„Ni s’asservir, ni se servir, mais servir” - să fii priceput, liber și generos

„«Modernii» sunt incapabili să experimenteze sacrul în relațiile lor cu materia; ei pot, cel mult, să aibă o experiență de ordin oniric sau estetic; sunt mai ales capabili să cunoască materia ca «fenomen natural» (..) Desacralizarea muncii constituie o plagă vie în trupul societății moderne.” - Mircea Eliade

„Cuvântul sumerian AN-BAR, cea mai veche vocabulă desemnând fierul, este alcătuit din semnele pictografice «cer» și «foc». Cuvântul e tradus, în general, prin «metal ceresc» sau «metal-stea» (...), «fulger ceresc» (al meteoritului).”

În cântecele epice ale turcilor și ale triburilor mongole, „făurar” („darkhan”) înseamnă și „erou” sau „liber”. Între „artizan” și „poet”, tradus uneori și prin „fabricant”, există o vecinătate semantică. O serie întreagă de corespondente de-a lungul timpului apropie profesia făurarului și pe cea a muzicantului și a poetului. În spațiul spaniol, după unii cercetători, se pot depista legături intre începuturile genului muzical flamenco și ritmurile ciocanelor din fierării. Conform legendelor, măiestria de a vorbi bine, de a compune cântece, este asociată făurarilor. La noi au existat fierari-lăutari și fierari fabricanți de instrumente muzicale. Căldărarii țigani sunt, în general, cântăreți și barzi. Făurarul a jucat, deci, un rol important în crearea și difuzarea poeziei epice.

Nu lipsit de importanță este faptul că făurarul e, de regulă, meseriașul și arhitectul zeilor. Și acum cu picioarele pe pământ, să lămurim că făurarul este fierarul, covaciul sau potcovarul zilelor noastre. Și în limba română, ne spun dicționarele, „făurarul” se echivalează cu „poetul”, cu „persoana care are darul făuririi”. Tot aici se descoperă rapid că luna februarie se mai numește și „făurar” sau „luna fierarilor”, fiindcă atunci se pun la punct uneltele pentru arat.

În credințele anumitor populații, făurarul, olarul și șamanul de la începuturi au fost frați de sânge. Cu toții au învățat să stăpânească materia, au prins gustul creatorului și au învățat nu numai cum să plăsmuiască ceva mai repede decât natura, dar și cum să aducă ceva nou în natură, ceva ce nu exista înainte.

O serie de mituri vorbesc aici despre sacrificiul creator, în care nu poți da viață fără să ți-o oferi pe a ta în schimb.

Materia

Fierul care provine din meteoriți, denumit adesea „toporul lui Dumnezeu”, „dinte sau piatră fulgerată” sau, pur și simplu, „metal ceresc”, era încărcat de puteri magice, el venea de sus, deci reprezenta cerul și putea face miracole.

Un mit iranian ne arată o altă posibilă proveniență a metalelor din măruntaiele pământului: ele s-au născut din trupul unei fapturi supranaturale jertfite: „când își dă sufletul (Gayomar, omul primordial), opt specii de minerale de natură metalică au provenit din membrele sale, adică: aurul, argintul, fierul, arama, alama, plumbul, argintul-viu și diamantul”.

Avem de-a face, în cazul multor culturi, cu un traseu al suferinței materiei, ea se naște, crește, moare, reînvie, se poate semăna și poate crește într-un pământ fertil; totodată, lăsată în pace, ea se poate reface în exploatare. Materia „trudește” împreună cu toate lucrurile acestei lumi.

Apropierea de materie este una de natură magic-religioasă și, de aceea, secretele se transmit prin ritualuri de inițiere.

Fierăria este un teritoriu senzorial, meșteșugul fiind o taină, se transmite comportând o sumă de ritualuri sau „se fură”. Lucrurile se deformează după propriul tău corp și modul de a aborda materia. Comunicarea între făurar și materie este completă; omul dă carne unui gând, folosindu-se de întreagă lui ființă.

Uneltele

Puțini știu că fierăria de la Țibănești a apărut că fiind cel mai la îndemână atelier meșteșugăresc care se poate face - aproape toate uneltele se pot forja (făuri) în timp. Totul poate porni cu o nicovală, un ciocan, o forjă. De aceea, pentru mine, întotdeauna, uneltele s-au împărțit în creatoare și create, toate subordonate focului.

„Pe mine mă poate ploua, dar pe bardă și fierăstrău nu” - Joel Hendry, dulgher.

„Așa cum le iubești, așa îți servesc. Omul se vede în uneltele lui. Sunt oglinda lui” - Constantin Iancău, croitor.

„Uneltele sunt prelungirea corpului meu, mă recompun cu și prin unelte. Ca un înveliș protector” - Paul Botescu, sculptor.

„O unealtă nu e un lucru la care să renunți ușor, face parte din tine, este continuare ta ca om. Tu, cu corpul tău, folosești unealta ca pe o prelungire a minții tale” - Mariana Stoia, proprietară de fierărie.

„În momentul în care vezi 10 oameni care dau cu ciocanul, vezi clar ce diferență este între ei, din atitudine, din felul în care abordezi necunoscutul, din felul în care, prima dată în viață ta, faci o chestie - ești extraordinar de sincer, deci n-ai cum să faci altfel și se vede în asta cine ești efectiv - cum lovești, cum ții piesele alea, unde te uiți, cum te apropii de lucrul ăla, ce faci când nu-ți iese. Ești exact cine ești acolo, nu poți să te ascunzi în așa ceva, trebuie să fii tu și culmea este că și tu însuți vezi cine ești” - Liviu Gligor.

