Dosar tematic

Vă place spațiul public?

Dosar tematic

VĂ PLACE SPAȚIUL PUBLIC?
Dezbatere cu specialiști în domeniul arhitecturii,
al urbanismului și al patrimoniului construit

moderatori: Adrian CRĂCIUNESCU și Gabriel PASCARIU
prelucrare text: Gabriel PASCARIU

Titlul dezbaterii profesionale, care s-a ținut în incinta Cetății Oradea, în spațiile reamenajate din zona fortificațiilor, a fost sugerat de tematica și titlul similar al numărului 18, din 2014, al revistei Urbanismul Serie nouă. La dezbatere au fost circa 20 de invitați: participanții și laureații celor două secțiuni ale BNA 2018, găzduite de municipiu: Secțiunea 3 - Restaurare. Consolidare. Clădiri restituite comunităților și Secțiunea 5 - Spațiul public incluziv.
O selecție a principalelor idei exprimate este prezentată în paginile următoare. În deschidere, dl arh. Crăciunescu a făcut o prezentare însoțită de imagini, legată de spațiul public și protecția patrimoniului, în contextul procesului de elaborare a Codului Patrimoniului Cultural, după publicarea, în 2016, a tezelor prealabile¹. O sinteză a acestei intervenții, care urmărește totodată și o conectare a tematicii celor două secțiuni, este prezentată ca preambul al dezbaterii sus-menționate.

Soluții urbanistice pentru o protecție eficientă și inteligentă a patrimoniului
Spațiul public cel mai interesant este îndeobște delimitat de proprietăți private, de fațadele unor construcții aflate pe aceste proprietăți, de grădinile și de împrejmuirile acestora. În același timp, putem spune că există în societate, o frecventă confuzie între spațiul public și domeniul public, două concepte evident diferite, inclusiv din punct de vedere juridic. Consecințele sunt directe pentru ceea ce ne dorim a fi zonele construite protejate, pentru modul în care avem capacitatea administrativă de a controla acest spațiu.
În urmă cu mai bine de un secol, o clădire din New York² genera prima operațiune de reglementare urbanistică ce interzicea construcțiile de o anumită înălțime și cu un anume grad de ocupare a parcelelor, impunând retrageri pe măsura creșterii în înălțime. Tehnicile de construcție de până atunci nu puseseră în discuție vreodată faptul că o persoană ar putea construi atât de masiv încât vecinii să fie lipsiți aproape total de lumină directă pe o suprafață atât de mare. În urmă cu jumătate de secol, Parisul a fost luat prin surprindere de Turnul Montparnasse. Această construcție a determinat, la rândul său, o schimbare de regulament, în Paris interzicându-se apoi, în zona centrală, construirea de clădiri mai înalte de șapte etaje.
Suntem afectați și noi foarte târziu de această presiune imobiliară cu efect direct asupra spațiului public, iar reglementările urbanistice sunt și la noi slab pregătite pentru acest avânt, la fel cum au fost la New York sau Paris mai de mult. În limbajul nostru curent se spune că terenul bate casa. Atât timp cât prețul terenului excede pe cel al construcției de pe el, tendința va fi mereu de a demola și de a construi dens, iar proprietarul nu poate fi condamnat pentru că va dori întotdeauna să-și fructifice proprietatea sa în mod maximal. Pe de altă parte, nu mai suntem de mult în situația în care statul avea control total asupra proprietății și asupra felului în care se demola și se construia. Azi ne aflăm de ceva vreme într-o mare dilemă: cum să conservăm un anume caracter al spațiului public, dar să nu fim nevoiți să interzicem proprietarilor să-și fructifice pe înălțime terenurile? Putem oare rezolva echitabil nevoia simultană de conservare și de dezvoltare imobiliară?
