Actualitate internațională

Addenda: Stai la curte sau la bloc?

text: Maria MĂNESCU

Până la 11 ani am copilărit la curte, într-o casă-vagon din Obor, construită de bunicul meu pe vremea când era negustor de „coloniale”, între cele două războaie. Casa noastră ocupa una dintre laturile lungi ale curții uriașe în formă de U, cealaltă fusese inițial un front de „garsoniere” pentru „băieții de prăvălie”. Doar în fundul curții era un corp de clădire cu parter și etaj; la parter era garajul în care își ținea tataie camioneta Ford în care își căra și marfa, și cei 5 copii, în excursia anuală la mare, la Carmen Sylva, și la Câmpulung; la etaj, deasupra Fordului, era apartamentul pe care îl păstrase pentru el și Maia, un adevărat cuib de vulturi din veranda căruia vedea toată curtea până la poartă. Curtea era pavată cu piatră de râu.

Dar eu nu am prins toate astea, doar casa și curtea pe care le visez și azi. Pentru că până să apar eu, cea mai mică dintre copiii de atunci ai familiei, casa fusese naționalizată de ani buni, din băieții de prăvălie nu mai rămăsese decât unul, ceilalți plecaseră pentru că nu mai aveau prăvălie, pentru că în garsonierele lor fuseseră aduși chiriași. Tataie fusese declarat „dușman al poporului” și chiabur. El, al 15-lea copil al unei familii de țărani din Dor Măruntul Ialomiței, plecat de acasă la 11 ani cu un ban în buzunar, el, care ucenicise ici și colo și învățase singur și meserie, și buna purtare, până devenise unul dintre cei mai respectați negustori din cartier, membru al Asociației Frontului Negustoresc Obor și acționar la Halele Obor, el, care luptase la Turtucaia și fusese luat prizonier, fiind dat dispărut timp de doi ani.

Dar eu nu am prins toate astea. Eu am copilărit în curtea plină de străini. În garsonierele clădite altădată pentru „băieții” lui tataie locuiau acum tot felul de oameni. O comunitate pestriță, cu un oarecare grad de pitoresc umbrit de promiscuitate. În curte se certau și se împăcau, în curte tăiau porcul, după ce îl fugăreau prin grădina noastră până îl oboseau bine. Toți trăiau la grămadă în aceeași curte cu mama, „cucoana”, cum o numeau în zeflemea noii locatari cărora comuniștii le dăduseră case. Casele altora. Dar la mama veneau când se îmbolnăveau sau când aveau nevoie de un sfat. Cum mama nu a vrut să plece din casa părintească, am rămas chiriași la stat în propria casă, până când s-a demolat în anii ’70.
Dar curtea!!! Curtea avea de toate. Boltă de iederă, caiși, cireși, meri, flori, cișmea și un nuc bătrân în care fratele meu și cu tata meșteriseră o băncuță de lemn ascunsă în frunziș. Acolo am învățat să citesc.
Adunam în curte toți copiii de pe stradă și câțiva de la blocuri. Aveam prieteni copii de țigani, nu auziserăm atunci de rromi, nici noi, nici ei. De multe ori mama le dădea de mâncare, îi îmbrăca. Aveam prieteni care locuiau „la bloc”, la doi pași de noi, pe Mihai Bravu, în blocurile construite în anii ’60. Ne jucam împreună, copiii de la bloc cu copiii de la curte. Mergeam și noi în spațiile verzi dintre blocuri, pentru că erau niște tobogane din piatră acolo care ne fascinau.

La școală, prima întrebare era: „Stai la curte sau la bloc?”. Vara ne jucam în curte „de-a v-ați ascunselea” sau „fațea” cum îi spuneam noi, „lapte-gros” și „poarca” până seara târziu. Iarna ne strângeam cu săniile, le legam unele de altele și porneam hăulind pe străzile din jur, în șiruri lungi. Sau făceam un mare derdeluș în mijlocul curții, pe care ne dădeam cu sania de sute de ori până înnebuneam toți chiriașii. Era, probabil, mica noastră răzbunare pentru vorbele grele pe care i le aruncau mamei în față când li se urca la cap alcoolul și beția puterii populare.

Nu am copilărit cu cheia-de-gât. Mama și-a lăsat serviciul ca să ne crească, dar ne-a dat liber la joacă. Am fost liberi cum numai copiii pot fi. Trăiam în bula copilăriei, unde nu ne atingea nimic.

Aveam 11 ani când ne-a fost demolată casa. Și ne-am mutat și noi „la bloc”. Blocurile erau noi, grupurile de copii s-au format mai greu. Dar colegii mei de la școala nouă locuiau de mai mulți ani acolo și aveau toți cheia-de-gât. Aceleași jocuri, plus badminton. Dar nu lângă blocul nostru, ci lângă școală. O comunitate de copii în care eram văzută ca outsider pentru că mama era acasă și pentru că nu locuiam în același bloc.

Oricât m-am străduit, nimic nu a mai fost la fel ca înainte. Am rămas până azi cu nostalgia curții noastre generoase, unde ne jucam cu toți copiii de pe stradă, într-un vacarm greu de imaginat.