Doru de Ivan

Ioana Alexe: Urmăresc de mult ceea ce faci, cu foarte multă admirație, și acum niște ani mi-am dorit să lucrez cu tine. Sunt foarte curioasă cum ai ajuns să ai aceste abordări atât de diferite de felul în care gândesc, în general, arhitecții. Cred că ești un arhitect cu „mână ușoară”.

Te întreb, de fapt, cum te poți abține să nu construiești ceva fizic, ci mai degrabă reușești să construiești mentalități și încă cu răbdare. De unde ai învățat asta?

Teodor Frolu: Povestea nu e deloc întâmplătoare. Începe, de fapt, de la o revelație pe care am avut-o la sfârșitul anului 1 de Arhitectură, când, la studiul formei, trebuia să facem o lucrare pentru examen. Eu am ales arhitectura tradițională, de care eram îndrăgostit (și am rămas și acum), așa că am petrecut mult timp în Muzeul Satului. Întâmplarea a făcut să fiu prieten cu un student la Imagine de Film care a acceptat să facă fotografii împreună cu mine. Astfel că toată documentarea a devenit o explorare a detaliilor prin tehnica fotografică. Am developat singuri fotografiile și ne-am jucat cu solarizări, reîncadrări, macro. Ceva ce facem acum foarte ușor pe calculator, noi am făcut de mână și din „joacă”, așa am ajuns să descoperim lucruri noi. (Cred că atunci am văzut și filmul „Blow up”, al lui Antonioni, ce m-a marcat foarte tare și mi-a deschis interesul pentru imagine în foto și film.) Revelația a fost să descopăr că, de fapt, o casă țărănească este integrată absorbind din estetica, energia, ADN-ul spațiului în care se află, așa încât este foarte ușor să faci diferența între o casă care este în Deltă și o casă care este în vârf de munte. Ele diferă atât de mult, pe cât de diferit este și locul din care provin încât, dacă ai o cultură a peisajului, îți este foarte ușor să spui cărui loc aparține.

Din momentul acela am început să fiu preocupat de arhitectura tradițională dincolo  de partea decorativă, ornamentală. Am început să fiu interesat de inteligența țărănească din soluțiile tehnice, de funcționalități și conexiune organică cu locul și materialele locului.

De exemplu, casa de munte are prispa coborâtă, acoperișul lăsat, astfel încât dă senzația de protecție, pe când prispa din Dobrogea este foarte deschisă, te lasă să respiri, să circule aerul și lumina, să vezi linia orizontului. Atunci mi s-a deschis interesul legat de această relație om-natură din cultura tradițională, ce a pornit de la arhitectură, dar s-a extins ulterior și la alte domenii pe care le-am explorat în toată activitatea mea, de la gastronomie la design vestimentar, de la meșteșuguri la practici de management al gospodăriei țărănești și exploatare a resurselor.

I. A.: Cum ai ajuns la arhitectură?

T. F.: Eu am crescut într-o casă veche din București (în zona Timpuri Noi) ce avea un pod plin cu mobilă și obiecte vechi plus o garderobă de haine de prin perioada interbelică. Acolo, în pod la mine, am descoperit lumea lucrului făcut cu responsabilitate, cu materiale de bună calitate făcute „să te țină o viață” ceea ce s-a pierdut în lumea asta consumeristă, în care aprope totul este perisabil.

Am descoperit frumusețea lucrului făcut pe îndelete și măiestria meșteșugarului de a folosi materialul. Am început, inspirat de ele, să le folosesc și să le dau noi utilizări moderne, transformându-le. În liceu am ajuns să mă îmbrac numai cu haine vechi transformate de mine și combinate cu alte materiale, mi-am remobilat camera cu mobilier vechi reinterpretat. Povestea cu explorarea designului a continuat și în facultate cu realizarea de bijuterii din piese vechi pe care le luam din talcioc și le prelucram: furculițe și linguri din alpaca, galeriile vechi de alamă, nasturi de sidef etc. Era o experiență creativă, interesantă, dar și un venit bun pentru vremurile acelea de student.

Acum, vorbind, realizez că este prima dată când povestesc și leg între ele momente și experiențe ce s-au înlănțuit și influențat într-un fel unele de altele.

Așa am căpătat interes și respect față de patrimoniu, de lucrurile făcute pe îndelete și cu măiestrie. În același timp, am fost tot timpul preocupat de inovație, de nou, de tehnologii.

Când am ieșit din țară prima dată, în 1990, faptul că am văzut Lloyd’s-ul lui Foster și Institute du Monde Arabe al lui Nouvel a fost pentru mine o lecție despre tehnologie și despre cât de mare era diferența dintre cei doi arhitecți la nivel de detalii. La Londra am descoperit atunci, prin bursa câștigată de la RIBA, ce înseamnă reconversie urbană a unor clădiri vechi în arhitectura contemporană. Și intership-ul de la Londra a lăsat urme ulterioare, am ales la diplomă reconversia Fabricii de Glucoză, ca mai târziu pasiunea asta să stea la baza proiectelor Amsterdam Cafe pe strada Covaci și Bursa de Mărfuri de la Piața de Flori.

