Actualitate internațională

Spațiul limbo, interspațiu sau spațiu de tranzit? Greenhousetalks 2018

text: Maria MĂNESCU

{alert_title}

Ariadne: Limbo?
Arthur: Unconstructed dream space.
Ariadne: Well, what the hell is down there?
Arthur: Just raw, infinite subconscious. Nothing is down there. Except for whatever that might have been left behind by whoever’s sharing the dream who was trapped down there before. (http://inception.wikia.com/wiki/Limbo)

Definirea spațiului limbo ca spațiu virtual, extindere a subconștientului pur, infinit, derivă din industria jocurilor pe computer. Limbo este un loc care nu a fost încă visat sau imaginat de nimeni, dar este împărtășit cu alți indivizi, un spațiu în care mintea poate face schimbări de orice fel, fără limite sau obstacole. Din cauza aparentei lipse a constrângerilor, limbo este, pe de o parte, extrem de permisiv cu cel care și-l imaginează, lăsându-l să-și manifeste aici cele mai profunde dorințe, dar, pe de altă parte, poate deveni o capcană în care „visătorul” pierde contactul cu realitatea.
Pe parcursul desfășurării jocului Inception, limbo apare ca un ocean infinit, idee care nu este deloc nouă. Romanul lui Stanislaw Lem, Solaris (1961), una dintre explorările filosofice ale scriitorului pe tema limitărilor antropomorfice ale omului, are ca pretext imposibilitatea stabilirii unei comunicări adecvate între specia umană și una non-umană, prezentând încercarea eșuată a omenirii de a stabili o modalitate de comunicare cu o formă de viață extraterestră de pe o planetă îndepărtată, Solaris. Suprafața ei este aproape în întregime acoperită cu un ocean care se dovedește a fi un organism planetar, un spațiu limbo mai evoluat.

Tema Bienalei de Arhitectură de la Veneția din acest an, Freespace, a readus în discuție spațiile limbo, definirea acestor spații indefinibile situate la limita fragilă dintre real și virtual, a căror „amenajare” este o provocare pentru arhitecții de mâine.
A treia masă rotundă din seria The Greenhouse talks, oferită de Ambasada Olandei la Roma în colaborare cu Het Nieuwe Instituut și organizată de Image MEDIA AGENCY, a reunit câțiva dintre cei mai activi protagoniști ai dezbaterilor arhitecturale actuale, înainte de deschiderea oficială a Bienalei de Arhitectură de la Veneția. Reuniunea a avut loc în cafeneaua istorică InParadiso, situată în imediata apropiere a intrării în Giardini della Biennale. Tradiția culturală veche de aproape 100 de ani a acestui loc frecventat cândva de Klimt, Kandinski, Picasso, Rodin sau Warhol, a constituit mediul propice unor dezbateri degajate, într-o atmosferă nonconformistă, asezonată cu croissante și cappuccino.
Conversația a fost pregătită și moderată de Aaron Betsky, președinte al Școlii de Arhitectură din Taliesin, curator al celei de a 11-a ediții a Bienalei. El a invitat în dezbatere arhitecți de renume, familiarizați cu tema spațiului limbo, pe care îl consideră un spațiu de tranziție, un gen de purgatoriu între iadul vieții zilnice și cerul nesfârșit al spațiului virtual și/sau viceversa, un spațiu al cărui potențial este încă insuficient exploatat de arhitecți.
Arhitecții Claudia Clemente (Labics), Nathalie de Vries (MVRDV), Elizabeth Diller (Diller Scofidio + Renfro), Andrés Jaque (Office for Political Innovation), star fotograful Iwan Baan și arhitectul Marina Otero Verzier (Het Nieuwe

Institut), curator al pavilionului olandez din acest an, au participat la discuție și și-au împărtășit experiențele legate de problemele demografice, economice sau progresele tehnologice dramatice cu care s-a confruntat arhitectura în ultimele decenii.
Intitulată „Limbo Spaces, discuția s-a concentrat pe tratarea în general plicticoasă a spațiilor tranzitorii din multe clădiri publice, ca aeroporturi, stații de transport în comun, spitale, spații guvernamentale sau spațiilor de așteptare din cabinetele doctorilor. Toate acestea sunt frecvent descrise de arhitecți ca «non-locuri», în care nu poți sta, în care nu te poți plimba și nu te poți simți confortabil. Aici apare, însă, un paradox: dacă spațiile limbo sunt considerate non-locuri, deci nu pot fi descrise ca spații, înseamnă că nu pot fi proiectate și amenajate?”.