Întorcându-ne spre exemplul american, există un concept de sorginte britanică numit „air rights development” care presupune că un proprietar poate construi pe înălțime pe parcela sa atât cât îi permit resursele financiare și tehnice. Deși apariția aviației a condus la impunerea unei limite, marja rămâne încă foarte mare în condițiile în care reglementările încă vizează mai curând densitățile decât înălțimile. O consecință este faptul că persoana care nu poate fructifica spațiul respectiv poate vinde drepturile sale de a construi proprietarilor loturilor învecinate. În alte locuri influențate de dreptul britanic, precum India, s-a folosit acest instrument sub alte forme. Acolo se practică o formă de expropriere necesară lărgirii drumurilor fără cheltuieli bugetare. Astfel, cineva care pierdea o parte de teren căpăta, în schimb, drepturi de construire suplimentare pe terenul rămas, în compensarea financiară pentru terenul preluat de comunitate. Același principiu al „transferurilor de drepturi de construire” este utilizat și în Australia, în orașe care reglementează densitățile³, precum Adelaide sau Perth. Reglementările cuprind această opțiune cu scopul protejării patrimoniului cultural arhitectural, stabilind o densitate medie și o zonă de dezvoltare distinctă unde acele drepturi se pot transfera (deci nu parcelelor învecinate ca în New York⁴), pentru a fi construite suplimentar („bonus plot ratio”). Aceasta înseamnă că, dacă ai o clădire protejată cu o înălțime cu două niveluri sub media regulamentară, poți vinde dreptul de a construi, aferent acelor două niveluri virtuale, către un investitor care le poate adăuga drepturilor pe care le are în zona de dezvoltare desemnată acestor operațiuni de transfer.
Revenind la noi, putem constata că mai toate administrațiile locale, dar și majoritatea arhitecților au orgoliul de a crea „repere urbane” mai peste tot. Un astfel de reper se preconiza a fi un uriaș turn schițat de atelierul Zaha Hadid într-un teren format din cinci parcele, reunite între străzile Eminescu, Dorobanți și General Ernest Broșteanu. După multiple încercări de temperare prin variantele alternative propuse de atelierul Dorin Ștefan, municipalitatea a tergiversat aprobarea planului urbanistic și, în cele din urmă, pare că intenția imobiliară s-a prăbușit după mai bine de 10 ani. În cazul ZCP „Mihai Eminescu”, problema derivă chiar din maniera în care, în anul 2000, s-a instituit acest coeficient de 6⁵, prin raportarea doar la precedentul cazurilor particulare ale clădirilor interbelice și din anii ‘60, de pe frontul sudic al acestei străzi, majoritatea apărute cu ocazia străpungerii Bulevardului Dacia.

Aici intervine oportunitatea proiectului legislativ al Codului Patrimoniului Cultural, care se bazează pe 10 principii, dintre care două sunt foarte relevante pentru acest exemplu. Principiul responsabilităților cetățenești arată că patrimoniul este în responsabilitatea fiecărui cetățean, dar nu ar trebui să fie povară pentru nimeni. Adică dacă dintre doi cetățeni cu drepturi egale unul poate face profit din proprietatea sa, iar celălalt este restricționat din cauza unui interes public, acesta din urmă va resimți acest lucru ca o povară. Consecința echitabilă ar fi că societatea trebuie să-l despăgubească sau să îi creeze oportunități alternative de a putea avea aceleași șanse economice ca vecinul său neafectat de astfel de restricții. Pe de altă parte, este enunțat un principiu care, de fapt, este unul vechi, apărând în Declarația de la Amsterdam din 1975, privind protejarea patrimoniul arhitectural, fiind cuprins în Carta de la Veneția și în Convenția de la Granada. Acesta spune că patrimoniu nu este numai obiectul, monumentul în sine, ci și contextul său, câteodată la scară urbană, context care nu e neapărat format din clădiri monument, ci din mici clădiri aparent modeste, dar care împreună generează ceea ce ne place să numim zonă construită protejată. Să luăm un exemplu relativ recent din strada General Dona din București. Acolo, multă vreme, o casă a avut un anunț de vânzare. Anunțul spunea însă „teren de vânzare”, ca și cum casa putea fi demolată oricând, deși, întâmplător, acea casă aparținuse chiar generalului care dăduse numele străzii. Cum facem să evităm astfel de situații?
