Cântecul Lebedei

Aș începe cu o mărturisire: mă feresc să-i plictisesc cu poveștile mele din secolul al XX-lea pe cititorii prezentului.

Prolog

În 1964, poate greșesc cu un an, a venit la București, pe scena Sălii Palatului, un tânăr șansonetist francez cunoscut pentru muzica și versurile compozițiilor lui și cele destinate altor celebrități muzicale ale Franței acelor ani. Numele lui, Gilbert Bécaud. S-au făcut speculații cum că mulți dintre cântăreții invitați la noi în acea perioadă erau de stânga, simpatizanți ai regimurilor comuniste, pornind cu Rusia și sfârșind cu țara noastră. Drept e că, primul dintre ei, Yves Montand a fost membru al Partidului Comunist Francez al lui Maurice Thorez, dar Bécaud nu mi s-a părut deloc a fi un tip de stânga, mai ales ascultându-i textele șlagărelor. De ce l-am invocat în acest prolog? Pentru că într-una dintre melodii, spre amuzamentul publicului - pe atunci limba franceză era bine cunoscută absolvenților de școală și liceu, deși obligatorie era rusa - ironiza cu haz năravul vârstnicilor de a-și invoca amintirile juneții cu orice prilej; cazul în speță, noaptea nunții unor tineri îndrăgostiți.

Titlul melodiei „La grosse noce” - o nuntă de pomină într-o traducere personală sună cam așa:
... pe când mirii
se devorează din priviri,
la desert, fiecare își cântă povestea lui
inclusiv tata mare, plecat din Bavaria, la război
nu uită la fiece refren și halbă de bere
ecourile Parisului de altădată ...
refren
Eins, zwei
Ein tag in Paris mit einen grosse mademoiselle
Paris, Tour Eiffel und die Folies Bergère etc. ...

Melodia păstrată azi doar în repertoriul sâmbetei de dans a provincialilor Hexagonului, iar versurile uitate de mult, au avut asupra mea efectul popularei zicale a românului: ferește-te ca dracul de tămâie! În prestația didactică și mai ales apropiindu-mă de vârsta bunicilor am evitat sufocantul „pe vremea mea”, iar amintirile „războaielor” mele le-am mutat din trecut, ca întâmplări ale zilei de ieri sau cel mult trăite cu o săptămână în urmă.

Primo Tempo

Dar iată că invitația de a scrie despre Hotelul Lebăda mă obligă să trimit, hai să-i zicem, o „sondă a timpului” înapoi cu peste 50 de ani, ca s-aduc probe dintr-un moment important al vieții și anume cel al câștigării unui concurs de arhitectură finalizat fericit și cu realizarea lui pe când împlinisem 29 de ani!
Dădeam concursuri nu atât cu speranța unui premiu, cât din orgoliul de a ne exprima liberi ideile, în opoziție cu arhitectura stalinistă cu care ne-au intoxicat în anii ’50. Deși pe atunci Uniunea Arhitecților organiza anual 2-3 concursuri, foarte puține din cele premiate au avut șansa să devină realitate. Îmi vine în memorie colegul meu de serie Adrian Panaitescu, câștigător al concursului cu tema „Primărie de oraș” pe care îl vom întâlni menționat imediat după aceea în colectivul arhitectului Mircea Alifanti pentru conceperea și construirea primăriei din Baia Mare. Asemănarea celor două proiecte nu e deloc întâmplătoare, Adrian nefiind doar un simplu colaborator al profesorului său, ci mult, mult mai mult decât atât!

Mila 14,5

Anii ’60 și cei următori, de oarecare stabilitate economică, au declanșat în gândirea și tratarea „timpului liber”, a „loisir-ului”, formulare universal adoptată a teoreticianului Joffre Dumazedier¹ inclusiv la noi în țară², interesul valorificării cadrului natural și cunoașterii patrimoniului.
Se simțea impulsionarea turismului sprijinit de mobilitatea auto - a motelurilor - ca formulă de cazare importată din Statele Unite și promovată în special de Grecia și Franța. Personal, eram fascinat de arhitectura stațiunilor de vară și iarnă ale lui Aris Konstantinidis, ale celor de la Port Grimeau și La Daille, Val-d’Isère. Colegi arhitecți ridică moteluri în zone pitorești sau arii culturale, iar studenții le abordează în temele de școală. Unul din exemplele reușite pe Valea Oltului, în Călimănești, aparține tânărului arhitect, pe atunci, Ștefan Perianu. Ecourile acelei noi atitudini față de mediul natural, de materialele și formele construite mi-au hărțuit imaginația pe tot parcursul zămislirii Milei 14,5.

