'89-'22

Sigur, dacă ar fi să vin acum pentru prima oară, Delta nu cred că ar avea cu ce să mă impresioneze astfel încât să rămân.

S-a schimbat atât traiul așezat al oamenilor locului, cât și atitudinea turiștilor și a investitorilor față de firea locului.

Sunt Dragoș Olaru, de formație inginer, dar reprofilat ghid turistic și apicultor. Am venit cu cortul în ’89 și ’90 ca turist și, vrăjit de magia locului, m-am stabilit definitiv în Deltă în ’91. Petrecând cea mai mare parte a timpului în mijlocul naturii, alături de localnici pescari, dar și de specialiști, am reușit să înteleg foarte bine nevoile, dar și perspectivele în acest ținut înconjurat de apă. De-a lungul anilor, am resimțit transformările din cultură, arhitectură și economia locală, ce au șters specificul societății tradiționale.

Concesiunea, bat-o vina

Din primii ani, am observat cum satele izolate se depopulau, mulți dintre tinerii pe care-i învățam matematică aveau dorința de a pleca, Delta nu părea să le ofere decât un trai chinuit de pescar sau, cel mult, de funcționar. Pentru că era o oportunitate a zonei, unii doreau să ajungă navigatori. Din nefericire, învățământul slab, cu suplinitori necalificați și posibilitățile financiare reduse făceau ca puține vise să devină realitate. Rămași singuri și neputincioși, bătrânii au rezistat cu greu presiunii de a vinde până prin 2006, an după care, din ce în ce mai agresiv, s-au cumpărat proprietăți mai mari sau mai mici pe care s-au construit case de vacanță și pensiuni. Autoritățile au concesionat și au vândut tot ce se putea, terenuri, active piscicole și nepiscicole, într-un cuvânt TOT. Cum s-a construit poate băga de seama oricine trece prin satele din Delta Dunării, dar cel mai strident este aspectul satului din care a plecat Ivan Patzaichin.

Mila.No.

Când a eșuat nava Rostock, am venit de la Tulcea cu o șalupă, prin baltă. De pe canalul Șontea, Mila 23 se arăta de după sălcii - un sat tradițional, cu case gârbovite, parcă aruncate pe dâmburi de lut galben și plase pescărești întinse pe garduri de stuf. Partea veche, cu gospodării înșirate de-a lungul unei străzi largi paralele cu Dunărea, fusese puternic afectată de inundațiile din anii ’70. Pe terenul înălțat mai târziu, fiecare familie a primit 250-300 mp pentru a-și construi o locuință. „Platforma” începe cam de la debarcader spre Crișan, cu case înghesuite pe străduțe înguste. Ulterior, infrastructura turistică s-a dezvoltat necontrolat, fără să existe vreo preocupare în a păstra specificul locului: clădiri cu mai multe niveluri, cabane din lemn, garduri din tablă sau fier forjat, cu borduri și stâlpi de piatră sau placați cu gresie. De multe ori, cu un zâmbet amar, le zic turiștilor că mergem la Milano… doar plasele aruncate la uscat pe digul de beton te mai pot duce cu gândul că ar fi un sat de pescari…

A fost odată Crișan

Crișanul, unde m-am stabilit, a pierdut și el din farmecul de odinioară. Îmi imaginez din poveștile bătrânior cum arăta malul de nisip din fața casei, străjuit de sălcii între care trăgeai barca de lemn cu vâsle. Parapetul de beton și îndiguirea cu piatră dau străzii un aspect monoton și rigid. Oamenii au vândut terenuri și, mai grav, jumătăți de terenuri pe care s-au ridicat pensiuni și case de vacanță străine de aspectul tradițional. Fără reguli, fără criterii de construcție, haosul arhitectonic se vede la tot pasul.

Flori, fete, dune, C. A. Rosetti

În partea nord-estică a Deltei, aproape de Brațul Chilia, se află comuna C. A. Rosetti. Izolarea a făcut ca Letea, unul dintre satele ei, să fie cel mai bine conservat din Delta Dunării. Cu mici excepții, satul de minoritate ucraineană are puține elemente de modernism. Nu cred că arăta prea diferit cu un secol în urmă. Nisipul fin al celui mai mare grind¹ din Delta Dunării este pretutindeni: pe străzi, în curți, iar în Pădurea Letea sunt dune înalte de până la 14 m. Oamenii de aici, condamnați la hărnicie, cresc animale și ca să îngrașe solul pentru umila lor agricultură de subzistență. Pentru că majoritatea femeilor sunt casnice, aproape că nu există curte fără flori ce le mai colorează puțin viața lipsită de evenimente culturale. Dezvoltarea turismului în zonă a oprit depopularea, tinerii, cu căruța sau cu vehicule adaptate, călăuzesc turiștii pe traseele din pădure, le servesc mese tradiționale sau cresc animale, pescuiesc, produc suveniruri. Astfel, aproape toată suflarea contribuie la ospitalitatea locală. Dacă până mai ieri oamenii făceau troc de produse sau servicii din lipsa banilor, astăzi vedem cum casele vechi părăsite prind viață, cum întreprinzătorii locali animă viața comunității.

