transforme tema dată într-un concept viabil care să atragă publicul și să-i ofere prilej de meditație a fost puternic marcat de istoria, geografia și specificul cultural ale fiecărei țări.
Pe imensul parcurs care leagă cele două mari spații de expunere, Arsenale și Giardini, participanții s-au întrecut amiabil în ilustrarea modului/modurilor în care arhitectura „spațiului liber” ne poate influența viața. Viziunile naționale, extrem de variate și de surprinzătoare, răspund cu amprente personale puternice tendințelor uniformizante ale vremurilor noastre, dând replici viabile vanității spectaculosului, tăvălugului comerțului mondializat.
Ansamblul rezultat este un spectacol în aer liber, care aduce laolaltă energii, spirit liber și inovator, frumusețea simplă a ideilor într-un loc deja fabulos prin încărcarea istorică. Între pavilionul central care adăpostește expoziția principală și pavilioanele naționale, arhitectura se afirmă ca fundament locuibil, estetic și protector al unei alte lumi posibile.
La nivel european, comunismul a marcat, direct sau indirect, mai multe generații. În contextul temei Bienalei, câteva țări participante - Germania, Albania, România - au ales să vorbească despre experiențele lor.
Pavilionul Germaniei (Giardini), curatori: GRAFT și Marianne Birthler, a vorbit lumii despre dărâmarea fizică și simbolică a zidurilor, utilizând ca pretext de discuție și argument zidul-graniță artificială dintre cele două Germanii, pentru a examina efectele separării și procesul de vindecare postcomunism. Curatorii au încercat să demonstreze cum noile spații publice de pe fâșia ce reprezentase granița pot fi folosite într-un mod pozitiv fără să distrugă amintirile trecutului. O selecție de 25 proiecte arată cum a evoluat acest teren liber din mijlocul noii capitale, în cei 28 de ani de la dărâmarea Zidului Berlinului.
Pavilionul Albaniei, Hapësira Zero Space (Arsenale), curator: Elton Koritari, a interpretat tema propusă ca pe o eliberare a spațiului public din Tirana dupăcăderea comunismului. Cetățenii și-au recâștigat orașul și au început mici afaceri cu sediile în propriile lor case, creând un oraș al micilor schimburi comerciale. Participarea activă și simțul comunității sunt reflectate în modificarea utilizării spațiilor, care-și schimbă astfel statutul de la privat la public. Instalația este o compoziție vizuală având ca elemente uși originale aparținând unor clădiri din Tirana, uși ce pot fi deschise de către vizitatori, ca o invitație simbolică de a descoperi ce se află în spatele lor. Spațiile dintre uși și de deasupra lor sunt ocupate de sute de fotografii reprezentând mici afaceri și activități din oraș - un mic restaurant, un cizmar, un frizer, un croitor sau un măcelar. În acest caz, interpretarea Freespace este mai degrabă o pledoarie pentru libertatea de gândire și de a decide cum să-ți trăiești viața, decât despre utilizarea unui spațiu.

În aceeași linie a memoriei, a amintirilor întotdeauna bune, niciodată proaste, care nu trebuie pierdute pentru că ne definesc, se înscrie și Pavilionul României din acest an (Giardini), intitulat sugestiv Mnemonics - mnemonica fiind arta de a ajuta memoria (cuvânt derivat din gr. mnemonikós, lat. memoria). „Amintirile colective ne definesc teritoriul” este mottoul expoziției României.
„Mnemonics expune o poveste despre un teritoriu al libertății mai multor generații din România, despre mici gesturi de locuire și de abordări integrate ale spațiului - locuința și spațiul liber din jurul ei.
Mnemonics este o poveste despre arhitectură și memorie colectivă, despre copilărie și bucuria jocului, despre oportunități și posibilități viitoare.”
„Amintiri și experiențe comune, șansa la o discuție sensibilă asupra subiectului spațiului liber dintre blocurile majorității orașelor din România și posibilitățile de a-l reutiliza au adus echipa Mnemonics împreună. Este o întâlnire oportună a mai multor abilități dobândite din urbanism, arhitectură, artă, jurnalism și comunicare, publicitate, proiecte editoriale și implicare socială.