I. A.: Cu cine ți-ai dat diploma?

T. F.: Cu Romeo Belea. În ‘90-’91, nu erau mulți profesori îndrumători de diplomă. A fost alegerea imediată având în vedere povestea din copilărie cu el. Eu n-am lucrat cu el în facultate, doar la diplomă am apelat la el. Oana, fiica lui, a fost colegă de clasă cu mine dintr-a 3-a. Romeo Belea venea să o ia de la școală și mie mi se părea un tată foarte cool și am aflat ca e arhitect.

Aveam o colegă care locuia într-o vilă pe strada Paris, lângă Dorobanți. Am fost la ziua ei și, când am intrat în casa aia, am rămas impresionat de interior, de lumină și surpriza pe care am avut-o. Am avut atunci o revelație despre ce înseamnă arhitectura. Mai târziu am aflat că era vorba despre Casa Miclescu a lui Horia Creangă, făcută în 1930. Atunci, cred că prin clasa a 4-a, am decis că vreau să devin arhitect.

Și am rămas la alegerea asta chiar dacă părinții s-au gândit să mă deturneze la un moment dat către electronică.

I. A.: Desenai?

T. F.: Pictam frumos când eram în școală. Am câștigat un concurs de desen pe București, cu creta pe asfalt, pe tema orașul viitorului, cred că prin clasa a 7-a. Nu am pornit de la zero pregătirea când am început să învăț desen pentru examenul de admitere.

I. A.: Rezultă din poveștile tale că mereu ai fost prezent, reactiv și implicat.

T. F.: Eu tot timpul am avut o libertate din familie. Din clasa întâi străbăteam Bucureștiul dintr-o parte în alta să merg la școală și experiența asta urbană și de explorator cred că m-a făcut să fiu foarte îndrăzneț și, în același timp, atent cu contextul sau detaliile. Vara o petreceam la bunici la țară și hoinăream la baltă, la pădure de dimineața până seara. Probabil de aici și apropierea de rural și relația asta directă cu natura și pământul.

Tot o experiență specială a fost Club A, care era administrat integral de studenți într-un mod foarte liber pentru acele vremuri. Făceam noi singuri festivaluri, concepeam programe, căutam invitați interesanți. Era un loc ce avea deja o istorie, o reputație și, mai ales, un format cultural în care funcționa, așa că nu porneai de la zero. Clubul a fost pentru mine unul din laboratoarele studenției mele, a doua școală în care am învățat enorm. Din păcate lucrurile s-au deteriorat foarte tare după ‘87, când am și intrat în conflict cu noua conducere a școlii și am fost destul de aproape să pierd anul. Atunci m-am retras din funcția de director și m-am ocupat mai serios de școală. Dar poate cel mai important lucru învățat și experimentat în club a fost ideea de a lucra împreună, lucrul în echipă în beneficiul unei comunități și împreună cu ea. Club A era o comunitate a arhitecților, se întâlneau mai multe generații și învățam unii de la alții empatia pentru oameni. Acolo am învățat că spațiul este legat de oameni și de felul în care este folosit. Reamenajarea clubului a fost prima mea lucrare. Am făcut-o prin muncă voluntară cu studenții, am alergat pe la fabrici de mobilă să ne „sponsorizeze”, a fost botezul meu ca antreprenor, într-un fel. Când locul comunității a fost luat de publicul larg, Clubul a început să decadă ca rol și ca funcție de laborator cultural social.

I. A.: Dar cum faci să convingi oamenii să ți se alăture în proiecte și cum îi faci să lucreze împreună bine?

T. F.: În primul rând trebuie să ai un proiect bun, care are sens și să ai argumente pentru asta. Într-un parteneriat lucrurile funcționează dacă există încredere și respect reciproc. Nu ne pricepem la toate și ideea de parteneriat tocmai asta este: să aduci împreună experiență diversă. Și cel mai important este să dai din control și celorlalți. Aici m-am regăsit cu Ivan pentru că și el avea cam aceleași valori și principii.

I. A.: Ce era așa de special la Ivan? Și ce ți-a fost - prieten, model?

T. F.: Era, în primul rând, un erou al copilăriei mele. Toată lumea era fascinată de el în anii ‘72 după povestea cu „pagaia ruptă” la München, când s-a întors cu medalia de aur olimpică. Era un Rahan al sporturilor olimpice, cred că imaginea asta din copilărie m-a făcut să și facem o bandă desenată cu poveștile copilăriei lui prin 2012.

A fost apoi un partener, poate trebuie să explic puțin ce înseamnă pentru mine asta: un camarad, un coechipier, cu care am „împins” la ceva în care am crezut. Am investit toată energia și disponibilitatea de timp într-o cauză comună, pe care am construit-o împreună din aproape în aproape. Și desigur că în tot acest timp și efort comun s-a legat și o prietenie, o frăție sau cum vreți să-i spunem. Din cauza asta cred că gestul adevărat de prietenie al meu pentru el este să terminăm ce ne-am propus împreună.