Înapoi în viitor

Hai să vedem care era specificul arhitectonic al unei gospodării tradiționale de acum 40-50 de ani. Casa tradițională era așezată pe o simplă fundație de piatră, câteodată inexistentă la casele mai vechi. Pereții erau confecționați din chirpici² și mai ales din paiantă³ după inundațiile din ’70-’72. Dacă nivelul apei de la Dunăre crește, direct sau prin infiltrație se umezește primul strat de lut, casa se prăbușește imediat. Așadar, oamenii au făcut casele cu stâlpi de salcâm sau stejar. Pereții din stuf gros se legau între șipci⁴ și erau lipiți în straturi cu pământ și paie, finisați apoi cu lut sau balegă de cal, la fel se făcea și podul casei. Construcția se văruia în alb și la interior. Prin anii ’90, construcția caselor încă se mai făcea la clacă⁵, oamenii din sat ajutau la pod, la finisaje, femeile făceau mâncare; se bea și se cânta, și oamenii trăiau în armonie. Pentru acoperiș se tăia, apoi se transporta și se sorta stuful tot împreună cu rudele sau vecinii. Dacă la pereți se folosea cel gros, la acoperiș se utiliza stuful subțire, care se așază mai bine, astfel încât să nu pătrundă apa, și se lega strâns. Există două stiluri de înveliș cu stuf: nemțesc și rusesc. În cel nemțesc, stuful se leagă în strat gros, bătându-se în scări, pierdut, pe când în cel rusesc, maldurii⁶ de stuf se așază unul peste altul, puțin decalat, fixându-se strâns cu sârmă. Deasupra, la ambele stiluri, se pune coama din stuf înnodat peste care se așază o coamă din lemn pentru protecție, dar și pentru aspect. Primul este mai costisitor, dar poate rezista între 50 și 100 de ani cu întreținere, iar al doilea este mai simplu și mai ieftin, dar ține 10-20 de ani. Soarele arde capetele bețelor de stuf de pe acoperiș, care se înnegresc și cu umezeala se transformă în humus pe care se prind mușchii și lichenii. Materialul putrezește în profunzime, mai ales pe partea de nord și de vest. De aceea, pentru o viață mai lungă, capetele arse de soare se bat cu un „pieptene” de așezat stuful, se mătură până se ajunge la partea sănătosă și, obligatoriu la câțiva ani, se schimbă coama. Acoperișurile și pereții din stuf izolează termic casa, ținând astfel răcoare vara și menținând căldura iarna. De obicei, curțile aveau o suprafață medie de 2.500 mp, deși pe grindurile Letea și Caraorman acestea sunt mai generoase (5.000-6.000 mp). Erau împrejmuite cu gard de stuf, cu porțiuni de lemn sau de nuiele împletite și protejat de sârmă ghimpată la stradă sau de crengi în spate, pentru a nu fi distrus de vacile și caii liberi.

Stufstock

Casa tradițională avea fața orientată spre răsărit, cu prispa îngustă, sprijnită în stâlpi simpli, de lemn. Pereții se văruiau în alb, iar lemnăria în culorile albastru sau verde. Intrarea era poziționată pe mijloc, fiind un hol, de regulă cu două camere stânga-dreapta, deseori cu o odaie suplimentară în spate, ce ținea loc de magazie. Acoperișul în două ape era confecționat din stuf, având frontoane de scândură în față și în spate. Deasupra frontonului se punea un decor cu motive florale sau zoomorfe din lemn, mai elaborat spre stradă și mai simplu în partea opusă, după preferință și, desigur, starea proprietarului. Uneori, se inscripționa anul construcției cu cifre de lemn sau vopsea. Acum doar pensiunile își permit astfel de acoperișuri. Deși este materie primă din abundență, costurile sunt prea mari pentru localnici. Gândiți-vă că o casă nu foarte mare necesită 1.000-1.500 de snopi de stuf selecționat. Înainte vreme, cel care își făcea casă mergea iarna pe gheață cu prietenii și cu rudele, la plaurii⁷ arși în prealabil, unde sciotca (perie, în rusă) era mai subțire și mai deasă. Recoltau stuful cu târpanul⁸ și cobila⁹, aducându-l acasă sau depozitându-l pe un loc înalt. Apoi îl sortau, trăgându-l din grămezi, astfel încât tija de stuf să rămână curată, fără frunze sau iarbă, apoi se lega în malduri mai mici, clădiți apoi în stivă. Meșterii așezau și legau cu pricepere stuful uscat pe casă, pe vreme călduroasă, pentru a se asigura că rezistă la pătrunderea apei.