Proiectul a început într-o casă monument istoric confiscată în 1949 și retrocedată o ruină. Recuperarea acestei proprietăți a mizat pe găsirea unor modalități de reciclare creativă, pe o schimbare de funcțiune, din reședință în centru de studiu pentru meserii tradiționale și arhitectură. Contextul: o Moldovă săracă, neintegrată într-un circuit turistic, în care lipsa ofertelor culturale autohtone pentru cei tineri este o realitate; în plus, în lumea arhitectului vin semnale legate de dispariția meșterilor și de absența unui teritoriu de experiment.

Toate acestea cumulate au născut, pas cu pas, ceea ce azi se numește „Batem fierul la conac!”, un proiect care a pornit de la atelierul de fierărie și care a înglobat în timp workshopuri de frescă, tencuieli tradiționale cu var, lut și balegă, termoizolație cu baloți de paie, construcții de sobe și cuptoare, împletituri vegetale, metaloplastie, dulgherie sau olărit.

Conacul, atelierul și obiectele sunt amprentate de oamenii care au lucrat la proiect, descoperind împreună cu noi că adevărată miză nu e restaurarea conacului, ci a comunității.

Fierăria era o pornire firească, alimentată de necesitățile șantierului ce trebuia regenerat și de prietenia cu companionii fierari, calfe călătoare, care transmit diferite meserii tradiționale.

Noua fierărie s-a născut după un șir lung de observații și o vizită în staul Șona, la fierăria lui Lazăr, unde am observat importanța ocupării unui punct central în sat. Fierăria a fost mutată în cadrul unui proiect cultural care și-a propus transformarea creativă a unui spațiu în 7 zile. Spațiul este despărțit de un loc destinat comunității printr-o vitrină de sticlă, de unde poți urmări modul de lucru, căci nicovala și forja au fost amplasate chiar în vecinătatea vitrinei.

Efectul vitrinei, de separare și unire, de limită și dialog, este foarte puternic. S-au strâns deja multe experiențe care ne-au demonstrat puterea de atracție a acestei priviri printr-o foarte mare gaură a cheii și posibilitatea de a folosi spațiul pentru lucruri foarte diverse, între care dans contemporan sau teatru de umbre, ca prime idei.

Fațadei dinspre stradă, a fierăriei, i-a fost adăugată o băncuță, a cărei utilitate a fost verificată ulterior, căci aici stă mereu cineva, joacă exact rolul băncii din fața gospodăriei, din sate. Înspre curte, am încercat o reinterpretare a frontonului, cu protectori, animale din tablă, din universul fantastic al fierăriei.

La conac, materialele se încearcă cu corpul, cu mâna, ciocanul lasă urme în palmă, fierul se bate cu sudoare, lutul se bate cu piciorul. Numai așa poți înțelege materialul și se poate ieși din formalismul unui desen pe hârtie sau realizat pe calculator. Experimentând direct contactul cu materialele, constați cât de complexe pot fi în realitate consecințele unei linii, înțelegi întregul traseu și devii mai responsabil față de foaia de hârtie, de tine și de potențialul utilizator.

În atelierele de la conac am învățat să nu căutăm rețete și formule universal valabile, ci să judecăm fiecare caz în parte, cât de important este contextul folosirii unui material, faptul că el trebuie lucrat corect și ținând seama de proprietățile lui, lăsând mâinile să îl amprenteze și să îl umple de conținut.

La „Batem fierul la conac!” muzica/ritmul ciocanelor deschide o zestre de taine și de prefaceri nesfârșite. Părăsind Țibăneștiul, ai senzația că fără sunetul nicovalei, lumea e mută.

Fierarii

„A avea o istorie înseamnă a veni de undeva. Când știi de unde ai venit, te situezi în devenire. A avea o istorie înseamnă a fi situat în marea istorie. Aceasta este, fără îndoială, singura modalitate de a supraviețui în cursul timpului” - Les Compagnons du Devoir et du Tour de France.

Anual, un companion fierar, o calfă călătoare, urmașă a constructorilor de catedrale din Evul Mediu vine în Țibănești pentru a transmite meșteșugul elevilor din sat. Voiajul în jurul Franței , practica de perfecționare a companionilor, a devenit astăzi un voiaj în jurul Europei, iar Țibăneștiul un punct viu în transmiterea meseriei de fierar. Companionii sunt oameni tineri, dedicați, plini de vitalitate și pasiuni; am avut, în ordine, un fierar-bucătar, un trompetist, un filosof, un jucător de badminton, un boxer, un cățărător, un acrobat, un dansator. Veniți de peste tot din Franța în capsula lor călătoare - o dubă suficient de mare pentru a transporta lucrări de fierărie și pentru a servi drept locuință și atelier mobil, toți acești tineri încearcă, prin călătorie, o triplă formare: profesională, culturală și umană.

Lada călătoare (fiecare fierar are o astfel de ladă fabricată de el, în care trebuie să intre minimul necesar pentru o demonstrație de fierărie), poemul breslelor, exercițiile transmise, felul în care arată fierăria sunt o intersecție între specificul locului, lucrul cu arhitecți și cultura breslei din care provin.

Alexandra Mihailciuc