Visul unei seri de iarnă

De Alexandra mă leagă o prietenie foarte specială care n-a avut nevoie de întălniri foarte dese. Ne știm demult, de pe vremea proiectului „60 de biserici de lemn” când ea îl descoperea pe Șerban Sturdza, iar eu mă despărțeam de el.

Am vorbit cu Alexandra în plină iarnă despre vară!

Dialogurile cu ea îmi amintesc de vară. Deși întâlnirile noastre au avut loc în București, atunci când ne întâlnim, suntem două fete de cel mult 12 ani, în vacanța de vară, pe un deal cu iarba mare, care se uită la norii care trec pe deasupra, mănâncă piersici care li se scurg pe coate și vorbesc câte în lună și în stele. Amândouă am citit aceleași cărți, am visat la școli în care să nu se predea la drept vorbind nimic, poate doar stări de spirit. Amândouă am visat să întâlnim oameni cât mai interesanți, ne-am îndrăgostit de Bernea (eu, prima, pentru că-s mai mare).

Ea știe să asculte și nu doar oamenii îi spun gândul lor cel mai intim, dar și obiectele.

„Micul Arhitect”, alături de care călătoreşte mereu, e un copil curios, care n-a uitat limba păsărilor; poartă cu el iarba fiarelor şi seamănă ca substanţă cu Micul Prinţ. Imaginația caldă a Alexandrei îl poartă prin cerul cu stele, prin case bătrâne, pe la meșteri care stiu să spună povești și care i-au deslușit taina timpului. El știe să se plimbe înainte și înapoi prin timp și spatiu și știe să atingă tot ce întâlnește. A îmblânzit materialele şi obiectele. Toate îi vorbesc și toate îl ascultă. Iată:

„În unele seri, sunt norocos, mergem să practicăm sportul meu preferat, colecționăm ambianțele și luminile felurite care se degajă de la ferestrele luminate ale orașului sau ale satului. M-am simțit de la bun început atras de materie, ne-am împrietenit ușor ca și cum ne cunoșteam dintotdeauna. Îl rugam pe fiecare obiect să mă învețe ceva. Cinam cu o pendulă. Făceam baie cu un coral. Vorbeam cu cea mai ostenită cărămidă de după tencuială. Și într-o zi, ele au început să-mi spună în tăcere poveștile lor.”

Mai jos veți regăsi doar o mică parte a discuțiilor noastre purtate în trei, în jurul unui pahar cu vin roșu, în săptămână dinaintea Crăciunului. Am fost la joacă, două fete şi un băiat, două arhitecte și un jurnalist.

Ceea ce eu o întreb, poate uneori puțin provocator, nu sunt simple curiozități și nici nu mi-am propus să facem un interviu. Sunt propriile frământări și întrebări la care nu am găsit încă un răspuns, însă le-am pus Alexandrei cu încrederea că ea l-a găsit.

Am vrut să stiu de la Alexandra dacă atunci când era studentă a visat la o scoală precum cea pe care o coordonează acum la Țibănești.

Dacă experimentul „Batem fierul la Conac!” arată ca ei, cei care l-au pornit sau dacă i-a modificat el pe ei. Am fost curioasă să aflu cum l-a întâlnit pe Șerban Sturdza și cum este lucrul cu el.

Am fost curioasă să aflu dacă mulți ani de experiență într-un domeniu contribuie semnificativ la calitatea unei lucrări sau din contră, experiența puțină te face mult mai liber, critic, mai puțin radical în păreri? Ce este, de fapt, experiența? Nu e ciudat că în limba română avem același cuvânt pentru a defini o sumă de cunostințe acumulate și mai ales exersate, rutinate și același cuvânt pentru a defini o trăire neașteptată, o încercare?

Ioana Alexe

„Și-am pus în calea ta un cui...”

Ioana: Care e diferența între școala de arhitectură din oraș și ce se întâmplă la „Batem fierul la conac!”?

Alexandra: Comuniunea mi se pare că nu e la fel, nu ai un profesor la o catedră, într-o poziție de forță, pe care stai și îl asculți. Eu tencuiesc cu ei, bat fierul cu ei, adică, particip!

Mâncăm împreună, și la masă cu toată lumea se întâmplă, de fapt, cele mai multe lucruri esențiale. În experiența asta lucrurile sunt organice, spontane, foarte intense, diverse.

Toate firele astea care se întrețes și fac ca o zi să poată fi povestită încă două zile. Pe când la facultate pare că e o chestie previzibilă, moartă, plicticoasă și nu se lipește de tine așa cum se lipește o poveste.

Este și o experiență poate puțin mistică. Te culci în ceva care îți dă senzația unei căsuțe mici, de țară, dar, de fapt, e ditamai conacul. Sunt foarte multe elemente contradictorii, neașteptate, și pentru a înțelege ce caută acolo, intri pe un drum al descoperitorului.

Abia aici îndrăznești să ai un dialog cu profesorul, iar el îți povestește altfel decât ți-ar povesti la școală, și atunci începi să înveți mai degrabă prin a te lăsa inspirat.

Trezești în ei ceva, devin curioși, sunt într-o stare fremătândă. Foarte rar vin oameni plictisiți care abia așteaptă să plece sau să termine. Ei nu așteaptă să termine nimic, totul e incredibil de interesant.

Aici ai alt ritm și există atât de multe lucruri noi, diferite care te fac să fii permanent motivat, provocat.