D-ale casei tradiționale, d-ale amintirilor

Lângă casă, pentru gătit pește vara, era obligatoriu un șopron cu bucătărie. Tot în curte, spre stradă sau în spate se afla damul¹⁰, construit integral din stuf folosit ca adăpost pentru animale iarna, dar și depozit pentru acareturi ori sculele de pescuit. Toaleta se găsea în spatele curții, pe lângă căpițele cu fân din stuf cu iarbă, cosit vara pe plauri.

O construcție cheie în gospodăria tradițională era baia lipovenească. Dacă în timpul săptămânii oamenii se spălau la malul Dunării, sâmbăta, toata familia se primenea pentru slujba de duminică. Prin acest ritual, se eliberau de povara unei săptămâni de muncă asiduă, luându-și o zi de repaos și veselie, pentru ca de luni să îmbrace haina unei noi săptămâni de muncă.

Baia lipovenească cu saună însemna o încăpere din stuf, lipită de cele mai multe ori la interior cu lut, având grătar de lemn pe jos. Aici vedeai un ceaun mare cu apă, așezat pe o vatră cu pietre mari de râu, un pat de scândură, un bidon mare cu apă rece, un lighean, un ibric și o legătură de crenguțe de stejar cu frunze, un calup mare de săpun de casă și o bucată de plasă pescărească cu ochiuri mici. Focul se făcea de afară cu stuf și rareori cu lemn de salcie, până se încălzea apa din ceaun. Pentru că nu exista horn, se deschideau ușa și geamul, iar fumul gros (de să-l tai cu cuțitul) ieșea afară și baia era pregătită. Intrai la baie gol, după care se închideau geamul și ușa.

După o vânătoare, era să leșin în baie, la Mila 23, căci am aruncat prea multă apă cu ibricul pe pietre, încât nu mai puteam să respir de atâta abur. Cineva de afară mi-a strigat să-mi dau cu apă rece pe față. Puneai în lighean apă rece și caldă din ceaun și cu ibricul aruncai apa pe tine și pe pietre; te săpuneai bine, te frecai cu plasa pescărească apoi te clăteai, turnând apa peste tine, iar la sfârșit te băteai cu măturica din crengi de stejar, până se deschideau toți porii. Ieșeai din baie roșu ca un rac fiert, primeai un prosop mare în care te înfășurai ca un prunc. Imaginați-vă cum era această sauna iarna, parcă te nășteai a doua oară!

La interior, găseai în dormitor o lejancă¹¹ cu plită pe care să te întinzi iarna să-ți încălzești oasele, deși nu este recomandat să adormi pe ea. Frecvent în holul-bucătărie era partea plitei pe care se gătea, corpul cu cuptor fiind în dormitor. Hornul trecea prin podul de stuf printr-o ursoaică și apoi prin acoperiș.

O masă simplă, un bufet cu veselă, câteva scaune,un pat și un dulap - cam asta era toată averea omului. Mi-aduc aminte cum a venit din Dorohoi meșterul Costică - un povestitor șugubăț, om fară carte, dar cu o mână de aur și de o inteligență nativă extraordinară, care a ridicat din temelii și a reparat majoritatea caselor din Crișan și Caraorman.

Pescarii mergeau la rame ore întregi până în zona de pescuit, unde aveau refugii, așa că alegeau ca jumătate din viață să doarmă în baltă, iar vara sub polog¹².

Încet dar sigur, satele Deltei s-au înghesuit cu pensiuni, ici-colo mai poți zări o casă tradițională, în care, desigur, locuiesc bătrânii satului, singurii care mai cunosc și pot povesti despre frumusețea traiului tihnit de odinioară.

Sulina, mon amour

Un caz aparte în peisajul deltaic este orașul Sulina care a cunoscut două căderi, ca și Constantinopolul. Prima a fost desființarea Comisiunii Europene a Dunării, după venirea comuniștilor, ceea ce a dus la schimbarea statutului de porto franco. Au rămas în urmă doar vestigii palide ale fostei glorii de odinioară: câteva clădiri istorice, case vechi, majoritatea în paragină acum, și povești cu marinari străini, pirați, prințese, care sunt exemplificate peste timp în cimitirul multietnic de la marginea orașului. A doua cădere a fost odată cu pierderea flotei de pescuit oceanic. Aproape că nu exista bărbat sau femeie din Deltă care să nu fi plecat cel puțin o dată pe ocean. Pescadoarele și Polarele de congelare aveau nevoie de multe calificări: marinari, ofițeri, bucătari, cameriste, pescari, preparatori, electricieni și mecanici. Fără flotă proprie, doar cei profeșioniști au rămas în navigație, ceilalți au văzut, de la mal, cum toate investițiile au ajuns la pământ: Șantierul Naval Sulina, Fabrica de conserve, cherhanalele¹³, ghețăriile cu stuf, amenajările piscicole au dispărut prin jaf și nepăsare, devenind ruine.

