ACASĂ la Bunești

Cum este să locuiești într-o școală?

Mai ales când școala este în pădure, pădurea e în loc de metodologie și fiecare construcție a școlii este o lecție de arhitectură.

Cum este să îți placă atât de mult la școală încât să nu vrei să te mai întorci acasă?

Cu alte cuvinte, să trăiești permanent într-o stare de mirare, de emoție și de bucurie a cunoașterii lumii. Asta se întâmplă aici, la Bunești.

Meseria mea? Cercetător de locuri

Când eram copil credeam că mă interesează să studiez protozoare, și plante, și zburătoare, și tot ce crește viu din pământ. Cu timpul, mi-am dat seama că mai tare decât toate mă interesa locul, eram deci un fel de cercetător de locuri, dacă se poate spune așa. E o meserie care nu există și mi-a fost foarte greu să aleg să devin ceva pentru că asta am fost din totdeauna și cred că arhitectura este pur și simplu povestea de dragoste cu un loc. În 2008, când am ajuns în pădurea de la Bunești, tot ce era frumos și bun era deja acolo.

Ana-Maria Goilav

Natură, pur și simplu

Râul este o sursă de inspirație fantastică pentru tot ceea ce facem aici, dar și o resursă pentru materialele de construcție ale șantierului Școlii de la Bunești. Apoi, este pădurea care ne înconjoară, felul în care crește ea, felul în care trăiește și moare, felul în care rezistă agresiunii noastre, agresiunii antropice. Natura este atât de inteligentă încât poate cu adevărat să ne devină profesor. Și atunci, din când în când, pur și simplu, ne așezăm sau pornim în ascultarea acestei imense lecții a universului creat.

Aici, la Bunești, înveți să te privești din afară, cum te văd ceilalți. Și deodată disconfortul tău nu îți mai pare disconfort. Această eliberare de sine, de ego, este singura cale prin care putem privi cu seninătate un anumit tip de sfârșit.

Petre Guran

Proiectul „Școala de la Bunești” și-a propus să regăsească trecutul acesta străbătut de neamuri și limbi diferite, de meșteri iscusiți și cărturari învățați (ceea ce azi am spune circulația internațională a valorilor și informațiilor) pentru a-l aduce în prezent. De la arta țărănească a dârzilor moșneni, de la care a mai rămas ici-colo, răzlețită, câte o casă pe vale, la culele patrioților boieri de țară, dintre care s-au ridicat și Brătienii sau neamul Balotă al Zenobiei Enescu din Bunești, până la rafinamentul zugravilor bizantini și al meșterilor din tot Levantul, o lume de credințe, idei și sensibilități artistice își caută locul printr-o școală a marilor regăsiri. Numele Școlii se trage de la moșia neamului boieresc eponim cu satul, cunoscut până în secolul al XIX-lea sub numele Bunescu, a cărui genealogie am schițat-o mai sus din memorii familiale. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, moșia lui Ghiță Enescu se întindea pe teritoriul comunei Bunești, care după organizarea teritorială interbelică, cuprindea satele Bunești, Mănești, Zărnești și alte câteva cătune. Astfel, numele școlii va desemna și el o regăsire a unei istorii uitate și persecutate în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

Proiectul constă în primul rând în conturarea unui loc, grecescul topos din motto, spațiu viu, semnificativ, binecuvântat de lupta cu îngerul (Geneză 32, 24-30), un loc în care prezentul să realizeze joncțiunea dintre verticala timpului și orizontala geografiei, dând momentului de trudă și har semnificația unei priviri spre orizonturi existențiale ascunse privirilor neantrenate.

Acest loc s-a adresat într-o primă etapă arhitecților și artiștilor, tuturor celor care au voit să simtă cum se trăia odinioară, pe când lumina electrică nu transformase încă noaptea în zi și ziua în noapte, să învețe cum se construia odinioară, crezând că tehnici de construcție validate de secole și milenii de istorie nu trebuie înlocuite de azi pe mâine cu beton, BCA, azbest, polistiren, termopan, tablă cu aspect de țiglă și plastic cu aspect de lemn. În această fază, proiectul este unul al regăsirii tehnicilor de construcție și ritmurilor de viață tradiționale.

Într-o a doua etapă, acest loc se adresează celor care nu cred că „civilizație” înseamnă neapărat un oraș cu trafic blocat, poziția de șezut înfundat în fața unui volan, mall, supermarket, stadion de fotbal, night clubbing, televizor sau site surfing, baie cu gresie și robinete sofisticate, bucătărie complet mobilată cu aparatură electrică, dar al cărei proprietar mănâncă la fast-food fiindcă nu are timp să își gătească, sfârșitul de săptămână, exotic ca recompensă pentru o săptămână de coșmar, și corolarul acestei distracții, îmbulzeala pe șosea la ieșirea sau intrarea în oraș etc. Sunt puțini cei care se despart de acest înțeles al civilizației, dar ei există. Aceștia sunt cei ce știu că pământul respiră prin păduri și nu prin buzunare și conturi în bancă, că roșiile erau odată mai gustoase în România fiindcă erau crescute în grădini îngrășate cu bălegarul animalelor din ogradă, sau că ouăle acelea cu urme de găinaț pe ele se sparg mai greu decât cele ouate în incubator la ritm de 12 ore ziua prin mecanismul luminii electrice, deoarece găinile acelea trăiesc după legea lor. De asemenea, și mai important, aceștia sunt cei care ar încuviința că universul pe care l-ai străbate cu propriile tale picioare poate să fie la fel de bogat precum cel pe care îl străbați cu avionul, dacă și tocmai fiindcă îți iei timpul să-l observi cu atenție. Ei mai știu că cititul sau ascultatul muzicii nu sunt o obligație socială și nu citesc presa culturală ca să aibă subiect de discuție la reuniuni culturale. Aceștia sunt cei ce știu că „mai puțin poate să însemne mai mult”. Etapa a doua este deci regăsirea măsurii.