I. A.: Dar să revenim, te rog, la formarea ta.

Ce-ai făcut după facultate?

T. F.: În parcursul meu profesional a fost perioada de 2 ani și jumătate (1991-1993) când am descoperit o lume nouă lucrând la guvern, la Departamentul de Promovare a României. A fost o întâmplare că am ajuns acolo: Petre Roman avea un tânăr consilier, pe Mihnea Constantinescu, unul dintre puținii oameni din administrație care a fost foarte respectat în lumea politică mulți ani după aceea, din păcate și el ne-a părăsit acum câțiva ani.

Era foarte echilibrat și pozitiv, un personaj atipic pentru acele vremuri. A devenit diplomat de carieră, șef de cabinet al nu știu câtor prim-miniștri, a făcut parte din Consiliul Regal al Regelui Mihai I etc. Ne știam din Club A și m-a invitat în momentul când a primit de la prim-ministru acest job, să înființeze un Departament de Imagine al României. România tocmai primise invitația să participe la Expoziția Mondială de la Sevillia după peste 30-40 de ani. Am avut încredere în el deși a fost destul de greu să mă hotărăsc pentru că eu veneam de la demonstrațiile din Piața Universității. Am descoperit atunci un guvern format din două grupuri distincte și total diferite. Unul prăfuit, comunist și plin de „elefanți”, dar care erau cei mai activi și mai vizibili, și un al doilea de oameni tineri, cum era și Mihnea, ce doreau să schimbe România. M-a cucerit imediat oferta și am trecut la treabă. Sigur că lucrurile au fost mult mai complicate și tumultoase în acele vremuri, dar 2 ani de instabilitate ne-au ajutat să promovăm idei noi și m-au făcut să am niște experiențe profesionale și de viață relevante parcursului meu profesional ulterior. Ce scandal am creat atunci pentru că am propus (și făcut, în final) un program de pavilion cu nou-apăruta atunci revistă „Cațavencu”. Unii au considerat că a fost o blasfemie să fac un astfel de parteneriat în 1992.

În 1992 am avut ocazia să merg la Sevilia și să am controlul pe o bucățică din organizarea expoziției. Am făcut prima aplicație multimedia de prezentare a României cu Institutul de Informatică, în CC+, și am cumpărat primul Video Wall pe care l-a avut România. Am fost coordonator al standului și am stat la Sevilia 2 luni. Am descoperit că nu era o expunere de standuri, ci era o expoziție de „programe de țară”. Când am ajuns acolo dus de partea de arhitectură, am descoperit că, de fapt, este o chestie mult mai complexă care implică media, evenimente, comunicare, concept și că arhitectura este doar o mică parte. În acele două luni m-am documentat pe la toate pavilioanele care îmi plăceau, mi-am cumpărat prima mea cameră video și am făcut interviuri cu toți creatorii sau directorii de pavilioane. La Pavilionul Elveției era un compozitor care a conceput programul, în altă parte erau un grup de artiști combinați cu biologi, în pavilionul Chile era un ghețar și prezentarea era foarte turistică. De fapt, am descoperit o nouă lume, lumea comunicării integrate.

Când m-am întors în țară am făcut un raport lung și bine documentat despre ce înseamnă o strategie de imagine de țară, cum funcționează, ce instrumente sunt de utilizat. Am câștigat încrederea celor din departament, așa că, anul următor, am fost numit director coordonator pentru Expo Taejon.

Am făcut o echipă multidisciplinară, „Dream Team-ul” simpatiilor mele profesionale, cu Dorin Ștefan - arhitectură, Sorin Botoșeneanu și Bose Pastina - video, Mircea Kiraly - sound, și-am produs un pavilion care a fost pentru prima și singura dată (din câte știu eu) în top 10 VIP Tour. Poate nu întâmplător tema expoziției era „tradiție și tehnologie”, așa încât am continuat preocuparea mea pentru această zona de intersecție între domenii, lucrând cu institute de cercetare, dar și cu Muzeul Satului și Muzeul Țăranului pentru o experiență nouă și extraordinară.

