Cadre de la capătul Europei

La Sfântu Gheorghe am ajuns, întâmplător, în iulie 2007, pentru câteva zile. Nu fusese un plan de vacanță, a fost o decizie de ultim moment, așa cum sunt mai toate plecările mele. Până atunci, știam despre Deltă ce afli îndeobște din enciclopediile geografice și ce știe oricine - Delta e amestec de pământ și apă, cu o suprafață în continuă schimbare, a doua deltă ca mărime a Europei, după cea a Volgăi, un paradis al păsărilor și al vieții sălbatice în general, cu câteva sate de pescari, răsfirate pe brațele Dunării, amestec de etnii sosite aici în vremuri istorice diferite.
Și un oraș micuț, Sulina, prosper pe când Comisia Europeană a Dunării își avea sediul acolo. Sulina mă fascinase după lectura unui roman despre care scrisesem în teza de licență de la facultate, în care urmăream fotografiile pomenite în romanele din perioada interbelică. Europolis, al lui Jean Bart, un roman stângaci prin construcția literară, dar care, în schimb, antropologic, e foarte interesant, pentru că transmite bine aerul de epocă, irecuperabil și cosmopolit, de carte poștală veche, al polisului care între războaie începuse deja să decadă. Un oraș pe care mai întâi mi l-am imaginat, apoi l-am văzut. Mi-am intitulat capitolul din teza de licență Cadre de la capătul Europei și, urmare a acelui titlu, asupra căruia am zăbovit destul, Delta Dunării a rămas pentru mine capătul Europei - totdeauna titlurile au fost un aspect asupra căruia am decis greu, pentru că dau cheia de lectură și pot schimba total sensul oricărui text, deși nu modifici niciun cuvânt din ce ai scris. Întâmplător, în 2007, anul primei mele călătorii la vărsarea Dunării în Marea Neagră, Delta devenise, oficial, capătul oriental al Europei, al Uniunii Europene, cel puțin.

După 15 ani

Sfântu Gheorghe - cu plajele lui sălbatice, cu oamenii lui blonduți și vorba slavă, molcomă, cu casele acoperite cu stuf încă și grădini pe nisip, între canale și nuferi nenumărați - m-a fascinat și, apoi, am tot revenit aici. Spun aici, pentru că scriu acest articol chiar de la Sfântu Gheorghe, la cincisprezece veri distanță. An de an, vară de vară, am mers în gazdă pentru o săptămână sau două la Sfântu Gheorghe, mereu la aceeași familie din sat, ucraineni, haholi mai exact, urmașii ai unor cazaci zaporojeni refugiați aici în timpul țarinei Ecaterina cea Mare. De fapt, cuvântul hahol trimite, etimologic, la creasta aceea de păr a cazacilor de demult, tunsoare menită să înspăimânte dușmanul. Haholii se supărau cândva - acum din ce în ce mai puțin - dacă îi numeai ruși ori lipoveni.
Astăzi merg la Sfântu Gheorghe cu sentimentul că plec în vizită la niște rude. Știu poveștile gazdelor, problemele și bucuriile lor, ritmul vieții lor, ne auzim peste an, ne leagă seri lungi de vară în care, tot povestind, ne-am apropiat. Bătrânii, prima noastră generație de gazde, vorbeau între ei un dialect ucrainean arhaic, din care eu dibuiam doar puține cuvinte. Cu noi, vorbeau în română. Cu fiica și ginerele lor, amestecau vorbele, trecând insesizabil pentru ei de la ucraineană la limba română. De fapt, nu erau chiar ucraineni, căci toate familiile din sat amestecă în sânge origini surprinzător de diferite pentru un loc atât de izolat. Bătrânul venise de pe undeva din Moldova, în tinerețe, se îndrăgostise de Cornelia, a rămas aici și a învățat limba locului, a devenit pescar. Nu povestea nimic despre viața de dinainte de Sfântu, dar vorbea destul de mult despre tinerețea lui aici și răspundea scurt, dar foarte plastic, la toate întrebările mele curioase despre cum arătau viața și satul înainte. Tanti Cornelia era pe jumătate grecoaică, doar dinspre tată era ucraineancă. Avea vreo 70 de ani când am cunoscut-o, dar părea mai în vârstă. De vină, viața aspră de la Gurile Dunării. Glumea mereu, pe soț îl numea amantul. Primul a murit el, amantul. Apoi, tanti Cornelia, ceva ani mai târziu, deși ar fi putut trăi, dar într-o iarnă Dunărea a înghețat și nu a putut fi dusă la timp la Tulcea, la medic. Gazde mele erau, între timp, Eleonora, fata Corneliei, și Dan, soțul Eleonorei, tot pescar din sat, după sânge hahol și bulgar. Eleonora și Dan vorbesc mereu în română, deși știu foarte bine dialectul slav al locului. Au doi copii, o fată, Anca, și un băiat, Cristi. Ei doar câteva vorbe mai știu în ucraineană. Anca, mai mult, pentru că e cea mai mare și a copilărit pe lângă bunica, făcând treabă la bucătărie. Cristi, mai puțin și e o comoară de bunătate! Azi, Anca a trecut de 30 de ani, iar David, fiul ei de 4 ani, îmi vorbește despre Spider-Man (el e Spider-Man!) și mă declară prietenul lui cel mai bun în timp ce scriu acest articol. Patru generații, o poveste deloc ușoară, cu probleme prea multe, dar trăită ferm și cu hotărâre, o poveste la care am fost martor și aș putea să o spun mai pe îndelete...