Suntem în plin proces de evaluare a mediului construit în care locuim și considerăm că blocurile sunt o resursă importantă cu un potențial mare de a (re)genera comunități și de a îmbunătăți relații interpersonale și modul de viață și de utilizare a spațiului public. Lumile inventate de copii și creativitatea jocului ne oferă șansa de a înțelege modul în care spațiul liber din cartierul nostru poate genera noi idei de dezvoltare.” (Romeo Cuc)
Cei șase membri ai echipei multidisciplinare, colegi de generație, care au conceput Mnemonics - Romeo Cuc, Mihai Gheorghe, Irina Petra Gudană, Roxana Pop, Raluca Sabău, Vlad Tomei - și-au pus laolaltă amintirile din copilărie, încercând să extragă esența lor sănătoasă și să le folosească pentru a transforma în bine orașul în care trăiesc. Pavilionul României este o scenografie care readuce la viață spațiul public dintre blocuri, încercând să-l elibereze de conotațiile negative care l-au însoțit în siajul comunismului. Prin conceptul lor voit ludic, tinerii arhitecți din echipa Mnemonics au tratat o temă foarte serioasă, transformând „maidanul” din fața sau din spatele blocului din spațiu „al nimănui” în spațiu „al libertății supreme”, generos și multifuncțional prin potențialul său ludic practic nelimitat, fără constrângeri și reguli exterioare, străine jocului, un generator al memoriei colective a celor care au fost copii în ultimii aproape 30 de ani ai interminabilei noastre tranziții spre democrație. Un loc unde copiii s-au jucat și și-au construit amintirile, care a cimentat prietenii, a creat povești amuzante, jocuri, accidente.

><img src= Simbolul lor comun este cheia de la gât, sintagma „cu-cheia-de-gât” fiind deja consacrată în România. Copiii cu-cheia-de-gât erau cei ai căror părinți munceau, care veneau de la școală singuri și care își petreceau timpul până la venirea părinților de la muncă jucându-se afară cu alți copii în aceeași situație cu ei.
Pavilionul evocă scenografic elementele care populau spațiile de joacă din fața sau din spatele blocului, obiecte devenite simboluri ale acestor generații: bara de covoare devenită poartă pentru fotbal sau alte jocuri, roata, masa de ping-pong, leagănul și jocul de cărți, materializat sub forma unor cartoline care descriu pe larg jocurile copiilor din acea vreme. Contrar uzanțelor de acces în expoziții, unde vizitatorii sunt atenționați să nu atingă obiectele expuse, la intrarea în Mnemonics ei sunt încurajați să se joace în interiorul pavilionului, sunt invitați să-și schimbe rolurile pe terenul de joacă, să interacționeze și să mediteze asupra efectelor aproprierii spațiului public de către locuitorii săi.
Pe lângă instalația din pavilionul din Giardini, există o a doua parte a expoziției în cadrul noii galerii a ICR Veneția, care reconstituie scara blocului, zona de tranzit dintre clădire și curtea din fața blocului, dintre spațiul privat și spațiul public.
Potrivit cotidianului britanic The Guardian, „pavilionul României vine cu o abordare ludică a spațiului public dintre blocuri, ca simbol al urbanizării rapide a țării din a doua parte a secolului al XX-lea”, în timp ce publicația internațională Monocle apreciază, într-un montaj video, că „România a provocat printr-o expoziție bine executată și fermecătoare, construită pe rememorare și amintiri din copilăria petrecută pe terenuri de joacă și petice de iarbă dintre blocuri. (...) dezvăluie puterea unei națiuni de a genera un cadru frumos cu o idee evocatoare și, mai mult, cum pot fi schimbate percepțiile”. Informații despre Pavilionul României pot fi găsite și pe www.archdaily.com cu o prezentare a echipei Mnemonics.