A făcut Dorin niște structuri de aluminiu suspendate, în colaborare cu fabrica de elicoptere de la Brașov, pe o suprafață de 400 mp de dușumea de brad. Am conceput o pădure de țevi de aluminiu înalte de 6 metri fiecare, având o boxă încorporată, iar patru calculatoare distribuiau sunete diverse din România astfel încât vizitatorul era expus la o experiență de labirint sonor. Abia apăruseră plăcile de sunet pentru calculator și țin minte că instalația digitală de sunet a costat o avere la acea vreme. A fost în perioada de tranziție a Guvernului Stolojan când am fost lăsați în pace să ne facem treaba fără prea mulți șefi și politicieni prin preajmă. Între timp s-a schimbat guvernul și lucrurile au revenit pe făgașul știut al guvernului Văcăroiu. Mi-am dat demisia de la guvern, dar la insistența Comisarului expoziției ce era de la Ministerul Cercetării am rămas director al Pavilionului, cât să duc la capăt proiectul. Am mai avut un singur incident cu politicul după aceea, cu șeful delegației României, ministrul culturii din surprinzătorul partid România Mare, ce ne-a stricat toata reputația noastră bună în 10 minute, când s-a gândit să sune la prietenul lui din Coreea de Nord din Pavilionul României!!! S-a încheiat totul într-un mare scandal diplomatic și cu intervenția echipei antitero în pavilion. Am aflat și noi după aceea că ministrul Micu (cred că așa îl chema) a fost ambasadorul lui Ceaușescu în Coreea de Nord până în ‘89 și îi publicaseră coreenii o carte a lui de prețuire a marelui popor și a vrut să se intereseze cum merge cartea la vânzare... Era 1993, toamna. Când am revenit în țară după Taejon, am aflat că o parte din echipa de la „Cațavencu” își făcuse o agenție de publicitate, DBF, și tocmai se lansase o licitație pe o finanțare de la Banca Mondială pentru un program național de promovare a investițiilor. După colaborarea noastră la Sevilia au aflat din poveștile mele despre cum se face o campanie de imagine (altfel decât prin anunțuri publicitare) și m-au invitat să participăm împreună la licitație. Era solicitat și un birou de presă, așa că echipei i s-a alăturat și Crenguța Roșu, cu care lucrasem la guvern în perioada de „libertate revoluționară”, ea fiind directoarea Biroului de presă în perioada Cabinetului Stolojan.

Comisia de evaluare era o faimoasă firmă britanică de PR, nu decidea guvernul sau politicul, așa că am câștigat noi, fiind singurii care au venit cu o campanie integrată, dezvoltând și un centru de informare și multe alte instrumente, despre care aflasem și eu între timp că ce facem noi intuitiv se cheamă PR și că este un business de succes în lume.

Așa a apărut firma DC Communication (Doru și Crengutza) la sfârșitul anului 1994. Am reușit să ne înscriem ca firmă în martie 1995.

După câteva luni, am început să lucrăm cu ING Bank și am câștigat licitația pentru programul de informare al Comisiei Europene în România și din momentul acela am început să ne dezvoltăm, inovând pentru o piață de comunicare în formare, lucrând pentru clienți foarte exigenți ce ne-au impus standarde foarte înalte. În paralel, lucrul pentru Comisia Europeană pe programul de pregătire pentru aderare ne-a expus la un domeniu cu totul nou față de partea de corporate, și anume: comunicarea pentru dezvoltare, comunicarea de valori și rolul instrumentelor de finanțare europene în construcția unei noi economii. Lucrul cu Comisia a continuat aproape 16 ani, timp în care am colaborat cu companii și consorții diverse din Europa, dezvoltând această experiență de comunicare pentru dezvoltare.

I. A.: Putem schimba societatea prin arhitectură?

T. F.: Începi să înțelegi că poți să schimbi foarte multe lucruri la nivel de comunitate, de societate, folosind instrumente care există pe piață (finanțări, organizații sau rețele de colaborare, de comunicare).

Ne-am asumat statutul că suntem o firmă facilitator de dezvoltare, nu suntem niște mercenari la dispoziția clientului (acesta este motivul pentru care nu am acceptat niciodată să lucrăm pentru politic). Facem comunicare în beneficiul comunității și, de fapt, putem să avem rol de schimbare a societății și de transformare a ei.

Pasiunea și încrederea în importanța arhitecturii s-au transformat în ideea că poți schimba societatea și prin arhitectură. Parteneriatul cu Mario Kuibuș s-a transformat în Re-Act Now Studio cu care am dezvoltat multe proiecte interesante. Amsterdam Grand Café a fost primul în care eu am fost pentru prima dată în dublă ipostază: de partea clientului alături de alți 4 parteneri olandezi și de cea de membru al echipei de proiectare. A fost interesant să vezi din ambele ipostaze cum evoluează un proiect. A fost prima investiție de amploare în ce avea să devină ulterior Centrul Istoric. Proiectul Amsterdam Café a eșuat ca business din cauza unor decizii greșite luate de administrație în pietonalizarea peste noapte a Centrului Istoric. O decizie aplaudată de public s-a dovedit complet toxică unui business corect și adecvat zonei cum era Amsterdam Café. Atunci am fondat prima asociație comunitară AICI - Asociația Investitorilor din Centrul Istoric. A fost prima acțiune din care am învățat enorm despre dezvoltare urbană, despre pietonalizare și master-planuri. Am profitat de relația noastră cu olandezii și am adus specialiști ce s-au ocupat de pietonalizarea Amsterdamului ce a durat 20 de ani, am colaborat cu echipa britanică ce a elaborat master-planul pentru zonă, ce nu a fost respectat de primărie ulterior și din cauza căreia și astăzi avem mari probleme de management și de sustenabilitate a businessurile în zonă. După această experiență din Centrul Istoric mi-am dat seama cât de importantă este comunicarea și implicarea comunității în dezvoltarea urbană. Așa am descoperit și Space Syntax din Londra, ce venea cu un instrument revoluționar de analiză a fluxurilor și cu o schimbare de paradigmă în elaborarea de master-planuri în trame istorice. Era ceva de care aveam nevoie în profesionalizarea noastră în domeniu. Printr-un noroc, revenirea lui Esenghiul Abdul în țară, care era deja din grupul de experți ai lui Space, ne-a permis să înființăm Space Syntax Romania, care a avut câteva contribuții relevante în anii următori în elaborarea strategiilor PIDU pentru București, PIDU sectorul 1 sau pentru Slatina.