Aaron Betsky:
„În spațiile în care așteptăm, în care zăbovim sau doar ne pierdem timpul, restricțiile și structurile arhitecturale se dizolvă. Ce este arhitectura spațiilor nu-chiar-libere și cum ar trebui să proiectăm ceea ce este menit să dispară?”.
„Spațiile limbo sunt spații marcate de incertitudini, de imprevizibil, cu posibilități limitate, sunt în mare măsură asemănătoare cu câmpurile de refugiați. Nu au o ierarhie clară sau un centru distinct, nu au limite clare.”
„Au existat întotdeauna spații tranzitorii, ca porticurile, verandele și holurile. În aceste spații nu ești chiar în mijlocul lumii, dar nici complet acasă, iar acest statut le poate furniza multiple posibilități de dezvoltare. În ultimii 20 de ani, aceste zone de tranziție s-au dezvoltat în ceva complet diferit, iar rădăcinile aspectului lor de spații-de-așteptare sunt condiționate de dezvoltarea transportului public, dar și de spațiile de recepție ale firmelor. Ele diferă de foaierul unui teatru, unde aștepți cu un scop social clar definit.” Așteptarea este caracteristică noului spațiu limbo, dar Betsky concluzionează că „astfel de spații trebuie văzute ca noul scop al cercetării de arhitectură, dincolo de limitările amplasamentului, funcțiune, comportament social tradițional sau construcție fizică”.
„Spațiile limbo sunt intens folosite și nu prea au multe lucruri în comun cu o piață publică. Sunt guvernate de reguli, păzite și urmărite. Nu există libertate în spațiile limbo”.
Prezentând condiția refugiaților ca oameni în tranzit insuficient luați în seamă, Andrés Jaque (Office for Political Innovation) s-a axat pe aspectul social al interspațiului, spunând povestea lui Abel, un columbian care a încercat să se stabilească în mai multe locuri înainte de Los Angeles. Peste tot în călătoria lui nomadică și sub diferite forme, el a cărat în spinare grădina din orașul său natal. Folosind metode variate, a reușit să păstreze legătura cu prietenii și rudele apropiate. A hotărât să se stabilească în Los Angeles și, în dorința de a-și reconstrui atmosfera din țara natală, a colonizat spațiul liber dintre curtea lui și autostradă cu o grădină columbiană: propriul său spațiu limbo. Un act de subminare a capitalismului și a globalizării?
„Îmi place ideea de a fi în trecere, această stare limbo, un loc căruia ceilalți oameni nu îi dau prea multă atenție, de unde și caracterul său puțin subversiv.”
„Arhitecții chiar ar trebui să reflecteze pe această temă.

caption><img src= Limbo Space este un loc al eternei tranziții, de unde nu trebuie să ajungem nicăieri. Nu este rai, nici iad. Nu-mi place cuvântul «purgatoriu», văd mai degrabă spațiile limbo ca locuri pe care le poți locui pe vecie.”

Marina Otero, curator al Pavilionului Olandei1:
„Până acum câțiva ani, l-am fi numit NON-spațiu, dar am dat consistență acestui concept, definindu-l ca SPAȚIU LIMBO”.
„Întregul Pavilion al Olandei este construit ca spațiu limbo, dar probabil camera cu dulapuri (de vestiar) întrupează cel mai bine acest concept. Dulapurile sunt locul prin intermediul căruia ne putem transforma în alte versiuni ale noastre, în cine vrem să fim, posibilitățile sunt multiple”.

Prin proiectul lor High Line, Diller Scofidio + Renfro au transformat o șosea urbană abandonată într-o mare atracție a New York-ului, vizitată de peste 8 milioane de oameni anul trecut. Ei au transformat, de fapt, un spațiu limbo într-un fel de spațiu teatral în care oricine are acces. „Am vrut să creăm un spațiu în care tot ce poți face este să nu fii productiv, unde poți doar să stai sau să te plimbi. Acum a devenit una dintre cele mai puternice atracții turistice ale orașului și oferă și o perspectivă mai puțin uzuală asupra New York-ului, dinspre aleile secundare din spatele clădirilor”.
„Eficiența spațiilor în care trăim astăzi este foarte importantă”, a subliniat Elizabeth Diller de la Diller Scofidio + Renfro. „Există un soi de paradox și, în același timp, un fel de romantism în modul în care sunt acceptate aceste spații”.
„Cultura se schimbă atât de repede încât clădirile noastre nu pot ține pasul. Trebuie să facem în așa fel încât clădirile noastre să devină mai flexibile, mai adaptabile la contextul în schimbare”.