Varianta optimă ar fi cea în care, prin PUG, s-ar stabili o zonă de dezvoltare cu coeficienți maximi, peste care s-ar putea adăuga un interval rezonabil în care să poată fi absorbite suprafețele bonus, cele care nu se pot realiza în zonele construite protejate, ca urmare a restricționării unor dezvoltări în raport cu o anumită medie. Pentru a nu exista o tendință de speculă, aceste drepturi, odată fructificate, ar fi trecute ca sarcini în cartea funciară pe o perioadă lungă de timp. În acest fel, proprietarul nu se va mai plânge că nu și-a putut fructifica potențialul parcelei sale, iar cei care ar cumpăra o astfel de proprietate, după ce ea și-a atins deja potențialul maxim, vor ști de la bun început că nu „cumpără teren”, ci cumpără o situație existentă, la potențialul său real și nu la cel speculativ.
Partea bună a acestui mecanism, menit să asigure o stabilitate și o predictibilitate privind caracterul zonelor construite protejate, este că nu presupune deloc resurse de fonduri publice, ci doar interesul administrației locale de a regla, prin regulamentele de urbanism, locurile unde s-ar face astfel de tranzacții și unde s-ar putea transfera drepturile de dezvoltare respective. Finalitatea ar fi o manieră echitabilă de a ne păstra clădirile protejate fără costuri publice. (Adrian Crăciunescu)

Tendințe și provocări ale spațiului public în România
Gabriel PASCARIU: Ce se întâmplă cu spațiul public în prezent, în România? Ce se întâmplă cu spațiul public din zonele protejate și care ridică anumite probleme? Suntem la Oradea și colegii din municipiu, cu siguranță, ne pot spune multe lucruri despre ce se întâmplă aici cu spațiul public. Spațiul public reprezintă o temă amplă, tot mai intens și larg dezbătută în ultimele două-trei decenii. În acest context, putem vorbi despre foarte multe forme pe care spațiul public le poate îmbrăca, de la cea foarte larg deschisă - cum este, de exemplu, Praça do Comércio din Lisabona, orientată către fluviul Tejo (Tagus) -, la cele închise - precum piața Rynek Starego Miasta (Piața Mare din Orașul Vechi), reabilitată, recompusă, din Varșovia - sau semiînchise - precum Piața Mare din Sibiu -, la spațiile de promenadă, cum sunt nenumăratele trasee din lungul canalelor ce străbat orașele olandeze. Spațiul public, sub diferitele lui chipuri, reprezintă astăzi o parte tot mai importantă a spațiului urban și putem extinde și mai mult subiectul dacă, în afară de spațiul public deschis, am vorbi și despre spațiile publice închise sau semiînchise (muzee, săli de sport, stadioane etc.), unele de drept privat, dar de interes public - cum sunt centrele comerciale -, care acum se substituie adesea spațiului public tradițional. De acestea din urmă nu ducem deloc lipsă în România, ele proliferând spectaculos în marile orașe, în ultimele două decenii. Pentru discuția de azi, vă propun să căutăm împreună răspunsuri la următoarele două întrebări: Care sunt principalele tendințe în abordarea și configurarea/reconfigurarea spațiului public din orașele României? și Ce probleme și provocări implică intervenția în spațiul public din ariile protejate sau de protecție a monumentelor istorice? Și pentru că suntem în Cetatea Medievală - un loc emblematic, recent recuperat și redat urbei orădene - să vorbim și despre spațiul public în Municipiul Oradea: trecut, prezent și viitor.

Ioan Andreescu: Care sunt principalele tendințe în spațiul public în România? Principala caracteristică în abordarea spațiului public românesc este dansul indeciziei și dificultatea de a adopta o strategie viabilă pe termen lung. Acolo unde discutăm despre reușite, cum este cazul la Oradea sau la Alba Iulia, toate seamănă foarte mult prin viteza relativ mare a procesului, abordarea unor clișee standardizate în perioada anterioară, în alte țări, cunoscute la modul superficial, din practică și literatură și neglijarea veselă a aspectelor socio-economice de substanță pentru susținerea soluțiilor. Asta ar fi tendința și, evident, partea pozitivă, faptul că există un anumit impuls care ajunge să stimuleze sau să „zgândărească” factorul politic. În România - care adoptă niște principii de autonomizare a vieții sociale prin structuri civice sau politici liberale în economie -, singurul element care generează mișcări de regenerare urbană a rămas un factor politic lipsit de o mare parte din instrumentele pe care le putea avea anterior.