Triunghiul de specialități format din comunicare, arhitectură și analiză urbană ne-a ajutat să ne profesionalizăm și să începem pentru prima dată să inițiem noi în echipă, în consorțiu, programe de dezvoltare. Așa a apărut TUB - Transcentral Urban București, primul proiect de anvergură bazat pe colaborare și parteneriate, comunicare publică și societate civilă.

TUB a fost ideea lui Mario, din frustrarea că nu se întâmplă nimic major în București. Dar tot procesul ăsta, prin care poți ajunge de la o idee la un proiect care să se implementeze, a durat 6 ani și a fost un proiect de management, de comunicare publică, de suport public-media care a împins administrația publică spre noi. Și de la nivel de idee a trecut într-o zonă foarte serioasă în care am făcut studii de trafic de utilități, de infrastructură foarte avansate, devenind în final o strategie de dezvoltare urbană ce pornește de la repararea unei trame istorice valoroase distruse de intervențiile din anii ‘80.

 I. A.: Mai este de actualitate PIDU? Este un proiect care a fost pe masa a patru primari fără să se întâmple nimic.

T. F.: Este foarte interesant că, deși au trecut aproape 10 ani de când s-a lansat strategia PIDU, ea rămâne la fel de importantă pentru centrul orașului pentru că pune în valoare și reface Bucureștiul istoric. Dacă ne uităm la câteva mici intervenții ce s-au făcut în ultimii ani și la „traseul” promovat de PIDU o să avem surpriza să descoperim cât a fost de vizionară și de actuală ca strategie de dezvoltare urbană. Strada Brezoianu înflorește, singurul segment din Calea Victoriei inclus în TUB (strada Piața Amzei - Berthelot) este un hot spot, pistă de biciclete pe Calea Victoriei. Gândiți-vă dacă proiectul acesta este implementat integral ce ar însemna pentru oraș, făcând loc mai mult pentru pietoni în detrimentul mașinilor parcate, mai mult spațiu verde și aliniamente de pomi în zona centrală, piețe publice relevante.

În 2008 am inițiat proiectul EcoDâmbovița ce a pornit tot de la analize de oportunitate de dezvoltare urbană.

Pentru noi Dâmbovița nu este un proiect doar de amenajare a malurilor, este o axă verde (o diametrală pentru bicicliști nu pentru mașini) care conectează cea mai mare zonă universitară din țară cu orașul.

În 2013 împreună cu Ivan am început proiectul de activare Dâmbovița SmartRiver de la Biblioteca Națională, unde am regândit relația cetățeanului cu râul, intervenind asupra proiectului de reabilitare a malurilor, propunând o soluție nouă de amenajare. Din păcate administrația sector 3 a găsit de cuviință ca spațiul verde cel mai ofertant de lângă malul râului să fie transformat integral într-o terasă de restaurante. Rămân la părerea că o soluție mai echilibrată de funcțiuni - HoReCa 30% și spațiu verde 70% - era mai valoroasă pentru oraș. Am mai avut o inițiativă care a eșuat, dar rămâne valabilă ca propunere - se numește „Triunghiul Muzeelor”: Antipa, Muzeul Țăranului Român și Muzeul de Geologie. A fost organizată o singură expoziție comună între cele 3 muzee, de către Institutul Francez, despre Dobrogea, în care puteai intra cu același bilet. În fiecare muzeu era câte o sală dedicată Dobrogei, fiecare din perspectiva specificului muzeului în care era amenajată. De aici și ideea de a le conecta la nivel urban, dar și ca relație dintre patrimoniul natural, cultural, tradițional și cel geologic/geografic. În prezent, nu percepem cele trei muzee ca un pol cultural valoros și ca un ecosistem despre România la nivel urban.

Tot în 2007, tot datorită colaborării cu CE, împreună cu ei, am făcut primul târg de produse tradiționale Slow Food la MȚR și am intrat ca membru fondator în mișcarea Slow Food. Am înființat, împreună cu Vintilă Mihăilescu, Asociația „Radu Anton Roman” cu care am dezvoltat proiectul „Târgul țăranului” până în 2013, când piețele de produse tradiționale au revenit pe străzile Bucureștiului.