Maria Claudia Clemente:
„Toate aeroporturile, stațiile de transport în comun, spitalele sunt, de fapt, excesiv proiectate, conectate direct și explicit cu persoanele cărora li se adresează”.
„Spațiile publice sunt diferite pentru că sunt reprezentarea puterii”. „Trebuie să definim nedefinibilul, să proiectăm spații, în special publice, care să facă față imprevizibilului. Putem învăța cu toții din modul în care Italia își tratează spațiile publice, ca locuri de întâlnire, locuri de viață”.

Nathalie de Vries (MVRDV) a ilustrat explorarea ideii de spațiu limbo în proiectarea unui terminal de aeroport. „Am fost fascinată cum în aceste spații suntem întotdeauna evaluați, măsurați după banii pe care îi avem sau după cum arătăm, prin prezența magazinelor”. În viziunea ei, spațiile limbo din aeroporturi trebuie echipate cu mai multă identitate și specificitate, pentru că în astfel de locuri se desfășoară multe evenimente de luat în seamă, în timp ce așteptăm. „În proiectare, limitele spațiilor limbo sunt oarecum difuze pentru că sunt mereu supuse schimbării. Dar trebuie să dăm utilizatorilor sentimentul că și acestea sunt locuri”. „Spațiul trebuie valorizat ca loc al memoriei”.

Fotograful Iwan Baan a exprimat un punct de vedere mai personal, bazat pe experiența sa zilnică. „Viața mea poate părea aventuroasă văzută din afară, călătoresc în multe locuri. Dar, în final, cred că îmi petrec cea mai mare parte a timpului în aceste spații limbo, în aeroporturi, în săli de așteptare. Este foarte interesant să vezi această tipologie de spații din toată lumea, cât de specifice pot fi în diferite țări și chiar continente”.

Conversația a deschis multe puncte de pornire a unor noi discuții, pe care Aaron Betsky le-a rezumat: „Ceea ce mă sperie, dar mă și interesează, este că tot ce se află între proiectat și neproiectat este deja colonizat și teoretizat prin dimensiunile variate ale noțiunii de adaptare și relaționare la mediul înconjurător2. Pe de o parte, are rădăcini științifice în studiile despre animale și în biologie - evaluarea științifică și tehnică a spațiilor limbo - și, pe de altă parte, prin colectarea de date care prin software pot prezice interacțiunea dinamică dintre masele de oameni în mișcare și mediu pentru crearea de spații tranzitorii mai eficiente. Întrebarea finală ar fi: ce a mai rămas din aceste spații limbo? Trebuie să rezistăm sau să ne adaptăm? Cum să proiectăm aceste spații? Este o adevărată provocare pentru arhitectură”.

NOTE

1. Tema Pavilionului Olandei a fost „Work, Body, Leisure”.
2. În original, termenul affordance a fost creat de psihologul James J. Gibson, considerat cel mai important specialist în domeniul percepției. Termenul a fost menționat prima dată în cartea sa din 1966, The Senses Considered as Perceptual Systems (Allen and Unwin, Londra) și a reapărut în multe din eseurile sale ulterioare. Cea mai cunoscută definiție a acestuia se regăsește în altă carte a sa din 1979, The Ecological Approach to Visual Perception (Houghton Mifflin Harcourt - HMH), Boston: „The affordances of the environment are what it offers to the animal, what it provides or furnishes, either for good or ill. The verb to afford is found in the dictionary, the noun affordance is not. I have made it up. I mean by it something that refers to both the environment and the animal in a way that no existing term does. It implies the complementarity of the animal and the environment” Gibson (1979, p. 127).
Chiar dacă s-au dezvoltat între timp și alte înțelesuri ale termenului, definiția originală din psihologie include toate tranzacțiile posibile dintre un individ și mediul său înconjurător. Când conceptul este aplicat la proiectare, el se referă doar la acele acțiuni fizice potențiale de care individul este conștient - (n.r.).