Ni vu, ni connu

Din start m-a chinuit gândul cum să atac acest proiect și mai ales concepția unității de cazare.
Voiam să înțeleg această „lume” fascinantă și devoranta pasiune a pescarilor și vânătoriilor îndrăgostiți de baltă, nefiind ciupit nici de una, nici de cealaltă. Trebuia să văd „chipurile” acelor personaje care urmau să ocupe așa-zisul hotel în Deltă, ei care se mulțumeau cu o simplă cabană la mila 13,5 de pe Brațul Sulina. Despre mentalitatea, gusturile, programul, comportamentul și vocabularul lor aveam să aflu mai multe pe parcursul șantierului. Exista o „castă” a pescarilor formată din ofițeri cu multe trese, dotați cu cel mai scump și sofisticat echipament de păcălit prada din lumea tăcerii. Stăteau distanțați pe malul apei, spionându-se și invidiindu-se în tăcere.
Muncitorii de pe ponton, din milă pentru șoferul „Carpațiului” cu care veneam pe șantier, pescar amator și el, i-au dat 2 trestii, sfoară și cârlige să-și facă sigur damblaua nu departe de tovarășii colonei. Și, ca în filmul lui Louis de Funés, „Ni vu ni connu”, acesta scotea pești la fiece aruncătură de „undițe”. Un timp, formația militară a răbdat afrontul performanțelor nepoftitului, dar după un timp, unul dintre ei n-a mai suportat: și-a strâns în ambele mâini cele 3 lansete de carbon cu anexe cu tot și le-a frânt cu năduf pe genunchi! Veți recunoaște că sunt „o lume”... altfel!

Celula de cazare

Pescarii nu-și iau micul dejun în cameră, la ora 9 dimineața, ca turistul de ocazie - ei sunt plecați în lotci de la 3 noaptea. Sunt fiecare în parte niște „indivizi”, dar formând o comunitate trăitoare laolaltă, împărtășindu-și amarul sau victoriile de peste zi până hăt târziu în fața focului.
Ei nu vin cu soțiile și foarte rar cu un fecior, doar atunci când s-a molipsit și el de microbul tatălui.
N-au nevoie de multe bagaje cu haine de oraș, ținute de seară etc., ci doar strictul necesar și cel de vreme rea. Prânzul? Câteva sandviciuri pregătite de cu seara, contează mai mult... băutura. Cam așa s-a născut „celula” de cazare, cum o denumeam pe atunci: fereastra doar pentru lumină, cu nelipsita protecție de țânțari, baia minimală, cu cadă de duș, dulapul scos din vestibul și migrat la fațada camerei, depozitarea echipamentului la intrare, finisaje austere.

Dragi tovarăși și turiști

Urma să decid care să fie și cum să arăt piesa principală a hotelului. Răspunsul a venit repede după ce m-am dumirit care-i apogeul zilnic al pescuitului - reuniunea de seară cu preparate și taifasul stropit cu nelipsita votcă. Un uriaș cheminée cu o arie de gradene în față, chiar în holul de primire pe două niveluri. Aduceam în felul ăsta și aerul de cabană, totul orbitând în jurul acestor insule și momente de relaxare. Un restaurant, bar, terase, turn belvedere pentru panorame la înălțime, șezlonguri de plajă, umbrare, minigolf și camere de personal cu două debarcadere, unul principal de acces pe Sulina, celălalt pe brațul vechi al Dunării, destinat micilor ambarcațiuni ale turiștilor.
Ca să fiu corect până la capăt, definitivarea temei s-a produs pe la jumătatea execuției, după ce se ridicase parterul datorită unei intervenții de pe parcurs, prin dublarea capacității de cazare și a alimentației publice oferită turiștilor în tranzit. Întorcându-se dintr-o vizită de lucru la Sulina și zărind forfota de vizaviul Crișanului, Tovarășul a întrebat ce se petrece acolo. I s-a răspuns că se ridică o cabană-hotel pentru pescari și vânători! După ce i-a aflat capacitatea, a decis scurt să i se adauge încă un nivel ca să-i dubleze capacitatea și pentru grupurile de turiști.
Pe atunci, turismul în Deltă se reducea la incursiuni pe durata zilei lumină, dus-întors până la Sulina. Rareori vaporașele cu zbaturi se aventurau pe celelalte canale. Era o mulțime pestriță și colorată, excitată de frumusețile voiajelor diurne, fotografiind peisajul animat de zborul și sporovăiala păsărilor. Cazarea era rezolvată de nou construitul hotel din Tulcea sau se dormea pe ambarcațiuni, dacă plimbarea dura mai mult de o zi.

