Noi, cei de la Piscu

Un sat de câmpie, desprins din șosea, întins între un șir de bălți și albia Ialomiței, cufundat în toropeala prăfoasă a unei așteptări cu obiect ambiguu. Un peisaj monoton, domol, bine așezat în propria banalitate. La prima vedere nimic nu vine în față, nimic nu se anunță cu tărie, totul e previzibil. Silueta bisericii flancată de brazi, casele vechi cu prispe gracile căzute în uitare, case noi cu siluete voluptoase, vechea școală modernizată, câteva magazine sătești cu terase, mușterii și frigidere în stradă. Până la mijlocul anilor ‘60, timp de mai bine de un secol, aici au ars neîntrerupt zeci, sute de cuptoare de olărit, producând vasele de Pisc. O ceramică utilitară, folosită în casă, în viața de toate zilele, la sărbători, praznice și parastase. Lucruri de folos modelate în lutul piscului, arse în cuptoarele lui, călătoreau apoi în tot cuprinsul țării, până jos la Dunare, intrând în case. Au venit peste toate cooperativizarea, progresul, societatea de consum și cuptoarele din Pisc s-au stins și s-au surpat prin ogrăzi.

Virgil

Muzeul-Atelier Școală de la Piscu este locul în care această istorie este cercetată, povestită, dusă mai departe. Adriana - istoric de artă și Virgil Scripcariu - sculptor, sunt cei care, instalându-se aici, au dezvăluit locul, i-au aflat povestea și rostindu-i-o i-au scos la iveală chipul. Au făcut în sat casă, atelier, cuptor, școală. S-au contopit cu ființa acestui sat și i-au reconstruit, prin colecția de oale recuperate din gospodării, trupul cel de lut. Ei au voit să facă în mijlocul satului, pe un pământ larg, un loc de învățare și de inspirație pentru cei de aici și de aiurea, o casă a muzelor - MUSEUM. Acestui gând ingenuu i s-a asociat la început strădania entuziastă, angajată a unei echipe de studenți din anul 3 de arhitectură. Așa a apărut, în corporalitatea sa esențială, pragmatică și radical arhetipală muzeul-școală, școala-muzeu. Croit dupa modelul spațiului centrat, înfășurat în straturi diafane, se deschide uniform, egal, prin porticuri înalte către împrejurimi. Invocând din nou o anume puritate, ingenuitate a ideii și năzuinței de a face, clădirea reunește mai degrabă în mod intuitiv modelul începător - arché - și meștesugul - tékhnē -, cunoașterea practică a așezării în operă a materialelor, fiind de fapt ridicat de un nucleu mic de trei oameni, conduși de sculptorul Virgil Scripcariu, cărora li s-au alăturat la răstimpuri meșteri lemnari, voluntari, studenți, arhitecți.

E o simplă stare de spirit

Şcoala de la Piscu este un loc, o stare de spirit şi o provocare pentru oricine doreşte să simtă frumuseţea patrimoniului cultural românesc şi să se familiarizeze cu valorile acestuia. S-a născut din proiectele Asociaţiei Gaspar, Baltasar & Melchior, ONG cu misiune cultural educativă care lucrează din anul 2006 în satul Piscu/Ilfov, fostă vatră de olari.

Ţelul nostru: să contribuim la formarea unor generaţii mai conştiente de moştenirea noastră culturală şi mai ataşate de acest frumos martor al istoriei.

Cum: ateliere, tabere de creaţie, şcoli de vară, întâlniri, cărţi despre patrimoniul cultural pe înţelesul tuturor, o şcoală primară cu specific de patrimoniu, cercetare antropologică, platformă culturală on-line. Pentru a putea supravieţui, patrimoniul cultural are nevoie de dragoste!

Olari vechi și noi

Piscu este o veche vatră de olari, menționată în toate compendiile dedicate ceramicii din România. A fost satul cel mai ancorat în această meserie din raza Bucureștiului; era, practic, o comunitate specializată, în care firescul era olăritul. A rămas singurul sat din jurul Capitalei în care se mai produce încă, ocazional, ceramica țărănească. În ciuda apropierii de Capitală, satul a fost prea puțin cercetat, oferind astfel un teren aproape neatins preocupărilor noastre etnologice, etnografice și de istorie orală. Mai mult, generația vârstnică a satului a gustat din plin viața cu meșteșugul și vremurile de apus ale satului patriarhal, putând împărtași amintiri care vin de la începutul secolului trecut, de la bunicii octogenarilor de azi. De aici, întrebările și preocupările noastre s-au extins către tot ce înseamnă folosirea tradițională a unei resurse naturale de când lumea, pământul, cu tot ce poate aceasta aduce înapoi civilizației noastre contemporane.