A doua problemă: care sunt provocările? Păi, provocările decurg din faptul că mai avem o geometrie complexă: sunt ONG-uri care urlă pentru protecția patrimoniului, dar care habar nu au ce e acela patrimoniu, cum trebuie protejat și cum poate contribui el la spațiul public, este vorba despre politicieni ambițioși care vor să își creeze imagine și promovează rapid intervenții și operațiuni de multe ori nechibzuite, de valorificare a spațiului public și patrimonial. În fine, mai există și o mare disponibilitate a publicului pentru latura ludică și de entertainment a acestui gen de operațiuni. Oamenii văd în asta un fel de bâlci. Apare decorul, există un iluminat vesel, iar problemele zonelor centrale, din punct de vedere social, economic sau al infrastructurii oricum rămân nerezolvate și atunci se organizează Festivalul Berii, Vinului, Street Food și altele asemenea și bineînțeles că avem un discurs civic glorificator, care se pocnește peste realitatea asta ca nuca în perete.
La noi - pentru că am văzut asta și în Timișoara, și în alte orașe - nu există dezbateri reale privind aceste probleme de regenerare, valorificare a spațiului public. Există, ca un simptom al fragmentării societății, urlete emise din anumite zone, de ONG-uri sau tot felul de asociații, care, puse cap la cap, formează un fel de cacofonie inutilizabilă și există puseuri de activism din partea administrației locale și disponibilitatea foarte mare a populației de a accepta chestia asta ca un fel de entertainment, un parc de distracții în care se poate transforma orașul. În cele din urmă, toată lumea se pliază încet pe această formulă a bâlciului continuu. Este un bâlci al deșertăciunilor, cum spunea Thackeray în introducerea celebrului roman: „Oamenii sunt așa de proști încât se luptă cu disperare pentru chestii care nu au nici cea mai mică valoare”. Suntem în „Bâlciul deșertăciunilor”? Reluați clasicii ca să găsiți răspunsul!

G.P.: Părea că începem pe o notă optimistă, dar finalul…
Ștefan Paskucz: Tenta pe care domnul Andreescu a dat-o chiar este o realitate. Nu cred că este o tentă negativă. Aș merge și mai departe: „bâlciul” acesta este și terorizant, adică nici nu poți să ieși în Cetate, că pot să dea camioanele peste tine și mori⁶. M-a sunat fiica mea acum câteva zile, au fost Zilele Liverpoolului și, pentru că a fost o super-manifestație, „cetatea” s-a închis. A spus că au folosit atâtea „batalioane” la toate străzile, ca să fie tot orașul păzit, încât au speriat copiii, numai mitraliere... toate străzile erau închise. Ne întoarcem în Cetate și ne baricadăm, ne închidem… Asta e o provocare, apărarea începe să devină o realitate.
(…)
I.A.: Apare un alt fel de bâlci. Bâlciul păzit. Și mecanismul acesta este foarte interesant: globalizarea a produs câteva efecte perverse. În numele libertății de mișcare a permis distrugerea țesutului social constituit în multe părți și introducerea unor nuclee de pericol și presiune, care au fost create deliberat, nu s-au născut accidental, prin introducerea unor mase enorme de migranți. Acum trebuie să răspunzi la el și atunci bâlciul se mută în incinte fortificate. În fond, așa era și pe vremuri, nu?
Educație pentru spațiul public
Iris Popescu: În cazul Bucureștiului nu avem spații publice adevărate, ci doar spații comerciale, acestea fiind singurele care funcționează în momentul de față și cred că problema cea mai mare a echipei noastre de urbaniști este, de fapt, lipsa de educație a populației în ceea ce privește spațiul public. Și nu numai asta, ci și o resemnare a comunității. Oamenii s-au obișnuit să nu aibă parte de acest spațiu public… e o luptă continuă între pietoni, mașini etc. - știm cu toții. În ultimii doi ani, pare a fi crescut mult dorința oamenilor de a se implica cumva, dar încă nu știu cum să o facă. Exemple de tipul Street Delivery, care încearcă să coaguleze comunitățile în jurul unor probleme comune, ar putea să fie o soluție prin care să fie implicată tot mai mult societatea civilă.
