Două povești cu FIER

Prin 1994, făceam o excursie în țară. În grupul nostru era și Andi Rath, un tânăr austriac simpatic, amabil și mai civilizat decât noi, ceilalți. Mă mirasem că ne însoțea într-o excursie fără pic de veleități pentru confort. Căci pe mine, ghidul lor, mă interesau ruralitatea uitată și drumurile mai puțin bătătorite. La un moment dat, într-un târg de țară vedem pe marginea drumului doi țigani așezați turcește, care pe o nicovală mică băteau de zor metalul, făcând inele. Fetele au cumpărat marfa pe loc. Andi nu se putea dezlipi de priveliște; fascinat, își lua notițe, punea întrebări în engleză, fără să capete răspuns. L-am pierdut în ziua aceea. Seara, au urmat scuzele și explicațiile: domnul Rath, tatăl lui Andi, îi dăduse fiului o misiune cu durată de doi ani: să se instruiască în tot ce exista în materie de tehnici ale metalului, văzând lumea și, de ce nu, și România. Pentru că Andreas Rath (22 de ani) urma să preia afacerea familiei, adică nici mai mult, nici mai puțin decât firma Lobmeyr, cea cu istorie de aproape 200 de ani în prelucrarea metalului și sticlei pentru fabricarea candelabrelor în cele mai prestigioase locuri din lume.

Ei bine, ne-a spus Andi, acești țigani care prelucrează metalul atât de inteligent și de economic pot fi întâlniți foarte rar. Ei sunt pe lista de confruntări obligatorii cu meșteșugul pe care mi le-a indicat tatăl meu. El cunoaște din auzite priceperea și eficiența acestor meșteri și îi consideră un vârf al prelucrării metalelor demn de urmat. Abia atunci am înțeles că Andi se va întoarce pe Kertnerstrasse, la magazinul Lobmeyr din Viena, ceva mai pregătit pentru a-și conduce afacerile, căci înțelesese tâlcul și subtilitatea acestei meserii cu care urma să îmbogățească extraordinarele ateliere de manufactură de care urma să aibă grijă în viitor.

Prin anii 2000, întorcându-mă pe drumuri ocolite de la Țibăneștii lui Petre P. Carp, am dat de satul Toflea, în județul Galați. Aflasem că fierăritul e la mare cinste acolo și că, pe lângă o producție foarte diversificată de unelte pe care le făceau, aveau și darul negustoriei, ajungând în toată țara, dar și în multe locuri din Europa; că pe timpul lui Ceaușescu furau din greu oțeluri de la Combinatul de la Galați aflat în apropiere, acolo era sursa lor de materie primă; auzisem că puteau face la nevoie și la comandă arme de foc artizanale; că artiști sculptori și ebeniști de prestigiu mai folosesc încă dălți făcute de ei din oțeluri de bună calitate. Ei bine, am hotărât să-mi cumpăr dălți și numaidecât am fost poftit într-o casă mare, genul de palat deja cunoscut, cu multe terase și balustrade cu baluștri. Am fost supus unui ritual: în „salonul oval” din centrul palatului s-a pus o masă cu cafele și apoi, pe o altă măsuță, câteva truse de dălți. Fiecare trusă conținea un set complet de 60 de dălți de forme diferite, toate muiate în ulei fin și învelite cu o husă din bumbac. Alături, pentru confirmarea produsului, era catalogul german pentru specialiști, cu aceleași dălți și fișa lor tehnică. Intimidat la culme, am cumpărat două seturi și am cerut să văd atelierul unde se confecționau minunatele obiecte. Am fost poftit în spatele palatului și, în loc de atelier, am văzut un om șezând turcește afară, în iarbă, cu nicovala, ciocanul, o forjă minusculă și alte câteva obiecte în jurul lui. Omul se întorcea ba la stânga, ba la dreapta, iar se întorcea pentru a lua vreo unealtă. Tot câmpul sau de lucru era circular, în jurul său, la îndemână și măsura circa 270 grade pe o fâșie de 50 cm lățime. Acolo, fără măcar să se scoale o singură dată în picioare și fără ajutoare, făcea acele bijuterii de dălți. Totul părea o scamatorie. Nu mi-a venit să cred, dar m-am convins încă o dată ce înseamnă arta fierului în acțiune.

O artă a spectacolului

Meșteșugul fierăritului la forjă face parte din artele spectacolului mai mult decât oricare alt meșteșug. Am constatat asta de fiecare dată când am avut de-a face cu fierarii: la Timișoara, când lucram cu ei consolele de iluminat pentru zona istorică a orașului, în atelierele lui Bogdan Zaharia de la Uzinele Malaxa din București sau la fundația Coubertin din Franța. Se lucrează în echipă, într-o succesiune rapidă de oportunități, înțelept cumpănite, împinși să ia decizii rapide, impuse totdeauna de temperatura și culoarea metalului, de forța și inteligenta brațului. Obiectul odată terminat poartă în el toată memoria acumulată de-a lungul înfăptuirii. De aceea, obiectul forjat deseori rămâne viu și extraordinar de inteligent istoric. De fapt, activitatea lucrului la forjă își găsește repede actorii și spectatorii; așa că fierăria de la Țibănești a fost concepută ca o scenă adevărată. Spectatorii stau într-o sală, și prin „portalul scenei” și vitrină observă nașterea formei și baletul din jurul ei. Există foc, scântei, fum, miros, mișcare, ritm. Există, în plus, creativitatea pregătitoare, cea a designului pentru obiectul încă nenăscut. Așa, pe nesimțite și fără prejudecăți, te poți trezi brusc în contemporaneitate. Făcând ce-i de făcut și împărțind izbândă cu cel de alături.

Acest meșteșug are o infinitate de noi posibilități de expresie și, contrar multor păreri, el nu este epuizat, cu condiția întâlnirii nemijlocite între profesii variate: fierar, designer, arhitect, chimist, economist etc. Pe de altă parte, meșteșugul fierăritului și forjei dispare cu rapiditate din memoria și de pe piața produselor actuale. Deseori ne uităm la obiecte din metal făcute de bunicii și străbunicii noștri fără să știm cum se numesc și la ce serveau ele; chestiune de civilizație, dar și de cultură.