Nu poți fi arhitect dacă nu știi să construiești

Cea mai consistentă parte a școlilor de vară este partea didactică și credința că esența arhitecturii pornește de la detaliul de execuție. Ceea ce vreau să spun este că nu poți fi arhitect dacă nu știi să construiești! Or, ca să știi să construiești, trebuie să construiești, să ai o experiență în sensul acesta.

Le-am propus studenților mei să își imagineze niște obiecte pornind de la detaliul de execuție. Un detaliu caracteristic care îți spune cum se poate face un proiect din piatră, cum se poate face din lemn, din pământ, din cărămidă. Iar criteriul după care și-au verificat valabilitatea proiectelor între ei a fost: „Ceea ce propun eu aici putea fi făcut și din alt material? Putea fi făcut și altfel? Sau este obligatoriu și nu poate fi decât așa?”. Și a funcționat treaba asta.

Anul I - 2022, Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, atelier Ana Maria Goilav, tema Tipuri Spațiale

Construcție pură, materiale structurale, limbajul clasic al arhitecturii

La atelier, prin machete, lucrăm în mic ceea ce facem la Bunești. Studenții analizează un subiect mentor, la fel cum Școala de la Bunești vizează arhetipuri de arhitectură. Spațiul-Structură este tema centrală a Școlii de la Bunești, tot ce e acolo este formă structurală, formule spațial arhitecturale în care un material de construcție se exprimă plenar până la ultimul stadiu de execuție. Studenții sunt împărțiți în echipe astfel încât, la sfârșitul exercițiului, să obțină o vedere panoramică asupra a patru materiale de construcție și sisteme constructive asociate lor: lemn, piatră, cărămidă și beton armat. Fiecare material apare în ipostaze structurale care se completează reciproc și sunt ca fațetele aceluiași adevăr. La lemn avem structuri elastice, diafragme, sistem Fachwerk și sistem de rigidizări ortogonale. La beton armat avem structuri subterane, console, planșee casetate și betonul în varianta poetică, amprentat, colorat, patinat, lăsat să se degradeze controlat. Piatra, împărțită tot în patru ipostaze, este în concurență cu cărămida. La cărămidă am pus accentul pe mortar și zidul ductil, la piatră, dimpotrivă, am lucrat cu structuri megalitice, muro al secco, deci tocmai cu ce poate să facă piatra și nu poate cărămida. Fiecare tehnică în parte a fost explorată de câte o echipă de studenți, de la analiza obiectului mentor până la machetă.

Buneștiul este un proiect de cercetare prin construcție

Toate școlile de vară au o componentă experimentală, de cercetare de arhitectură. Noi suntem niște oameni care construim, pentru arhitect aceasta trebuie să fie cercetarea în mod legitim. Povestea Buneștiului începe tot la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu”, în anul 2001, când finalizam studiile universitare. Atunci îmi venise ideea să construiesc o casă și mi-am spus: N-ar trebui oare ca orice absolvent de arhitectură să construiască o casă, o construcție mică, măcar o casă de câine, dar făcută altfel? Ar fi un om care înțelege lumea. Încă îmi pun întrebarea asta și azi. Este o întrebare care încă mă motivează. După trei ani la „Mincu” și încă trei ani de facultate în străinătate, m-am întors să susțin diploma. Am îndrăznit să cred ca îmi pot da diploma nu cu un desen, nu cu niște planșe, ci cu o construcție. În Austria, lucrând mult pe șantier, mă gândeam: „Ce bine ar fi să îmi dau diploma cu un șantier controlat de mine!”. Și m-am lovit de un zid. De beton armat. Timpul a validat însă această direcție a Școlii de la Bunești. Proiectul s-a desfășurat fără întrerupere an de an din 2008, de când am demarat, și a crescut constant, însă din ce în ce mai puternic în ultimii ani, ca participare, ca interes, ca impact asupra celorlalți. Mă energizează și mă inspiră nevoia de astfel de școli în care arhitectura este în mod fundamental construcție. Până acum au trecut peste o mie de studenți prin Școala de la Bunești.