Dan Costa: Dacă ar fi să rezum în câteva cuvinte, conștiința spațiului public este mallul. În revista „Architectural Design”, în anii ’90, era abordată tema designului urban și exista acolo o suită de articole semnate de Denise Scott Brown, care făcea distincția între spațiul public, cu atributele lui sociale, deci spațiu civic, și spațiul public comunitar. Spațiul public este acolo unde ne desfășurăm nevoile imediate în comunitate. Cel civic, care ne definește de fapt, este cel care deține și atribute de identitate cetățenească, valori, credințe, istorie, identitate. Ca să oferi atribute civice unui spațiu public e nevoie de educație. Arhitectura și urbanismul, singure, nu își pot asuma această misiune.
Oradea are mare noroc. Oradea e făcută în 40 de ani, din 1880 până în 1920. Are unitatea asta stilistică extraordinară, e sfârșit de clasicism, eclectism final și apoi totul este Art Nouveau, Jugendstil, Secession. Din Viena, stilul s-a răspândit aici și, cei câțiva arhitecți de marcă ai noștri, precum Rimanóczy Kálmán, tatăl și fiul, Komor Marcell, Sztaril Ferenc, au creat această unitate stilistică, care conferă orașului farmecul pe care îl are la ora actuală. Nu poți să îl strici sau să îl distrugi, s-a încercat chestia asta în anii ’60-’70, când multe orașe au fost victime ale intervenției de arhitectură de atunci. Oradea nu a fost, pentru că era deja închegată și terminată, unitară. Ce poți să faci acum e doar să întreții, să cureți, nu să densifici.
G.P.: Recuperarea Cetății în acest context, ca spațiu public, cum o vedeți?
D.C.: Benefică. Degrevează centrul actual, Piața Unirii… E încărcătura socială, dacă se fac bâlciuri, care sunt interesante și benefice, ele ocupă acest spațiu, care e numai bun pentru asta. Pentru că nu e în forfota mobilității urbane.
G.P.: Bâlciuri mai disimulate, puțin mai ascunse, nu la vedere.
E nevoie de viziune, de o bună utilizare și de întreținerea spațiilor publice
Ernest Pafka: Aș intra puțin poate în contradicție cu colegul meu. Sunt de 42 de ani în Oradea și de 25-30 de ani am lucrări majore cu administrația locală, cu Primăria, ca beneficiar. Părerea mea este că nu știm să întreținem spațiul public, chiar dacă îl avem. Noul PUG este mult mai interesant decât cel anterior, care era prea permisiv și orice investitor putea să facă orice, pe baza unei documentații de urbanism. Referitor la spațiile publice, vă dau câteva exemple: Piața Unirii - care este piața centrală a orașului și, de-a lungul secolului, a avut mai multe transformări. A fost un concurs de arhitectură. Au fost trei concurenți invitați să propună niște soluții. Au lucrat trei colegi de-ai mei pentru Piața Unirii, a câștigat Emődi Tamás, care a venit cu o soluție foarte simplă și a fost aprobată. A făcut proiectul de execuție, a început licitația pentru execuție, au participat doi concurenți, două firme care au fost descalificate amândouă și atunci, la hotărârea unor persoane din conducerea Primăriei, a fost schimbat absolut tot proiectul. S-a realizat ceea ce vedeți. Ar fi foarte bine dacă ar fi utilizat pentru evenimente de calitate… a fost un târg al turcilor, fantastic de bine organizat, cu nu știu câte pavilioane, a fost suficient de multă lume, au venit și cu produse, a fost foarte interesant. Mai sunt și concerte de muzică medievală care sunt potrivite pentru așa ceva.

G.P.: Ați vorbit de întreținere și de dificultățile care apar aici. Cred că nu este vorba doar de o lipsă de pricepere, de cunoaștere, de know-how la nivelul administrațiilor, ci și realmente de resurse, pentru că spațiul public necesită foarte multe resurse pentru o bună întreținere.