I. A.: Aici ajungem la întâlnirea cu Ivan?

T. F.: În 2010, Liviu Mihaiu a făcut evenimentul „De-ale gurii Dunării” - concurs de gastronomie în Deltă, la Uzlina, și ne-a invitat pe mine și pe Vintilă Mihăilescu în juriu (noi fiind de la Slow Food) și pe Ivan, desigur, ambasadorul Deltei.

A mai contribuit ceva: în 2009 fusesem prima dată cu canoea de la Tulcea la Sf. Gheorghe cu un ghid neamț și fusese o experiență în care mie mi s-a părut că am descoperit o altă lume deși mai fusesem în Deltă. Când m-am întâlnit cu Ivan i-am povestit despre aventura asta cu canoea și cât de mult îmi plăcuse și cum am descoperit tipul ăsta de experiență cu niște nemți și deplângeam faptul că nu există o ofertă locală. Îmi era clar că până nu aveai o astfel de experiență nu ai cum să înțelegi valoarea ei pentru că este foarte greu să explici cuiva că mergând prin natură cu o barcă la pas de pagaie, obosit fiind de efort, la un moment dat începe ploaia și te bucuri că simți pe piele picătura de apă.

Ivan își dăduse demisia de la lotul olimpic și mi-a spus că tocmai se gândea să se întoarcă în Deltă și să se implice în ceva care să aibă legătura cu oamenii locului. Nu știa exact ce voia să facă, dar (după cum mi-a spus chiar el) simțea că lucrurile nu sunt în regulă, vedea că oamenii sunt mai dezorientați, parcă fără chef de viață, nu știau ce au de făcut. I-am propus să încercam să le oferim alternativa asta de turism slow în care un factor important al experienței este întâlnirea cu comunitatea.

Așa a pornit colaborarea: să creăm o infrastructură minimală pentru genul ăsta de experiență turistică și să o facem în zona Crișan - Mila 23. Așa s-a născut și Asociația Ivan Patzaichin - Mila 23 în noiembrie 2010.

Lucrând la proiect ne-am gândit că nu ne dorim să umplem Delta de bărci din plastic colorate și că ar fi frumos să facem o barcă locală - așa a apărut Canotca. Ea preia alura de lotcă pe apa, dar poate fi folosită ca o canoe (localnicii foloseau o lotcă mică de 11 crivace - coaste - care era folosită la vânătoare, cu o singura vâslă sau doar cu ghionder). Am căutat un meșter. Nu mai făcea nimeni lotci. Am găsit pe cineva ce făcuse în trecut și am repornit atelierul, realizând o flotilă întreagă în anii următori.

Pornită din pasiunea de a descoperi Delta vâslind cu pagaia ca experiență nouă de turism am inventat întâi „canotca”, apoi am avut nevoie de un brand și a apărut mișcarea „Rowmania”. Ca orice mișcare am avut nevoie de „promoțional”, dar la fel, pornind de la ideea de valorificare contemporană a tradiției, ne-am gândit să facem noi un tricou, un pantalon scurt și o pălărie ca design și producție. Îl știam pe Olah Gyarfas și-l prețuiam foarte tare pentru ce făcea el în fashion și l-am invitat să ne ajute. L-am pus în canotcă 3 zile la pagaie (nu mai fusese niciodată în Deltă) și după 2 săptămâni s-a întors cu propunerile pentru o colecție de vis. Așa a apărut brandul de fashion Patzaikin, www.patzaikin.com, și au urmat 10 ani de experimente și dezvoltări care de care mai incredibile. De acolo a ieșit acum Clusterul de Cânepă industrială, www.caneparo.org.

De aici a pornit povestea noastră care a crescut ca un bulgare de zăpadă, din aproape în aproape, din întâlniri (nu întâmplătoare) cu mulți oameni talentați și cu oportunități de proiecte și colaborări care de care mai interesante.

I. A.: Și ai reușit să schimbi lucrurile în bine în Deltă?

T. F.: Da! Poate prea puțin din câte ne-am propus, dar lucrurile se schimbă, zic eu.

Am făcut primul centru de închiriat canotci la Crișan - o căsuță plutitoare pe care o avem și acum. În același timp am aplicat la un proiect - „Triunghiul Ecoturismului” pentru Crișan, Mila 23 și Caraorman, prin care să legăm cele trei localități.

La Mila 23, pentru că aveam două membre din asociație premiate la concursurile de gastronomie, am făcut primul Traseu Gastronomic din care făceau parte cinci gospodării. Împreună cu Vintilă Mihăilescu și Ivan am făcut „curatorie gastronomică” (a fost groaznic cu atâtea feluri de mâncare). Tot de aici a pornit și studiul antropologic realizat împreună cu studenții de la SNSPA ai lui Vintilă, din care a rezultat o carte foarte interesantă, „La masă cu oamenii Deltei”.