Omul, pădurea, fundația

Cu studenții mei de la arhitectură am aceeași relație fie că suntem la Bunești sau în atelierul de la Mincu. De fapt, eu am aceeași relație cu ei, ei nu au aceeași relație cu mine, asta este foarte interesant. Cadrul instituțional consacrat pune niște bariere între profesori și studenți, artificiale de multe ori. Când studenții părăsesc acest spațiu cu normele lui, cu duhul lui, și se trezesc în pădure cu profesorul, abia atunci relația începe să aibă o fundație. Și nu mă refer la partea colocvială, ci la actul învățării. De acolo începe. De ce? Pentru că acolo te întâlnești cu omul, dincolo de numărul matricol și de credite. Până atunci este foarte multă convenție socială. Natura te pune într-un alt sistem de referință, cumva este o metaforă locul acesta virgin pe care noi am început de la zero construcția Școlii de la Bunești, ștergi tot ce știi, este unschooling, o iei de la capăt. Dar faptul că ne-am dus în pădure, ne-am așezat într-un loc unde nu a fost nimic înainte, este filosofia noastră. Nu facem o critică a sistemului de învățământ, pur și simplu construim.

Ca să faci arhitectură de calitate trebuie să îți pui întrebările bune

Întrebările cu adevărat importante, nu doar întrebările care țin de program, de normative, de distanțele impuse de PSI, obligatorii, dar insuficiente. O temă de arhitectură înseamnă să pui întrebările care privesc întotdeauna omul. Omul este sensul pentru care facem Școala de la Bunești. Tot actul construirii, al șantierului, este metafora unui proces interior pe care nu îl vezi, dar la care ești martor. Și are o componentă foarte importantă prin locuirea în comunitate, pentru că nu te poți edifica de unul singur, celălalt este esențial în ridicarea ta. Nu poți face nimic dacă nu mai sunt câțiva cu tine, la Bunești sunt lucruri realizabile doar împreună.

În școala universitară, ca student, ești singur

Și asta este o chestiune foarte obositoare. Ce fac la examen, ce am făcut la proiect, eu, eu, eu, și porți povara asta a sinelui cu tine până la sfârșit, când îți dai diploma. La Școala de la Bunești accentul este pe ceilalți, nu înțelegi nimic dacă nu ești atent la ceilalți. Cum îl ajut pe celălalt, cum pot să fac să îi vin în întâmpinare, cine este cel de lângă mine? Studenții mei nu se cunoșteau în școala universitară, se știau. Este o mare diferență. Ei au început să se cunoască la Bunești, au început să stea împreună, să se întrebe, să se intereseze sincer cine este omul de alături. Nu vorbesc de comunitate ca o sumă de oameni împrejmuiți de un gard într-un spațiu, ci de disponibilitatea reală, sufletească pentru celălalt, pentru cel de lângă tine. Astfel am avut, eu însămi, revelația echipei. Arhitectura este o artă a echipei, nu o poți face singur, nu poți coordona dacă ai fost un solitar toată viața.

Casa de lemn se așază în prezența unei încercări de concizie. 2020, 60 de profesori și studenți arhitecți, 2 dulgheri, două luni de lucru. Două esențe de lemn complementare, salcâmul, o esență tare pentru infrastructură, bradul, o esență ușoară pentru partea de suprastructură, o singură secțiune constructivă. Dacă templele grecești din piatră interpretau proto-modele din lemn, aici am făcut un exercițiu invers și anume am tradus într-un sistem constructiv din lemn o structură din piatră, o biserică din secolul al XIII-lea, biserica Mănăstirii Noravank din Armenia.

Casa de pământ nu este nici ea o casă. Este, mai degrabă, încercarea de a modela pământul din fundații. Și, de altfel, cea mai frumoasă parte a casei de pământ sunt chiar aceste fundații, este partea nevăzută. Fundații realizate din straturi succesive de argilă compactată, o soluție tehnică veche pe care noi am reluat-o aici, nu atât pentru a o testa, ci mai mult pentru a ne convinge pe noi, oamenii moderni, de valabilitatea lucrurilor vechi. Unul dintre profesorii școlii, Mirel Bănică, îmi spunea într-o zi că el nu poate sta în curtea interioară a casei de pământ, simte ceva, un fel de curent ascendent care îl face să iasă imediat afară. Nu i-am spus niciodată că structura aceasta evocă un loc de pe Muntele Măslinilor, Inbomon, un sanctuar despre care știm că exista in secolul al IV-lea, un fel de portic construit de jur-împrejurul locului Înălțării.