Într-o a treia etapă, „Școala de la Bunești” se adresează celor care vor să citească un dialog de Platon pentru înțelepciunea pe care o evocă și nu pentru o carieră universitară, celor care nu visează de tineri la o slujbă bine remunerată, celor care socotesc că merită să vorbești corect o limbă (măcar cea maternă), celor care vor să înțeleagă și cerul înstelat de deasupra lor, și legea morală din ei. Aceasta va fi Școala celor care vor să se lase de studii culturale și de a psihanaliza autori mai vechi și mai noi, pentru a le citi operele cu interesul autentic pentru ceea ce spun în ele, al celor care vor să gândească înainte de a cita, al celor pentru care este important să înțeleagă cum a definit Arhimede matematic infinitul și cum de a crezut Euclid că două paralele nu se intersectează niciodată. Este proiectul unei școli alternative, în care elevul va învăța să judece și chiar să mediteze în loc să înmagazineze cunoștințe fără a avea timpul să le evalueze. Scopul acestei școli este antrenarea discernământului și formarea umană și spirituală a elevului. Etapa a treia este deci regăsirea sensului școlii.

Etapele au rostul să asigure o dinamică în profunzime și în timp a proiectului, dar ele sunt privite drept componente ale proiectului de la început. Ele corespund unor imperative cronologice și de logistică. Atelierul de arhitectură vernaculară este însă nu numai șantierul caselor care vor adăposti Școala din etapa a treia, ci dimpotrivă acest șantier este el însuși o Școală pregătitoare și premergătoare, o Școală de arhitectură.

Voința de a ne rupe din jungla urbană pentru a ne readapta simțurile și trupurile tăriilor de la începuturile lumii (apa unui izvor, o scândură de lemn, iarba din poiană și ghimpele măceșului, pământul ud sau uscat), pentru a reînvăța ritmurile luminătorilor de pe cer (întunericul luminos al cerului înstelat și raza surprinzătoare a lunii), reprezintă trecerea și legătura între etapa întâi și a treia.

„Școala” urmărește să pună în funcțiune un circuit economic bazat exclusiv pe resurse locale, pe agricultură și creștere a animalelor după tradiția locală (numită azi „ecologică” sau „biologică”), pe energii naturale și curate, pe mijloace de transport cu tracțiune animală în interiorul campusului. În acest topos, măsura este un stat de om (adică înălțimea unui om), iar tot ceea ce se face ia în considerație numai ceea ce poate face sau atinge omul cu mâinile sale. Înălțimea maximă admisă este sub cea a copacilor din împrejurimi, iar numărul de oameni adunați laolaltă va fi numai acela în care pot fi reținute chipurile tuturor celor de față (acesta și este sensul etimologic al acestei locuțiuni).

Locul acesta vrea să arate că drumul către o viață mai bună nu trece printr-o industrializare devastatoare, printr-o exploatare haotică a resurselor naturale, prin tăierea pădurilor și distrugerea albiilor de râu în căutarea balastului, că gunoaiele plastice urâțesc, că viitorul mai fericit al copiilor nu se realizează prin abandonarea lor acasă pe mâna unor vecini cât sunt părinții plecați la muncă în străinătate. Inițiativa noastră își dorește să trezească dorința realizării unui proiect comunitar și capacitatea de a gândi viitorul în termeni de câteva generații și nu doar de câțiva ani; în planul reflexelor alimentare, să readucă la modă telemeaua sau alte brânzeturi din regiune în locul brânzei topite, socata și siropul din muguri de brad în locul răcoritoarelor cu gust de medicament, să retrezească gustul pentru o haină din in sau din lână în locul treningului din poliester, pentru culorile naturale în locul culorilor fosforescente. Orașul se poate reîntoarce la țară, pentru odată, fără extravaganțe stilistice și abuzuri materiale.

Scopul acestei faze experimentale nu este realizarea unei clădiri, ci realizarea experienței în sine. Dar rezultatul acestei experiențe este de dorit să devină într-o zi nu numai o clădire funcțională, ci un prototip pentru reinventarea vieții la țară. Astfel, ansamblul arhitectural se naște încet, încet din voința comună a inițiatorilor și participanților, pe măsura energiilor omenești eliberate de succesele de etapă ale proiectului. Originea îndepărtată a proiectului rezidă într-o nemulțumire crescândă față de ceea ce devine pe zi ce trece educația națională.