Din păcate, nicio autoritate din zonă nu e preocupată de aspectul turistic al urbei pe care o guvernează. Majoritatea pensiunilor construite de oameni străini de turism se vând, iar casele de vacanță la fel. Liniștea nopților din Delta Dunării, când auzeai doar greierii, concertul broaștelor sau, din când în când, țipătul unei păsări este acum agresată de muzica dată la maximum în pensiunile mari și chiar de artificii. Cine s-ar fi gândit, la înființare, că Rezervația Biosferei Delta Dunării ar putea ajunge astfel?

Încă avem o Deltă, ce facem cu ea?

În primul rând, se impune schimbarea abordării autorităților, prin înlocuirea sistemului coercitiv cu unul stimulativ, astfel încât localnicii să contribuie activ la protejarea naturii. Desființarea tuturor instituțiilor care au aceleași atribuții sau limitarea strictă a competențelor.

Administrația centrală și locală ar trebui să declare zona eminamente turistică, totul să fie subordonat conservării mediului și turismului sustenabil, cu reguli clare și adaptate.

Prin proiecte cu viziune și obiective pe termen scurt și lung se poate readuce la viață arhitectura tradițională ca principal obiectiv turistic.

Localnicii să beneficieze de resursa locală fără restricții și să fie sprijiniți în a practica turismul de familie, cu gospodării specializate pe servicii, mai ales resursa piscicolă locală să fie accesată direct de pensiuni de la pescari.

Să obțină autorizarea de funcționare în turism doar persoanele cu competențe în domeniu.

Să fie promovat turismul sustenabil, prietenos cu natura prin activități de birdwaching, fotografie, descoperire și cunoașterea naturii. Să se înființeze centre de studii și monitorizare, dar și de cercetare în Deltă, care să dea direcțiile de dezvoltare, astfel încât impactul antropic să fie minim.

Renaturarea, revigorarea și refinanțarea amenajărilor piscicole, eliminarea subvențiilor pentru agricultură și o monitorizare mai atentă a activităților poluante, inclusiv cele de transport.

Eu cred că, în primul rând, piața va determina turismul de masă care se practică și va lăsa loc, încet-încet, celui specializat, și că majoritatea celor pasionați de natură, de liniște, de păsări, de fotografie, de gastronomia locală autentică va contribui la restabilirea echilibrului om-natură în acest ținut dintre ape, iar implicarea fermă a autorităților competente poate grăbi acest proces.

NOTE

1 Mică ridicătură de teren de formă alungită, rezultată din depunerile aluvionare ale unei ape curgătoare sau ale mării.

2 Material de construcție în formă de cărămidă, făcut dintr-un amestec de lut și paie, uscat la soare.

3 Sistem de construcție a pereților unor case, care constă dintr-un schelet de lemn având golurile umplute sau acoperite cu diferite materiale (stuf, împletituri de nuiele ori șipci tencuite cu lut etc.).

4 Fiecare dintre bucățile de lemn subțiri și lungi (de formă paralelipipedică) folosite în lucrări de tâmplărie sau de dulgherie.

5 Muncă benevolă colectivă, prestată de țărani pentru a se ajuta unii pe alții și care adesea este însoțită ori urmată de o mică petrecere, de glume, povestiri etc.

6 Legătură făcută din mănunchiuri de cereale/stuf (sau de alte plante cu tulpina înaltă).

7Formațiune vegetală acvatică, compactă, în care predomină stuful, care plutește la suprafața apei.

8 Unealtă asemănătoare cu coasa, folosită la tăiatul stufului și al cânepii.

9 Ustensilă cu o lamă metalică, atașată unei sănii din lemn, utilizată în recoltarea stufului pe gheață.

10 Bordei pentru vite.

11 Vatră de lut.

12 Apărătoare specială, asemănătoare cortului, confecționată din pânză rară, folosită împotriva țânțarilor, a muștelor etc.

13 Construcție (și mică întreprindere) situată în imediata apropiere a unei ape și destinată primirii, sortării, preparării și depozitării temporare a peștelui prins în zona respectivă.