Satul

Satul de la vărsarea brațului sudic al Dunării în mare s-a schimbat de când am venit prima oară. Aș putea povesti azi cum, la fiecare revenire, ceva era puțin diferit, pentru ca multe să fie diferite acum.
Localnicii au găzduit mereu turiști peste vară. Printre ei, și eu, iată, de cincisprezece ani.
...la început, nava mare venea de la Tulcea de două ori pe săptămână, făcea trei ore și primul drum pe Brațul Sfântu Gheorghe a semănat, în imaginația mea, cu o călătorie pe faimosul Mississippi, fluviul dintr-o carte citită și recitită de zeci de ori în copilărie, Aventurile lui Tom Sawyer. Azi sunt zilnic, peste vară, șalupe rapide pentru turiști, de la Tulcea, Mahmudia sau Murighiol. Și pensiuni destul de moderne, în sat, poate chiar prea moderne.
....la început, turiștii erau așteptați în port de săteni (fiecare îi avea pe ai lui), cu niște căruțe mici trase de măgari, în care erau încărcate bagajele, prea multe, ale musafirilor veniți la capătul Europei și al României, pentru plajă și pește. Astăzi, cele trei străzi de nisip ale satului, cu apa la nici un metru sub ele, sunt străbătute de tuk-tuk-uri ca în fotografiile turistice din Asia contemporană. S-au înmulțit, din păcate, și mașinile 4 x 4. Erau doar două, în 2007, un trabant nemișcat și încă una.
...la prima vizită la Sfântu Gheorghe am făcut duș în curte, cu apa care se încălzea de la soare într-un butoi suspendat pe picioare de lemn - ce mult îmi plăcea căldura acelei ape! Acum casa gazdelor are dușuri adevărate și confortul firesc zilei de azi, dar în spate se ascunde truda multă a familiei care o locuiește și bănuț pus peste bănuț.