Recent, am avut un atelier studențesc la Mangalia, oraș care are pe teritoriul său și în administrare toate cele șase stațiuni din sudul litoralului. Este dezolant să constați starea deplorabilă a spațiilor publice - străzi, scuaruri, promenade etc. - din aceste stațiuni și incapacitatea reală a unui municipiu de 40.000 de locuitori de a întreține imensul spațiu public al acestor stațiuni. A doua chestiune este aceea a lipsei de transparență în privința proiectării spațiilor publice. Acest aspect se leagă și de o constatare pe care am făcut-o în privința proiectelor înscrise la Secțiunea 5, dedicată spațiului public: mult prea puține în raport cu numărul relativ mare de intervenții din ultimii ani. Una dintre explicații - în urma discuțiilor avute cu numeroși proiectanți și beneficiari - este legată de imposibilitatea asumării unei paternități clare a soluției puse în operă și a proiectării.
E nevoie de planificare și de responsabilizare
Andrei Luncan: Ce s-a discutat până acum subliniază, într-un fel, ce voiam eu să vă spun: faptul că la nivelul planificării urbane, la nivelul legislației, spațiul public, spațiul comunitar sunt complet descoperite. Nu există sau cel puțin nu știu eu să existe vreun PUG, care să prevadă, în etapele de dezvoltare preconizate, în intervalul de 10 ani, măcar reamenajarea unor spații publice existente, fără să mai vorbim despre eventuale propuneri coerente de spații publice. Pe de altă parte, lipsa totală a unor strategii coerente de reabilitare sau de integrare a unor spații publice în spațiul urban, în viața orașului, de fapt, ne conduce iarăși către un paradox: dacă luăm toate spațiile publice, vorbesc de cele importante din România ultimilor ani, ajungem la concluzia că ne reîntoarcem într-o formă sau alta la piețele administrative de mari dimensiuni din perioada anterioară. Cum spunea Ernest (Pafka), Piața Unirii este, de fapt, un simplu spațiu de trecere și atât. Traversezi Piața Unirii și, eventual, poți să te așezi să bei o cafea, o bere sau să stai la taclale, în timpul zilei. Un pic de animație există seara, când într-adevăr piața e invadată de copii, dar lucrurile astea cred că sunt involuntare. Nu a existat și nu există, în opinia mea - eu nu știu - o zonă a României care să aibă o strategie de dezvoltare a spațiilor publice în următorii ani.
Pe de altă parte, ceea ce este de discutat este modul în care sunt întreținute aceste spații. Când mă refer la întreținere, nu vorbesc de pus panseluțe și lalele, ci de un alt gen de întreținere, care ar trebui să fie normală pentru spațiul public respectiv. Mai e ceva care mie mi se pare, de asemenea, foarte important: lipsa aproape totală de comunicare și de dialog pe această temă între administrație, politicieni și cetățean. Noi, tot timpul, ăștia care ne dăm specialiști, vorbim de faptul că cetățenii nu au cultură, nu au cultură urbană, nu au cultură de aia, de aia etc… Da, dar cine încearcă să îi educe pe acești oameni, cine încearcă să dialogheze cu ei? Aici Primăria Oradea a făcut niște tentative… Tentativa este una interesantă în plan teoretic. S-a încercat lansarea unor provocări către cetățeni, prin care Primăria solicită, și acesta este un lucru foarte bun, propuneri de intervenție în spațiul public din partea cetățenilor. Există o sumă alocată. După o a doua tură, nu s-a atins încă nivelul maxim al acestei alocări. De ce? Pentru că nu s-au făcut suficiente propuneri pertinente. Pe de altă parte, tot Oradea a încercat să implice cetățenii nu doar în întreținerea, ci și în utilizarea variată a spațiului din zonele construite în perioada comunistă. Rezultatele sunt uneori catastrofale. Asociațiile de proprietari au fost forțate să preia în administrare zonele din imediata vecinătate a unui condominiu. Unele au fost fericite, unele deja o făceau. Asta a dus la apariția a tot felul de gărdulețe, din lemn, din fier forjat. E un exemplu deja celebru la granița cu Ungaria, unde o asociație și-a amenajat o zonă mititică, unde sunt patru bănci și în mijloc o moară de lemn care e legată la apă, cu pietricele… Modul în care spațiul lor public se integrează în peisajul urban e mai mult decât discutabil, dat fiind și situarea într-o astfel de zonă unde are un puternic impact vizual pentru cei care trec pe acolo. Este absolut năucitor. Care este mecanismul benefic pentru spațiul public românesc?
