Farul de la capătul Dunării

Farul Comisiei Europene a Dunării - monument istoric de importanță națională (TL-II-m-A-06023), datat oficial în 1870¹, dar realizat cu aproximație pe la 1839 și reparat de Comisia Europeană a Dunării în intervalul 1856-1870 - se găsește astăzi la cca. 2,5 km de țărmul mării și, ca atare, nu mai servește orientării navelor. Scos definitiv din uz odată cu ridicarea farului nou în 1982, acest far vechi a continuat să se degradeze cu trecerea anilor și, în ciuda faptului că a fost „resuscitat” începând cu anul 1995 (când au fost demarate lucrări ample de reabilitare), mediul umed, salinitatea atmosferică ridicată și vânturile puternice dinspre mare i-au provocat în scurt timp degradări noi. Lucrările de restaurare și conservare desfășurate pe parcursul ultimilor trei ani, începând cu luna mai 2019, au avut ca scop readucerea la viață a monumentului și valorificarea acestui simbol al Sulinei, refacerea amenajării muzeale și reintroducerea clădirii în rândul obiectivelor turistice și culturale de primă mărime din acest colț izolat de țară. Din cele patru faruri existente la Sulina la momentul actual, acesta este fără îndoială cel mai vechi și cel mai important din punct de vedere istoric și arhitectural.

Istoria farului CED rezumă, la nivelul unei singure clădiri, istoria zbuciumată a Sulinei, orașul prosper și cosmopolit de acum 150 de ani, care, după decenii de creștere și descreștere, în contextul unei izolări geografice și economice tot mai accentuate, se luptă în ultimii 10-15 ani să își recapete prestigiul de altădată, prin promovarea patrimoniului construit, a peisajului natural și, în general, a valorilor turistice.
Imobilul cu plan de forma literei „U” este organizat în jurul unei curți interioare, având o orientare generală est-vest. În capătul estic se găsește turnul cilindric al farului. La baza turnului se află corpul de clădire principal, rectangular, desfășurat pe toată lățimea curții și compus din două camere și un vestibul. Spre vest, singura intrare în curtea farului este străjuită de două pavilioane pătrate, iar între pavilioane și corpul rectangular, laturile nord și sud ale incintei sunt delimitate cu două corpuri simetrice, ce se deschid către spațiul central al curții.

1745-1856: Sulina sub stăpânirea otomană și rusească
La inițiativa lui Beșir Ağa, om de stat turc și conducător al haremului Imperiului Otoman între anii 1717-1746², s-a înființat în 1745 un serviciu de administrare a farurilor de pe teritoriul Imperiului Otoman. În același an s-a construit și primul far al Sulinei³, la vărsarea Dunării în mare, pe malul stâng al fluviului, după ce mai multe nave încărcate cu cereale, plecate spre Istanbul dintr-un port dunărean (probabil, Brăila), au naufragiat în apropierea Sulinei din cauza lipsei de vizibilitate pe timp de noapte⁴. Pentru a asigura și controlul militar al zonei, Beșir Ağa a dispus construirea unui fort de dimensiuni mici în vecinătatea farului⁵.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, presiunea permanentă a Imperiului Rus și campaniile ofensive ale acestuia pentru dominație militară și economică în Marea Neagră și la gurile Dunării i-au determinat pe turci să întărească punctul acesta de frontieră. Reparații ale fortului și ale farului au avut loc însă, potrivit documentelor de arhivă, abia în 1802-1803⁶. Ca urmare a stării de conflict permanent cu Imperiul Rus, fortul a ajuns, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, să adăpostească o garnizoană permanentă⁷.
În urma tratatului de la Adrianopol din 1829, rușii au obținut Sulina, iar granița dintre imperii s-a mutat pe Brațul Sf. Gheorghe. Traficul internațional a fost deschis tuturor navelor, cu condiția unei folosiri nepărtinitoare a gurilor fluviului, însă în realitate interesele ruse au primat. Sulina era în acea perioadă un adevărat sălaș al piraților, de naționalități diferite, unde „tâlhăria era organisată”⁸, iar trecerea navelor era totdeauna primejdioasă.
În 1836-1842, rușii au construit farul de pe Insula Șerpilor⁹. În aceeași perioadă, pe la 1839, au ridicat un far și la Sulina, de data aceasta pe malul drept al Dunării. Farul lor va fi remodelat ulterior în ceea ce numim azi farul Comisiei Europene a Dunării. Acesta apare în mai multe desene și gravuri ale perioadei, publicate în periodicele europene¹⁰, iar reprezentările acestea, fără a avea pretenția acurateței unor fotografii, arată că măcar turnul farului a fost construit anterior înființării CED.
În 1854, Sulina a fost distrusă în întregime de englezi, în semn de răzbunare, în urma unui incident în care fiul amiralului Parker a fost împușcat mortal în timp ce vizita vechile redute ale armatei rusești aflate pe malul stâng¹¹. În urma incendiului au scăpat doar farul, biserica rusă și câteva alte construcții. Traficul naval a fost întrerupt până în 1855¹².
Conflictele militare din zonă au încetat brusc după intervenția puterilor europene. Războiul Crimeei (1853-1856) s-a încheiat cu înfrângerea rușilor, iar Imperiul Otoman a recâștigat gurile Dunării, în urma Tratatului de la Paris (1856). Pe fundalul războaielor dintre ruși și turci și a slăbirii lor reciproce, puterile europene au considerat oportună intervenția directă în regiunea Mării Negre, înființând în 1856 (pe baza aceluiași tratat) Comisia Europeană a Dunării, instituție internațională de administrare și control ale traficului fluvial.