Fotografii de poveste

Vacanțele mele de vară la Sfântu Gheorghe s-au transformat, pe nesimțite, într-un involuntar studiu antropologic și într-o cercetare de teren. Comunitatea s-a schimbat, viața a rămas tot grea, sălbăticia naturii a mai scăzut, dar tot sălbăticie e. Numai că nu despre asta vreau să vorbesc acum. A fost doar o introducere, paradoxal mai lungă decât ce va urma. Pentru că aleg să trimit de aici spre dumneavoastră trei cărți poștale. Trei cadre de la capătul Europei. Pe fiecare am scris o poveste. Sunt fotografii digitale făcute de mine de-a lungul anilor în care am venit aici. Probabil Sfântu Gheorghe e locul din lume unde am făcut cele mai multe fotografii, mii, multe mii, dar nu mi-a fost deloc greu să aleg numai trei dintre ele.
...de fapt, bătrâna Cornelia era pe deplin gazda noastră. Iar el, amantul, se arăta doar din când în când, mai ales seara, la poveștile însoțite de vin ori țuică. Nu mai ieșise de ani buni în mare când noi l-am întrebat dacă pescuiește în mare sau în Dunăre. Nu știam că e greu să treci din Dunăre în mare cu o barcă de lemn - sunt curenți puternici la ieșirea în mare și e o probă de tinerețe și de bărbăție. Dimineața, când răsărea soarele, am fotografiat, în contra luminii, un bătrân și o mare. Era gazda noastră, pescuia, iar întrebările mele îi treziseră o amintire și o voință nouă de a se întâlni cu marea...
Subiectiv vorbind, e una dintre cele mai frumoase fotografii pe care le-am făcut vreodată. Odată cu ea am înțeles una dintre cele mai importante lecții pentru un antropolog. Întrebările tale, chiar cele mai simple, pot modifica un om, o comunitate, un trecut. Mereu să ai grijă ce întrebi!
Seara am mâncat peștele prins din mare de bătrân.
La Sfântu, soarele răsare întotdeauna din mare și apune, peste deltă, spre Dobrogea continentală, lăsând uneori, când atmosfera e foarte limpede, să se ghicească linia dealurilor de la Babadag. Vreme de numai câteva zile, spre mijlocul lui august, poți vedea către ora opt și jumătate seara, de pe pontoanele de la Sfântu Gheorghe, cum soarele apune exact în brațul sudic al Dunării. Spectacolul e unul extraordinar pentru că, în numai câteva minute, culoarea apei se schimbă rapid, căpătând zeci de nuanțe și de unde ce nu pot fi povestite și, de fapt, nici fotografiate. De aceea, cartea poștală cu numărul doi pe care o trimit de la capătul Europei către dumneavoastră e mai mult o fotografie făcută cu ochii minții, decât cu aparatul digital, deși, an de an, încerc să memorez și în pixeli culorile acestea uluitoare. Brațul Sfântu Gheorghe devine de aur pe măsură ce soarele cade în el. Apoi, aurul se transformă în liliachiu, trecând în nici zece minute printr-o întreagă gamă de culori. Nu am văzut nicăieri în altă parte a lumii - și am călătorit destul - ape de această culoare. Pe măsură ce soarele nu se mai vede deloc, apa Dunării devine de un mov pal, din ce în ce mai pal. În partea opusă a locului în care apune soarele, de pe pontoanele de la Sfântul Gheorghe se vede exact locul unde brațul Dunării se varsă în mare. Apele mării și apele Dunării sunt diferite, au altă culoare, chimie diferită, nu se amestecă numaidecât, conturul e clar delimitat. Iar uneori, în contra luminii de apus, cursul Dunării apare perfect plat și liniștit, iar la capăt, în gura de vărsare, poți vedea șerpuind pe deasupra lor valurile mării, exact așa cum în stampele orientale sunt sugerate valurile curbe ce par să se miște, doar că aici sunt real în mișcare. Deasupra e cerul, liliachiu și el. Există uneori, doar uneori, în clipe privilegiate din acele seri calde din august, un moment foarte scurt când, după apus, în tonuri de mov din ce în ce mai pal, apa mării și apa Dunării devin repede indistincte. Apoi, urmează partea cea mai frumoasă, miraculoasă chiar. Culoarea aceasta indistinctă a apelor se unește perfect cu tonul înserării cerului și totul devine, nu pricep cum, gri luminos. Apă și cer sunt una. Iar dacă se întâmplă să plutești în acel moment într-o barcă pe Dunăre, exact înainte de vărsarea în mare, senzația poate fi că plutești, dincolo de timp, direct spre cerul de deasupra mării. Toată povestea aceasta cromatică, pe care am trăit-o în câteva rânduri, îmi amintește o nuvelă scrisă de Marguerite Yourcenar, intitulată Cum a fost salvat Wang-Fo. E istoria pictorului care, după ce a cutreierat o viață întreagă China imensă, alături de ucenicul său, e chemat la curtea Împăratului. Împăratul vrea să se răzbune pe pictor și să-l ucidă, pentru că și-a petrecut copilăria la palat, printre tablourile lui, iar apoi lumea adevărată i-a părut Împăratului prea fadă și prea lipsită de culoare. Întârtat miez aveau stampele lui Wang-Fo! Împăratul îi cere pictorului să termine, mai înainte de moartea pe care i-o hotărâse fără milă, un tablou vechi al lui, neîncheiat, din colecția imperială. În timp ce Wang-Fo duce la capăt, în văzul mut al curții și al soldaților, o stampă începută demult de el, în tinerețe, apele mării pe care o desenează încep să se miște, iar pe ele se conturează o barcă. Ucenicul pictorului, tocmai ucis la ordin imperial, e luntrașul bărcii. Iar pictorul se suie în barcă și dispare către orizont, plutind pe marea pe care singur o desenase.
La Sfântu Gheorghe, culorile sunt la fel de tari ca în stampa pictorului chinez, uneori chiar mai tari, câteva clipe, într-un august care devine infinit, imediat după apusul soarelui în brațul cel mai sudic al Dunării.
Anul acesta, gazdele mi-au povestit cum bombardamentele rusești din Insula Șerpilor, poate legendara insulă albă a lui Ahile, au făcut să vibreze geamurile caselor din sat. Fotografia numărul trei vorbește de la sine. E un curcubeu care țâșnește din locul în care Dunărea se varsă în mare. Dispare în cerul înnorat, ca mai apoi celălalt capăt să se ivească din nou, departe peste mare, în fix direcția din care au venit cândva strămoșii cazaci ai haholilor de la Sfântu Gheorghe, pentru a lăsa în urmă armele și luptele și a începe de la capăt, aici, între smârcuri, o viață nepotrivită firii lor, căci au devenit pescari pașnici, în război doar cu apele dulci ale Dunării, cu cele sărate ale mării și cu o viață mult prea grea. Curcubeul e mereu o promisiune și, în contextul înnegurat de peste Marea Neagră, aleg să privesc acest cadru de la capătul Europei ca pe o promisiune de pace după furtună, aruncată din cer peste marea cea mare, neprimitor-primitoare, colindată și povestită, la începuturi, de vechii greci.