E.P.: E al meu, fac ce vreau. Conștiința publică nu e o chestiune de educație.
A.L.: Aici vreau să ajung. Faptul că în momentul în care încerc să responsabilizez pe un spațiu public, se consideră că e al meu și, dacă e al meu, fac ce vreau cu el.
D.C.: Este legat și de ce spunea domnul Andreescu ieri, în alocuțiunea despre jurizarea și evaluarea lucrărilor: tendința de a apropria un spațiu determinat de către o comunitate punctuală, direct utilizatoare.
G.P.: Transferul de responsabilitate e necesar și poate fi un prim pas, dar evident, nu este suficient.
A.L.: Dar și acest transfer… În opinia mea, ar trebui să existe alt gen de reglementare, nu legislație în urbanism sau în construcții. Să se poată vedea până unde pot să mă duc cu spațiul public. Și aș fi vrut, dar probabil că ăsta ar putea să fie subiect pentru o masă rotundă viitoare, să abordăm spațiul public din interiorul mall-urilor, care, în anumite situații, produce efecte devastatoare, nu neapărat asupra spațiului urban. E o tendință, noi suntem cu circa 60 de ani în urma altora, toate statele civilizate au trecut prin asta - transferarea spațiului public în interiorul unor astfel de clădiri, pentru ca după aceea să se retransfere în spațiul exterior.
Decizia politică și nevoia de management
Adrian Crăciunescu: Cred că se face mereu confuzia între spațiu public și domeniu public. Cred că nu întâmplător, premiile din secțiunea dedicată spațiului public au fost acordate unul într-o zonă naturală protejată și celălalt într-un spațiu public generat de un spațiu istoric. Acestea devin spațiile cele mai interesante. Cum e cazul și la Oradea. La noi mai există și o altă confuzie între planul urbanistic general și viziune. Eu cred că planul urbanistic general ar trebui să reflecte o viziune. Or, de multe ori, există planuri urbanistice care sunt pur și simplu administrative, fără să aibă în spate o viziune, ceea ce conduce câteodată la impunerea unor decizii politice. De exemplu, amplasarea catedralei ortodoxe aici, în axul unei dezvoltări anterioare cu blocurile, care, probabil, ar fi creat o poartă către Cetate, transformă un spațiu public într-o barieră care ecranează Cetatea și o lasă în spate, ca în multe alte situații din anii ’70, ’80 când se ascundeau unele lucruri în spatelor unor blocuri.
A.L.: Te contrazic privind deschiderea. Catedrala a fost amplasată aici politic, pentru că aici trebuia să fie sediul politic administrativ. De aceea a fost creat spațiul acesta, nu pentru că s-ar fi gândit comuniștii să creeze o poartă către Cetate.
E.P.: Este o politică mai veche. S-a făcut un sondaj în Oradea, imediat după schimbarea de regim. „Știți că există Cetate în Oradea?” Un mare procent din respondenți a zis „nu”. „Ați fost vreodată în Cetatea Oradea?” Nici 10% nu fuseseră. E drept că pe atunci nu era vizitabilă, dar nu era nici interzis. „Unde este Cetatea Oradea?” Majoritatea respondenților nu a știut unde este. Cele două ansambluri de locuințe s-au făcut în ideea de a crea un nou centru. Terenul din mijloc a rămas gol, fiindcă se dorea ca și centrul politico-administrativ să se realizeze cu spatele la Cetate. A fost și un concurs pentru sediul politico-administrativ de acolo. Din fericire, a căzut ideea și nu s-a mai realizat nimic, dar au fost niște lucrări care au distrus vestigiile bastionului din față, care este fix acolo unde este acum catedrala. Nu au făcut cercetare arheologică, s-a distrus absolut tot ce era.
A.C.: Cetatea nu a contat în viziunea lor și lucrul acesta îl puteți observa foarte bine și la Alba Iulia, pentru că și acolo blocurile s-au construit exact pe principiul de a masca, de a nu integra. Este și o chestiune de management, de strategie care trebuie să se regăsească în planul de urbanism. Aș reveni la primul punct care se leagă de asta: chestiunea cu domeniul public și spațiul public.