Printr-un proiect de finanțare am dezvoltat una dintre cele 5 gospodarii și-am refăcut cuptorul, locul de luat masa, baia, iar casa veche a fost acoperită din nou cu stuf.

Tu mă întrebai ce s-a schimbat. În 2011 când am făcut primele canotci, toți se întrebau cine va dori să se plimbe cu ele. Dacă te uiți acum, numărul turiștilor care vin cu caiacul sau al celor care pun la dispoziție caiace a crescut foarte mult.

Nici ideea de gastronomie locală nu prea era dezvoltată. Oamenii se gândeau că mâncau la gazda la care erau cazați pentru că era mai ieftin, dar ideea că vii pentru o experiența culinară nu exista.

Bine, asta nu înseamnă că este totul bine. Există și părți proaste, am făcut un studiu în 2021 și multe din punctele de luat masa la localnici s-au transformat, din cauza cererii, într-un fel de fast-food tradițional (borș de peste, pește prăjit și o gogoașă, poate!). De ce e așa? Pentru că sunt foarte mulți turiști veniți în Deltă pentru o singură zi. Punctul de gastronomie locală trebuie să iasă din modelul ăsta de repede și ieftin, care este total neconstructiv. Încă încercăm să convingem că un meniu mai sofisticat, dar în cantități mai reduse și mai scumpe, adresat unui număr mai mic de turiști este mai avantajos economic și, în același timp, mai interesant chiar și pentru gospodină.

Pe urmă s-a schimbat ideea pe care o au localnicii despre construcțiile tradiționale. Era greu să convingi oamenii să păstreze casa veche. Acum oamenii au început să înțeleagă că are o valoare și o păstrează ca brand chiar dacă alături ridică una nouă și au început să o pună într-un context economic. Au început să își dea seama că e mai bine să faci acoperiș din stuf. Se schimbă, dar nu se schimbă repede.

După mine, problema majoră este că toată lumea a rămas cu ideea că dacă ai locuri de cazare mai multe e mai bine și majoritatea iau ca model de dezvoltare resorturile mari din Deltă sau din altă parte. Pentru un sezon scurt de 4 luni pare, la prima vedere, că dacă ai mai multe camere cresc veniturile în perioada de vârf. Problema este că, pe termen mediu și lung, ai probleme de întreținere, reparații etc. Este mult mai eficient să se mărească sezonul și zilele de ședere astfel încât numărul de zile închiriate să crească de aici. Și să ai venituri mai mari dintr-un număr mai mic de camere de întreținut. Acest obiectiv nu poate fi atins prin efortul individual, dar este un obiectiv strategic al Deltei și al dezvoltării durabile.

I. A.: Și cum facem asta?

T. F.: Acum dacă te duci în Delta ai 3 destinații mari de vizitat: Letea, Sulina și Mila 23, în care poți să iei și masa. A mai intrat și Caraormanul în ultima vreme în circuit, dar din toată Delta, de fapt, vezi extrem de puțin.

Noi promovăm un studiu făcut în 2010 de un grup de experți olandezi cu Asociația de Ecoturism din România în care au împărțit Delta în 8 regiuni distincte cu o ofertă de vizitare diferită pe baza unei analize profesioniste. Delta trebuie să nu mai fie percepută ca o unică destinație ce poate fi văzută într-o zi (de aici vine și tentația pentru pachetul „Delta într-o zi” ce oferă din viteza bărcii cu motor doar „apă și stuf”).

Apoi vine produsul local ce trebuie diversificat. Ar trebui să iasă cât mai puțin pește din Deltă, fără valoare adăugată prin prelucrare. Noi am creat un nou produs turistic care se numește „pesca-turism”, care este puțin folosit, deși am creat și un cadru legal cu ARBDD pentru asta. Are nevoie de timp ca să fie adoptat. Localnicul se duce acolo unde este cerere. Ca să existe cerere trebuie să existe promovare și ofertă. Cine rupe cercul vicios?!

Pesca-turism este un exemplu de produs experiențial turistic ce valorifică pescuitul tradițional al Deltei. Să însoțești pescarul în turul lui pe la vintire (plase de pescuit tradiționale ce se amplasează în mai multe locuri) pe care îl face în fiecare dimineață, să-l asiști când scoate diverse feluri de pește (să trăiești în direct surpriza capturii și să înveți câteva soiuri de pește), ca apoi să poposești la refugiul pescăresc unde să asiști la facerea ciorbei pescărești pe care nu o vei uita niciodată, gătită încet la ceaun și servită separat zeama de rasolul de pește, la care merge un mujdei vârtos și o mămăligă aurie făcută cu mălai de Chilia. De ce un astfel de produs turistic este durabil? Pentru că scade presiunea pe stocul de pește din baltă prin valorificarea peștelui gătit. Aduce venituri mai mari la pescar, folosind mai puțin pește pescuit. Traseul de la un vintir la altul se transformă într-o experiență unică în natură dacă se face cu o lotcă tradițională, la vâsle. Impactul de mediu este minim, iar patrimoniului local rămâne viu, util, dând unicitate și brand local produsului. Din toată această explorare a tradiției din Deltă s-a consolidat un alt proiect, rețeaua www.traditiicreative.ro ce a adunat alături de mine și Vintilă Mihăilescu mulți alți pasionați de cultură tradițională și de făcători de patrimoniu contemporan. Firul roșu în toate aceste proiecte este același: legătura dintre om și natură adusă în actualitate prin inovație și tehnologie, folosind cultura tradițională ca resursă creativă, dezvoltarea de proiecte ce sunt nativ colaborative și dezvoltate în parteneriate și comunități.