Cele mai frumoase fotografii sunt făcute cu ochii minții, nu cu aparatul de fotografiat

Închide ochii, călătorule! În zbor, deasupra bărcii tale, trece o pasăre. Nu-i ştii numele, în oraşul tău nu vieţuiesc surate de-ale ei. Nici ea nu-şi ştie numele, pe limba lor păsările se strigă, dar nu au nume. Nu-i cunoşti povestea, călătorule. Închide ochii, deasupra ta e o pasăre în zbor, a venit de undeva de departe, din Africa de Nord, de la lacurile Prespa sau de altundeva, pe limba ei locurile nu au nume. În stuf, dincolo, e cuibul ei. Închide ochii, călătorule! Zborul păsărilor poate fi urmărit cu gândul, ghicit. Aripile păsării din zbor taie aerul care acum atinge faţa ta. Aripile ei au zburat nu de mult pe deasupra Mediteranei, s-au odihnit pe cupola unei biserici din sud, pe acoperişul unei moschei din alt loc, pe vârfuri de copaci. Aripile ei sunt albe sau negre, nu culoarea trebuie să o vezi, călătorule! Încearcă să simţi bătaia lor aşa cum simţi acum peştii de sub barca ta. A fost în furtună pasărea de deasupra ta, călătorule! Şi nu mai încerca să îţi aduci aminte ce ai citit undeva, călătorule, de câte feluri sunt păsările de aici, câte specii rare, ce nume au, de unde vin şi unde pleacă. Uită, călătorule, că eşti în locul pe care savanţii îl aşază printre primele din lume ca însemnătate pentru studiul păsărilor. Închide ochii, călătorule, o pasăre fără nume trece în zbor pe deasupra ta. Împrejurul tău e Delta unde totul e viu şi sălbatic.