Revenim la nevoia de educație
I.P.: Ați vorbit despre aproprierea, întreținerea spațiului public și ați menționat utilitatea publică. Am toate nemulțumirile care au fost spuse la această masă și am să ajung la problema educației. Noi trebuie să facem eforturi să ne implicăm în educarea oamenilor și a comunității.
A.C.: Este pe termen lung, pentru că suntem cu toții de acord că educația își va face efectele cândva târziu, dar avem nevoie și de soluții pe termen scurt, prin întărirea autorității publice, care ar trebui să fie mult mai prezentă în spațiul public, ceea ce nu prea se întâmplă, din păcate.

Și încheiem
G.P.: Cred că putem continua foarte mult timp. Tema este extrem de ofertantă și are ramificații multiple. Discuția a fost extrem de interesantă. Aș vrea să trec în revistă doar câteva idei care au apărut în dezbatere. S-a vorbit despre multitudinea de actori care intervin în problematica spațiului public, în diverse feluri, cu diverse resurse, capacități, cunoștințe și de aici o interacțiune complexă și nu întotdeauna foarte coerentă. S-a vorbit în diverse feluri despre strategii, despre lipsa, de fapt, a strategiilor, a viziunii, cu privire la modul în care ar trebui abordate spațiile publice, despre tendința de a aborda soluțiile, rezolvările spațiilor publice, de multe ori pentru a satisface anumite interese de tip ludic, facil, din partea publicului și în ideea de a întreține o anumită stare de spirit care poate nu este întotdeauna benefică. De aici decurg diverse forme de agresiune ale spațiului public, care nu sunt doar fizice sau vizuale, ci și auditive, olfactive, senzoriale și ar trebui probabil discutate și găsite soluții, reglementări, inclusiv de ordin legislativ, dar apare, desigur, și componenta formativ-educațională. S-a discutat despre necesitatea întreținerii spațiilor publice, din perspectiva unor abordări specifice, care nu înseamnă o simplă curățenie sau cosmetizare. Modalitățile de realizare, de implementare a soluțiilor pentru spațiile publice au apărut iarăși în discuție. S-a vorbit despre lipsa unor dezbateri serioase, despre lipsa unei comunicări adecvate între acești actori principali, această triadă formată din administrația publică, specialiști și comunitate. S-a vorbit și despre nevoia de a găsi un înțeles corect, un concept, de a defini mai clar ce poate fi spațiul public în diversele lui înfățișări și, nu în ultimul rând, despre riscurile cu care se confruntă spațiul public, astăzi, în fața unor noi forme de agresiune, cum ar fi terorismul care se manifestă deja puternic în anumite locuri și determină niște modificări în configurarea și utilizarea spațiilor publice. Au fost și alte aspecte semnalate. Vă mulțumesc foarte mult pentru participare.

NOTE

1 HG nr. 905/2016 pentru aprobarea tezelor prealabile ale proiectului Codului patrimoniului cultural. MO, Partea I nr. 1047 din 27 decembrie 2016.
2 Equitable Building, construită între 1912 și 1915, cu coeficient de utilizare a terenului ce se apropie de 30.
3 Spre deosebire de acestea, Melbourne nu restricționa înălțimea sau densitatea raportate la suprafețele proprietăților, până în 2015, când s-a luat în calcul, totuși, un CUT maxim de 24! (https://www.urban.com.au/news/interim-central-melbourne-planning-controls-the-detail, accesat august 2019).
4 https://en.wikipedia.org/wiki/Trump_World_Tower (accesat august 2019).
5 Aproape de media din Manhattan unde este 6,8 dar mult peste Paris unde este 3 (conform: https://andrewlainton.wordpress.com/2011/07/11/floorspace-area-ratio-making-it-work-better/, accesat august 2019).
6 Aluzie la atentatul de la Nisa, din 14 iulie 2016, când un camion de 19 tone a intrat deliberat în mulțimea de pe Promenade des Anglais, provocând moartea a 86 de persoane și rănirea altor 458.