Luminile Deltei

Alegerea materialelor și cromatica lor mi-a torturat grija inserării firești a obiectului meu în peisajul învăluitor, calm, limpede și lipsit de contraste agresive. Îmi rămăseseră în minte spusele lui Corbu despre „... jocul savant al formelor în lumină” și simțeam că lumina Deltei năștea nuanțe în permanentă tranziție și mai ales un fascinant joc al umbrelor. M-am decis să împrumut fără jenă culorile mediului - obsesivul verde trecând prin filtrele anotimpurilor și norilor, pe tot parcursul soarelui de-a lungul zilei. Așa cum virează el către galben și auriu apoi ruginiu și neutrul iernii.
Tâmplăria de lemn cu rame de țânțari în două nuanțe de verde răsfățat de galbenul cerurilor la asfințit, de tonurile pietrelor de Babadag, a stufului - toate culori ale materialelor naturale, plus griul trist al betonului aparent purtând totuși amprenta fibrelor cofrajului din lemn.
La exterior tencuiala albă făcută cu mâna, asemeni caselor de pescari, iar la interior zidărie de cărămidă, nu asize intrate, lăsată aparentă și ea asemeni tavanelor din beton. Experiența perioadei algeriene, care a urmat, a „arhitecturii de lut” și apoi întâlnirea Capelei de la Ronchamp mi-a întărit alegerea de atunci. Scuzați abaterea pe tărâmul poetic pe care nu-l stăpânesc prea bine, dar atât m-am priceput. Pentru cei cărora li se pare inutil (sau poate firesc) acest inventar de funcțiuni, le destăinui că n-a existat o temă inițială, ci doar un titlu și o capacitatea și că ea s-a încropit pas cu pas prin sugestiile celor de la agenția ONT din Tulcea și a unui impetuos viitor administrator al „Lebedei” intrat în funcție pe parcursul șantierului; tot el i-a propus denumirea Hotel Lebăda, în locul celei folosite de mine, simplu „Mila 14,5”, ca să o diferențiez de cea mai din amonte, la 13,5, de pe același mal al Dunării.

Secondo tempo

Perioada șantierului și a execuției merită și ea amintită pentru genul de aventură prin care am trecut. Stagiul, nu în accepțiunea actuală, exista și în anii imediat următori obținerii diplomei de arhitect! Nefiind condiție a exercitării profesiei și nici „drept de semnătură”, era mai relaxant și mult mai profitabil. Îndrăznesc să vorbesc strict de cazul meu, pentru că, de multe ori, ce desenam dimineața, supravegheam, „ajustam” sau schimbam după-amiaza pe șantier. Departe de a fi refractari cu noi, începătorii, eram tratați cu oarecare amuzată îngăduință, de la meșteri la ingineri, atunci când originalitatea detaliilor forța pragul raționalului.
Unul din veteranii confecțiilor din lemn, celebrul Papa Neuman, de la atelierele de mobilier, lambriuri și tâmplărie ale Trustului Carpați, îmi telefona de îndată după ce primea planșele mele, cu veșnica lui remarcă: „Foarte, foarte interesant detaliul dumneavoastră domnule arhitect, dar vă rog să veniți să vedeți doar, că eu aș mai avea 2-3 variante!”. Pentru tot tavanul „à la Alvar Aalto” al unei săli de cinematograf am dat în final inginerului-șef de șantier peste 40 de sticle de vin, în pariul pierdut pentru fiecare greșeală flagrantă.

