„Asta era casa bunicului meu”

„Și aici te jucai tu cu prieteni tăi din sat?!”, întreb - și când descriam „aici” nu mai priveam la gospodărie, fiindcă nu mai exista, ci la un orizont gol, sterp, nisipos și sălbatic. Viața parcă era întreruptă printr-un „skip” sau „cancel”.
Merg în Deltă în fiecare an, fiind puținele locuri în care reușesc să mă relaxez total. Nu mă duc nici pentru pescuit, nici pentru bucătărie: mă duc pentru oameni, locuri, natură și un context arhitectural cu totul particular, așa cum mai sunt frânturi de sate uitate prin România, în care cuvântul autentic e sinonim cu lăsat în paragină, neatins de ani, neatins de vreme, sau de bunul gust al românului de după anii 1990, care a pervertit majoritatea fondului construit autohton, mai ales cel rural. În zone lăturalnice ale țării, cum sunt anumite zone din Deltă, mai găsești case, vechi structuri rurale, așezări pierdute de vreme care, deși toate cu probleme, pentru cineva din afară lor, reprezintă un altceva extrem de plăcut.
În momentul în care m-a sunat Ioana, eram într-o mică expediție alături de câțiva prieteni din Deltă, rugându-i să mergem la câteva sate degradate pentru a le fotografia. Toate sunt locuri expresive, inspiraționale prin degradarea și drama lor: gospodării abandonate, case care încă stau în picioare, dar tot abandonate, ulițe pline de nisipul mării, și tot abandonate: aș putea zice, un pustiu nobil, un abandon nobil, fiindcă tot acest context și peisaj degradat are ceva extrem de fin și elegant în el. Poate din cauza naturii din Deltă, care înconjoară aceste locuri și care în permanentă îți dă iluzia că, ajungând acolo, poți să supraviețuiești cumva, în acest context verde. Realitatea este diferită, fiindcă viață în Deltă, vorbind cu localnicii, devine complicată, iar agricultura care întreținea aceste locuri, pe lângă activitatea de pescuit, s-a dovedit a fi fără speranță, deși raportările „la hectar” de dinainte de anii 1989 erau pozitive. Istoria a arătat că altfel era realitatea.
Și stăteam cu acești prieteni din Deltă pe un platou aproape sterp și parcă nelimitat, din care în zare mai ieșeau câteva structuri degradate din lemn, chirpici și stuf. Apropiindu-ne, unul din prieteni, Dragoș, îmi spune:
„Aici a fost casa bunicului meu, aici am copilărit, aici, odată, au fost multe case; din toate, pe majoritatea le-au demolat oamenii când au plecat, pe altele, le-a distrus timpul”.
Acest „aici” era, de fapt, un teren viran cu o structură scheletică pe jumătate în picioare, care mai păstra în anumite zone umplutură de chirpici și câteva bârne. Străbunicul fusese un om important în sat: gospodar și descurcăreț, era spiritul întreprinzător al satului, familia lui dezvoltându-se și ramificându-se în timp. De fapt, te așteptai ca un astfel de om să aibă acum o uliță a lui cu gospodării una lângă alta, aparținând rudelor și verișorilor. În loc, un pustiu orizontal, o casă-fantomă dărăpănată îți genera imaginea unei drame generale, sociale.
„Și aici te jucai tu cu prieteni tăi din sat?!”, întreb - și când descriam „aici” nu mai priveam la gospodărie, fiindcă nu mai exista, ci la un orizont gol, sterp, nisipos și sălbatic. Viața parcă era întreruptă printr-un „skip” sau „cancel”.
„Da, aici, chiar aici în fața noastră erau curți cu grădini și case”, îmi răspunde. Descriind cu mâinile în aer o fostă densitate urban-rurală care acum părea înghițită, inexistentă, absorbită de un virtual „matrix”. Parcă eram într-o imagine făcută de Superstudio, în anii 1970, descriind o viață ipotetică, domestică, idilică suprapusă peste un grid alb tehnologic, amenințător prin exactitatea lui. Așa era acest pustiu, punctat cu câteva urme de case, dar feroce prin rugozitatea lui.
Locuri precum acestea din Deltă sunt un prilej rar de a medita și de a fi inspirat de amalgamul dintre natură și comunități rurale.