Casa de cărămidă reprezintă o reverență adusă matematicii, osatură a arhitecturii, arta și știință care poate acorda cel mai umil obiect la ordinea cosmică. Pe aticul dinspre răsărit am marcat formula matematică a frumosului, numărul de aur, iar pe aticul dinspre apus numărul pi. Cărămida compactă, structurală, produsă într-un sat din vecinătate, este punctul de întâlnire pentru trei lumi, Mesopotamia cu bolțile ei auto-portante, Bizanțul cu zidurile fortificațiilor de la Niceea din secolul al XI-lea și trapeza Sfântului Antonie cel Mare din Egipt. Îi spunem locului „trapeză” cu referire la masa în jurul căreia ne strângem, dar care, prin arhitectură, devine acest baldachin ce adăpostește mica noastră comunitate de 40 de persoane.

Am venit la Bunești pentru două zile

și am stat trei săptămâni

Anul acesta am stat din nou două săptămâni și nu regret nici o zi pe care am petrecut-o aici, în mijlocul studenților care sunt foarte interesați de lucruri de care nu au mai auzit. De ce spui septembrie, scrii 7 și spui 9? De ce săptămâna are 7 zile, de ce nu are 10? Cum se discută un lucru care este în legătură cu infinitul? Cum se poate vorbi despre infinit? Lucruri pe care un matematician altfel le gândește decât un om obișnuit care nu a avut niciodată contact cu lucrurile astea, dar sunt teme care, până la urmă, definesc cultura generală.

Mihai Zamfirescu, profesor de matematică, Liceul German București

CUM SE POATE ÎNVĂȚA ARHITECTURA ¹

„Arhitectura nu poate fi, de fapt, predată. De aceea nu există școli bune de arhitectură. Dar arhitectura se poate învăța. De aceea există arhitecți foarte buni.”²

Profesorul. Mimesis

Ceea ce îi alătură o vreme pe profesor și student este chemarea pentru arhitectură. În lipsa ei, deși circumscriși de pereții aceleiași instituții, cei doi își rămân străini. Studentul își imită benefic îndrumătorul, ca în orice proces de cunoaștere de tip vocațional. Proiectul de atelier este un proiect de echipă, nu un exercițiu solitar, arbitrat rece, obiectiv și corect, cu autoritate impersonală. Iar câștigul studentului este probat nu numai de cunoștințe, ci și de trăsături de caracter.

Locuri, nu obiecte

Prin proiect trebuie să se înțeleagă în mod necesar mai mult decât un obiect. Chiar și atunci când este limitat prin tema de atelier la exerciții abstracte de limbaj arhitectural, proiectul „cere” loc, „cere” topos, are nevoie de condițiile vii, complicate și irepetabile ale oricărei așezări în spațiu. Octav Doicescu, Henrieta Delavrancea-Gibory sau G. M. Cantacuzino declinau limbajul modern - adeseori „atopic” - prin tradiție culturală și regionalism critic.

Marile Locuri

Un avatar didactic al locului a fost dintotdeauna călătoria. Nici o școală sedentară și nici o demonstrație de atelier nu se pot substitui experiențelor pe care le rezervă un Grand Tour. În loc de curriculum standardizat, arhitectul își urmează propriul lui itinerariu, cu întâlniri și revelații individuale. Ceea ce sunt Marile Cărți pentru educația liberală sunt Marile Locuri pentru educația de arhitectură. Pentru Le Corbusier, Voiajul spre Orient are vocație de „manual personal” de arhitectură.

Materialul de construcție. Copilăria arhitecților

Un alt avatar al locului este materialul de construcție, care trebuire lăsat să se desfășoare ca temă de reflecție, dincolo de rezolvările funcționale. Gândirea arhitecturală se hrănește din materialul de construcție. Materialele ascund în ele arhetipuri spațiale, formale și structurale. Meșteșugul - adică modul de a „gândi cu mâinile” nu numai prin desen, ci și prin construcție, ține atât de copilăria arhitecturii, până la Renaștere, cât și de copilăria multor arhitecți: Zumthor este fiul unui ebenist, Mies van der Rohe a ucenicit într-un atelier de pietrărie, tatăl lui Gaudi era fierar.