Pentru Deltă toată experiența noastră de peste 12 ani am consolidat-o într-o propunere de reformă majoră a modului de management al Rezervației prin colaborarea între ARBDD și comunitatea locală. Am reușit să aducem ARBDD 15 milioane de euro prin PNRR, prin scrierea acestui proiect. Sperăm ca la implementare să rămână un proiect integrat și colaborativ așa cum l-am proiectat. Niciodată până acum nu s-a pus problema realizării unei alternative de vizitare a Deltei de tip slow. Mereu se vorbește despre restricționarea bărcilor cu motoare mari, de restricții de viteză, însă nici una din aceste inițiative nu a reușit. Noi am propus o altă abordare, să nu încercăm să reformăm toată Delta peste noapte, să facem ca în cazul PID-ului „o străduță mică pietonală” care leagă niște locuri între ele, gândită în special pentru bărcile cu vâsle (dar pe care poate să aibă acces orice altă barcă dacă circula sub 10 km/h). Acest traseu slow își propune să lege între ele 50 de puncte de acostare, ce pot oferi experiențe în natură diferite, ce conectează cele 8 zone diferite, pe o infrastructură de vizitare cât mai puțin intruzivă și cu instrumente de monitorizare de impact în timp real de tip IOT. Doar din propunerea asta de infrastructură se creează o oportunitate de business nouă, dar mai puțin poluantă și intruzivă. Nu pornim de la ideea de a interzice, ci de a oferi alternative prin care să facem un turism mai interesant și mai eficient economic.

Infrastructura este pretextul care declanșează o serie de schimbări de tipuri de servicii în care pui natura la treabă, creezi o ofertă diversă, dar și un sistem nou de management și administrare. Un proiect de coeziune locală este acela în care ai ceva ce poți împărți cu toată lumea în beneficiul tuturor. Acest lucru se poate face acum transparent folosind tehnologia, cu o aplicație care să îți dea informații de tipul cine-unde-când, astfel încât să construiești încrederea între membrii comunității ce administrează în parteneriat această infrastructură.

Alt proiect important: am inițiat Asociația pentru GAL - Grup de Acțiune Locală. Dacă vezi acum niște bărci din lemn care circulă cu turiști este pentru că noi am încurajat achiziția lor și am adus finanțare.

Chilia avea o moară funcțională și, după moartea bătrânului care se ocupa de ea, am convins primăria să o cumpere și i-am finanțat prin GAL să o refacă.

De ce e importantă moara? Pentru că în Deltă sunt 20.000 de hectare cu grâu și nici o moară. Dacă moara este funcțională ai putea scoate un brand de mălai și făina locală ca să nu-și mai cumpere omul făina de la supermarket, ci să o achiziționeze pe cea locală. Pe lângă valoarea adăugată în produsul gastronomic, poate să fie și un brand care să se vândă în afară, așa încât să nu mai plece grâul cu camionul. Poți să dezvolți joburi valorificând resursele locale. Avem cea mai mare întindere de stuf, dar stuful pleacă snopi, nu e nici măcar o fabrică unde să se producă panouri termoizolante de stuf. Acestea sunt investițiile ce pot dezvolta microeconomia locală sustenabilă.

Tot în strategia GAL-ului am propus trei puncte de sacrificare a animalelor. Sunt 40.000 de vaci, 50.000 de oi și nu există un abator. Ori se vinde la negru, ori se iau animalele vii de către niște samsari pentru că pe localnici îi interesează doar subvenția. Am propus crearea de mici asociații ale crescătorilor de animale în sat, care să-și dezvolte centre de procesare de produse locale. Lucrurile se mișca încet-încet în direcția asta, dar este nevoie de timp și reziliență.

Noi am inventat cuvântul ăsta - REZILIENȚĂ!!!!

Mă întorc la întrebarea lui Ivan, ce putem face ca oamenii să înceapă să nu mai fie așa închiși, și singuri, și fiecare pentru el? Asta putem face: să punem în funcțiune alte instrumente prin care oamenii să aibă de ce să colaboreze. Atât timp cât există doar o competiție între ei, normal că nu există motiv de colaborare. În momentul în care au o astfel de structură, încep să-și împartă rolurile. Se recreează, de fapt, o micro-economie și o comunitate care s-a pierdut, un nou ecosistem în care își găsesc locul și omul, și natura.