Casele acestea dărăpănate, cu gospodăriile lor aproape culcate la pământ, devin locurile unei imagistici nostalgice și extrem de actuale. Găsești aici case părăsite în care locuiesc animale domestice. În camera bună, unde duminica, întorși de la biserică, toți cei din familie serveau mâncarea, acum se aciuează, noapte de noapte, cai sălbatici, vaci ale gospodarilor din alte sate. O faună ciudată, animală, invadatoare a mediului uman, natura care recucerește ce a pierdut. Spectacolul acestor case abandonate este inspirațional, dar trist, mai ales aici, în Deltă, unde întinderea peisajului lasă loc imaginației.
Viața satelor din Deltă este una a oamenilor împreună, este o viață a comunităților, sate întregi identificându-se cu comunitățile locale.
De altfel, ce m-a impresionat din primul moment când am vizitat satele sau localitățile din inima Deltei este raportul gardurilor, al limitelor, față de scara caselor și față de scara umană. Dacă, în satele muntenești sau de deal, gardurile sunt înalte, peste 1,60 m ajungând și la 2,50 m, în satele tradiționale din inima Deltei, gardurile dintre case sunt între 1,20-1,50 m. Totul reprezintă un semn al comunității, al dialogului, al faptului de a locui împreună.
De fapt, „bucureștenii” veniți în Deltă, cu proprietăți în Deltă, sunt recunoscuți imediat prin gardurile înalte ale caselor, parcă nelalocul lor, în acest peisaj rural al comunității. Gardurile lor, de peste 1,60 m, reprezintă un dublu semn: un semn al pozitivului, casa a fost salvată, prin cineva care a cumpărat-o și acum locuiește sezonier în ea; un semn negativ, pierderea intimității împărtășite, pe care o comunitate rurală din Deltă o are.
Semnul real al transformării din Deltă este pierderea acestei intimități comunitare împărtășite. Gardurile joase au multe roluri. Ele oferă posibilitatea accesului vizual și verbal al vecinilor, o comunicare dinspre o gospodărie către altă gospodărie, fiindcă într-o comunitate din Deltă oamenii se ajută între ei. A fi aproape unul de celălalt, o familie de alta, o gospodărie de alta, printr-o limită atribuită doar delimitării și nu închiderii totale, reprezintă o formulă simplă de comuniune reală, sustenabilă (ar zice unii, folosind clișeele de zi cu zi). Un gard sau limita joasă oferă ocazia unui spectacol de grădini, flori, zarzavaturi, dar și curățenia casei, totul fiind un semn de bună vecinătate, de a oferi ce este mai frumos din gospodărie satului, uliței, comunității. Toate sunt lucruri simple, vechi, dar devin din ce în ce mai rare și mai puțin evidente. Noile garduri, din materiale diverse de tip supermarket, sunt clare, ferme și opace, semn al unei alte vieți care salvează ce se mai poate salva din Deltă, dar introduce un alt tipar de a viețui. La acest tip de structură aderă și tinerii crescuți în Deltă, plecați de aici, dar reîntorși pentru a face turism și pescuit: „E mai curat, e mai frumos, e mai sigur, turiștilor le place așa…”, spun ei.
De fapt, turiștilor nu le place așa, dar asta înțeleg noii săteni din mixul contemporan și tradițional. De altfel, și casele ce se construiesc mai nou sunt la fel de neconvingătoare și rupte de context, ca și noile garduri și limite. Ciudat pentru o zonă protejată, valoroasă atât biologic-natural, dar și comunitar, etnic și arhitectural. Până la urmă, cultura își spune cuvântul și, oricât speri la mai mult, realitatea vieții de zi cu zi câștigă mereu.
Continui să merg în Deltă, indiferent de transformări. Sper totuși ca toate acele așezări rurale care încă mai păstrează un ceva să nu se transforme în zone construite precum cele de pe Brațul Sulina, asemănătoare unor cartiere periferice din București, pline de o urbanitate falsă, de prost-gust și lipsită de cultură. În Deltă, ai norocul că poți să scapi de ele întorcând capul: poți să vezi astfel un altceva, o zonă verde care compensează acel urât construit. În București însă nu suntem la fel de norocoși.