caption><img src= Romeo Cuc este arhitect și inginer constructor, lucrează în Cluj-Napoca și Bruxelles, Belgia (n. Târgu Mureș). A studiat la Universitatea Tehnică de Construcții București și la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București. A absolvit studiile la Facultatea de Arhitectură „La Cambre Horta” din cadrul Universității Libre din Bruxelles, Belgia. Pe lângă arhitectură, s-a implicat în mai multe proiecte și ateliere de lucru privind dezvoltarea durabilă a mediului construit.
Raluca Sabău este arhitect (n. Sibiu). A locuit la Blaj și a studiat la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”din București și la ETSAB - Școala de arhitectură din Barcelona. Preocupările sale principale sunt orașele și probleme urbane actuale, în special arhitectura rezidențială, locuințele colective fiind obiectul unor cercetări aprofundate.
Roxana Pop este arhitect (n. Baia Mare). A studiat la Facultatea de Arhitectură și Urbanism de la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca și la Școala de Arhitectură din Clermont-Ferrand, Franța. A participat la diverse activități naționale și internaționale (în Paris, Franța și Bruxelles, Belgia) privind arhitectura, urbanismul, proiectarea, planificarea evenimentelor. Preocupările sale generale se orientează către spațiul public, către dimensiunea umană a dezvoltării durabile a zonelor urbane, axându-se în special pe zonele rezidențiale urbane și modul în care se pot transforma prin implicare civică.
Irina Gudană este arhitect (n. Tecuci). A studiat la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București și la „Alfonso X El Sabio” din Madrid, Spania. S-a implicat în diferite proiecte și ateliere de lucru de arhitectură și urbanism, patrimoniu cultural, publicistică și planificarea de evenimente, dezvoltând ulterior o școală de vară de restaurare a arhitecturii. Această experiență a condus la o mai bună înțelegere a impactului pe care comunitățile îl pot avea asupra unui teritoriu și a dimensiunii timpului în evoluția transformărilor.
Mihai Gheorghe este artist vizual (n. București). A studiat la Universitatea Națională de Artă din București. Experiența sa însumează dezvoltarea mai multor proiecte în design, advertising și proiecte editoriale. Preocupările sale recente privind importanța amintirilor din copilărie în viața adultă și crearea unei colecții de jocuri pentru copii i-au fost recunoscute prin mai multe nominalizări și premii internaționale.
Vlad Tomei este copywriter (n. Iași). A studiat Jurnalism și Științele Comunicării la Universitatea din București și la Institutul de Comunicare al Universității Lumière 2 din Lyon, Franța. A urmat o carieră internațională în domeniul marketingului și comunicării, dezvoltând mai multe proiecte editoriale naționale și internaționale privind imaginația și creativitatea copiilor. Colecția sa de jocuri pentru copii a primit numeroase nominalizări și premii naționale și internaționale. Această experiență a constituit un avantaj important pentru proiect.
Attila Kim este arhitect, cu o vastă experiență în proiectarea și restaurarea arhitecturală. A semnat designul multor expoziții de artă importante și a câștigat mai multe premii la Bienala de Arhitectură din București, a fost nominalizat de 3 ori pentru Premiul de Arhitectură Contemporană Mies van der Rohe al Uniunii Europene și pentru Premiul de Arhitectură Contemporană Iacov Chernikhov, Moscova. A studiat la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca și a primit mai multe granturi de studiu în Slovacia, SUA și Olanda. Și-a continuat studiile cu un MA în Reabilitarea Monumentelor Istorice și un Doctorat în Arte, urmat de un grant de cercetare de la New Europe College din București.
Andrei Mărgulescu este arhitect și fotograf, născut în Iași și crescut în București. Contribuția sa la ilustrarea proiectului este o călătorie pe care a început-o în orașul său natal, în partea de nord-est a țării, în Iași. Este o poveste în imagini care enumeră momente și situații specifice multor cartiere din orașe mari și mici ale României, modelate de aceeași istorie a urbanismului. Pentru autor, acestea sunt o ocazie de a-și reaccesa propriile amintiri din copilărie și de a le confrunta cu prezentul.