Studiul arhitecturii clasice și al limbajului premodern

Studiul operei și al biografiei intelectuale ale unor maeștri aduce cu sine înțelegerea sensului aderenței noastre la trecut. Părinții modernismului aveau formație clasică. În tramele structurale carteziene ale lui Mies este recognoscibilă ordinea care tutelează întreaga arhitectură clasică.

Clasicul trebuie adus din bibliografia de curs în atelierul de proiectare și frecventat ca școală a permanențelor, a științei rafinate a formei, a cunoașterii principiilor percepției vizuale, a regulilor bazice ale spațiului și compoziției. Ipostazele paradigmatice ale dialectelor arhitecturii moderne nu pot fi practicate ca exerciții formatoare fără cunoașterea modelului unic, vitruvian, al arhitecturii clasice.

Studiul artelor liberale

Arhitectura ca formație completă și arhitectul-pictor-sculptor-poet-scriitor-gânditor au căzut, în cea mai mare parte a școlilor, în desuetudine. Specializarea care face din arhitect un tehnolog poate echivala însă cu o „desacralizare” a vocației. Din constructorul cultivat de la începutul secolului al XX-lea, arhitectul a devenit un prestator de servicii eficient, părăsind pentru totdeauna, în goana școlii, orizontul culturii. Arhitectura presupune însă practicarea construcției ca pe un act cultural. Școala de arhitectură trebuie să rămână prin excelență locul privilegiat al practicii reflexive, al discursului intelectual, umanist. Schole pentru greci sau otium pentru latini era timpul liber, neocupat de activități lucrative puse în slujba cetății, era timpul pus deoparte pentru reflecție și meditație.

Latina pentru arhitecți

Loos constata un lucru valabil pentru toate timpurile atunci când afirma că „arhitectul este un zidar care știe latină”3. Limba latină reprezintă un instrument de studiu și de gândire universal, un mod de organizare a gândirii abstracte, care ferește de confuziile de limbaj. Cunoașterea limbii latine servește în egală măsură la construcția ideilor și a semnificațiilor, atât prin cuvinte, cât și prin forme arhitecturale.

Forma - ultima opțiune

Materia arhitecturii premoderne este masa, în timp ce arhitectura modernă lucrează cu spațiul. Prin formația sa, arhitectul contemporan, adeseori ostatic gândirii formei exclusiv în termeni de spațiu, riscă să rămână un iconodul pasionat de ambalaje. Or, forma arhitecturală nu este o formă în sine, ea presupune angajarea în rezolvarea unei probleme complexe de structură, context, funcțiune, ea trebuie descoperită și intuită.

Ana-Maria Goilav

NOTE

1 Text publicat în volumul colectiv 2,14 tipuri de școli de arhitectură, I. Băncescu, A. Belenyi, I. Stoian ed., Editura Universitară „Ion Mincu”, București, 2016, pp. 165-168.

2 Mario G. Salvadori, citat în Enis Kortan, Turkish Architecture and Urbanism through the Eyes of Le Corbusier, Boyut, Istanbul 2015, p.1989

3 Adolf Loos, Ornament and Crime: Selected Essays, Ariadne Press, CA 1997 (“An architect is a mason who has learned Latin“).

Ce este esențial acasă, la Bunești

Ca și în cazul altor locuri sau școli de vară, Bunești este dincolo de a fi o școală de arhitectură, într-un fel este o școală de devenire, o școală în care înveți câte ceva despre a fi om și cred că nu este prea mult să spun că este o școală care-ți nivelează, îți topește un pic egoul prin tot felul de lucruri care se întâmplă. Aici mă refer la amestecul dintre oameni foarte diferiți ca vârste, ca formări, care fac același lucru, tot ce înseamnă a sta în jurul unei mese cu povești, cu lecții, cu plimbări prin pădure. Tot timpul ăsta greu de cuantificat în care se întâmplă altceva decât arhitectură. Într-una din dățile în care a trebuit să ajung la Bunești am venit pe jos. Era seară, se înnoptase, drumul părea fără sfârșit, și pe măsură ce înaintam în întuneric și în negură, am simțit foarte puternic senzația că vin acasă.

Alexandra Mihailciuc