Șantiere lepădate

Ei bine, șansa mi-a surâs la Mila 14,5, unde experiența mea acumulată în așa-zisa practică de șantier a fost superioară celor din trustul de construcții, unicul care ființa în Deltă și care executa exclusiv lucrări dificile precum consolidări de teren, amenajări de pontoane și pereuri al malurilor Dunării; nici vorbă de hoteluri. Bizară coincidență totuși, directorul de atunci al acestui trust, ing. Buhancă, avea să ajungă, după câțiva ani, directorul Institutului Carpați! Conducerea șantierului meu a fost încredințată unui inginer cu facultatea neterminată, exmatriculat în anul IV, cu un nume predestinat... Lepădatu. Ei bine, a fost challenge-ul lui și al echipelor de necalificați, majoritatea localnici, a căror prestație în materie de construcții se reducea la pereții din paiantă și acoperișuri de stuf din gospodăriile proprii! Asta a însemnat, în primul an de execuție, câte două vizite pe șantier săptămânal; noroc că exista o cursă de avioane rusești LI-2 (copiate după McDonnell Douglas), din timpul războiului, pe aeroportul din Tulcea. În anul următor n-a mai funcționat, așa că am rărit-o și înlocuit-o cu o Volgă a Institutului Carpați, condusă de Fane șoferul, cum spuneam mai înainte, mare pescar amator. „Domnu’ arhitect, să pregătesc lada de tablă cu gheață din portbagaj pentru capturi?”

Stuful, o joacă de copil

Și pentru că orice istorie are și un punct culminant, merită să-l amintesc acum, spre final. Hotărâsem de la concurs să fie din stuf acoperirea cabanei, opțiune la care n-am renunțat nici în proiect.
Dublarea capacității a încurcat soluția constructivă inițială din zidărie portantă, pe parter, etaj și cu șarpantă din lemn. Am fost nevoit ca nivelul retras din pod să fie pe schelet și placă de beton armat, dar m-am trezit că habar nu am de detaliul prinderii snopilor de stuf pe placă.

Am întrebat în stânga și în dreapta pe toți specialiștii în detalii, inclusiv pe profesorii de la facultate - Hart, Alifanti și celebrul „Șteji” (Teodorescu) de la Finisaj, dar m-au lăsat cu ochii-n soare.

Pe șantier, Lepădatu și necalificații lui, ridicau din umeri.
Un lipovean din Crișan, auzindu-mi lamentația, s-a apropiat și mi-a spus să stau liniștit că face el treaba pentru tot acoperișul hotelului.
Am întrebat mirat: „Singur?”.
„Nu, cu feciorul meu!”, mi-a spus el.

A venit a doua zi cu un țânc de 5 ani, s-au apucat de treabă amândoi, spre totala uimirea a celor de față. Puștiul, culcat cu spatele pe placă, sub snop, primea acul din capul sârmei cu care taică-său cosea snopii de bilele din lemn prinse zdravăn cu mustăți de placă și i-l înapoia să-l lege. Și tot așa înaintau de la cornișă la coamă, gătind în câteva zile toată învelitoarea. Aveam să mă întorc victorios la profesorii mei cu rezolvarea problemei!

Ultima verba

Am presărat această poveste lansată înapoi în timp cu numeroase detalii. Pentru că întreaga perioadă premergătoare lui decembrie 1989, etichetată arhitectură comunistă, departe de a purta trăsături unice, a cunoscut momente de strădanie ale arhitecților pentru a-și onora profesia respingând sau ocultând cu abilitate presiunile ideologice și intervențiile abuzive, ale autorităților politice ale vremii. Numele lor și ale lucrărilor realizate merită a fi reamintite din când în când pentru a le delimita de cele ale celor puțini care au servit cu plecăciune sistemul.

Epilog
Deschiderea tinerilor României deceniului 60 spre Occident, mai ales prin muzică, pare să confirme un mai puțin știut citat din Confucius: „Vrei să afli adevărul despre o țară? Ascută-i muzica!”.
L-aș parafraza, din dezamăgirea ultimilor trei decenii:
Privește-i arhitectura! Departe de a fi o răutate!
E un îndemn al speranței ținută vie de studenții cărora le-am fost călăuză.

Note:

1. Vers un civilisation du loisir - Ed. du Seuil 1962.
2. Vezi teze de doctorat în arhitectură: Anka Borgovan, Victor Fulicea și Mircea Ochinciuc - Biblioteca Institutului de Arhitectură „Ion Mincu”.