De ce un muzeu la Piscu?

Duhul locului la întâlnire cu gândul fondatorilor au cerut-o. Adriana și Virgil Scripcariu au fondat în 2006 Școala de la Piscu și de atunci au dezvoltat continuu proiecte de cercetare și promovare a patrimoniului cultural, local și național. În anii 2017-2020 a luat ființă Muzeul-Atelier Școala de la Piscu. Au cerut-o și numeroșii vizitatori care au trecut pragul satului în ultimii 16 ani, în căutare de agrement cultural și care au confirmat intuiția inițiala, aceea că Piscu are experiențe benefice de oferit.

În ziua de Paște, ne aducea paște de dimineață, ne spălam, ne îmbrăcam curat și ne punea la masă. Ne punea să zicem Tatăl nostru și ne dădea paștele. După aia mâncam ouă, brânză, ce ne punea mama acolo. Mâncam, că dacă nu mâncasem tot postul... Ne zicea tata „să nu mâncați mult” că vă doare burta după atâta post. Apoi împărțeam. Venea lumea cu împărțeala, cu ouă, covrigi, biscuiți. Se împărțea până pe la 11. Apoi mâncam de prânz și apoi părinții cu finii, cu nașii, ieșeau la cârciumă. Erau cârciumile astea ca pe vremuri... erau vreo 4 în sat. Se vorbeau ei la biserică la care să meargă, să bea un pahar de vin și să stea de vorbă. Ăla că mergem la Gheorghe Coman, ăla că mergem la Nea Iene, ăla că mergem la Tidei. Mergeau și ei și tăineau acolo. Iar noi, copiii, afurisiți, abia așteptam să plece părinții de acasă și mergeam pe marginea Ialomiței, ziceam noi, pe prundu gârlei. La pasarelă, era acolo o bucată mare cu nisip, nu prea se cultiva, și noi acolo jucam minge, jucam țâc, jucam țurcă, făceam tot felul de jucării în nisipul ăla. Și uite așa venea Paștele. Apoi, a doua zi, mergeam iară la biserică, iar prânzeam și ei iar se întrunea cu toții și se duceau la altă cârciumă.

Steliana Drăghici, n.1947 la Piscu

E nou pentru că e altfel abordat. E cultural atât timp cât va fi alimentat de mințile multor oameni, iar ei vor lucra într-o orchestră bine condusă. Spuneam că e nava amiral, pentru că efectiv asta este. Dacă te duci acolo și stai să te gândești cum a fost făcut și care e rezultatul... în momentul în care pipăi toate elementele care îl constituie o să te miri că este ceva palpabil și aproape nu îți vine să crezi că s-a născut. Pe de-o parte este o excepție, dar pe de alta, dacă e doar atât, nu cred că e bine. Rostul cel mai important este acela de a fi un nod într-o rețea. O rețea de astfel de spații în mediul rural, într-o relație cât se poate de viguroasă cu mediul urban. (...) Cred că ar trebui să ne gândim cam care sunt resursele Bucureștiului în imediata vecinătate și care sunt resursele vecinătății în legătura cu Bucureștiul. Lucrurile trebuie gândite mult mai organic.

arh. Șerban Sturdza

Duhul locului la întâlnire cu gândul fondatorilor au cerut-o. Adriana și Virgil Scripcariu au fondat în 2006 Școala de la Piscu și de atunci au dezvoltat continuu proiecte de cercetare și promovare a patrimoniului cultural, local și național. În anii 2017-2020 a luat ființă Muzeul-Atelier Școală de la Piscu. Au cerut-o și numeroșii vizitatori care au trecut pragul satului în ultimii 16 ani, în căutare de agrement cultural și care au confirmat intuiția inițială, aceea că Piscu are experiențe benefice de oferit.

Adriana Scripcariu, istoric de artă

Un muzeu, orice muzeu trebuie să fie un loc de inspirație, un loc transfigurant prin lectia pe care, în chip de dispozitiv condensator de memorie, o adapostește, dăruind-o celor ce îi parcurg sălile. Ca păstrator și developator de timp consumat, revolut, muzeul trimite la arhetip, la un model primar, ca fiind ceea-ce-sta-la-început. Așadar, muzeul nu propune deschizând doar un spațiu al memoriei, ci și un timp ce se actualizează prin accesul la logosul artefactului care mărturisește.