1856-1870: Farul Comisiei Europene a Dunării
Urmare a implicării directe a CED, Sulina va cunoaște în deceniile următoare o perioadă de dezvoltare deosebită. La momentul înființării CED, existau numai trei faruri la gurile Dunării: cel de la Sulina, cel de pe Insula Șerpilor și un al treilea pe coasta Mării Negre, la sud de vărsarea Brațului Sf. Gheorghe. Toate trei reveniseră în administrarea guvernului otoman¹³, după ce își recăpătase teritoriile pierdute în 1829.
Pe zidul din dreapta intrării în curtea farului din Sulina se găsește un panou comemorativ în limba franceză, pe care sunt amintite atât data înființării Comisiei Europene a Dunării, cât și anul construirii farului:

Comisia Europeană
înființată prin Tratatul de la Paris din 30 martie 1856
pentru îmbunătățirea navigației
la Gurile Dunării
a construit aceste diguri și acest far
încheiate în luna noiembrie 1870

Inscripția menționează, în afara celor mai sus amintite, și numele principalilor reprezentanți ai puterilor politice semnatare ale actului de înființare a CED.
Analiza desenelor vechi și a planurilor CED din anii 1856-1865 conduce către concluzia că lucrările întreprinse de CED asupra farului - numit „Farul Vechi" încă din secolul al XIX-lea (în documentele Comisiei: „Vieux Phare”, „Old Lighthouse” etc.) - au constat numai în repararea construcției deja existente. Într-adevăr, sondajele geotehnice efectuate în 2017 întăresc această ipoteză. Corpul principal al clădirii face corp comun cu turnul farului, având aceeași cotă de fundare și același sistem constructiv, ceea ce dovedește că ambele au fost realizate în aceeași etapă constructivă, așadar anterior anului 1856. Este posibil ca din această primă etapă să dateze și cele două pavilioane simetrice care încadrează intrarea în curte, dar trăsăturile lor constructive diferite, precum și felul în care sunt amplasate lasă impresia că ar aparține totuși unei etape constructive ulterioare. Cele două volume sunt mai joase, cota pardoselii se găsește aproape de cota de călcare din curte, iar fațadele sunt tratate într-o manieră mai simplă (lipsesc ornamentele, soclul din piatră).
1870-1939: Sulina porto franco
În 1871, prin Tratatul de la Londra, Sulina a devenit porto franco. Din punct de vedere juridic, numai jumătatea estică a orașului a avut statut de porto franco, în timp ce jumătatea vestică se supunea legii internaționale a vămilor. În practică, însă, toată suprafața portului Sulina era porto franco, datorită neînțelegerilor dintre autoritățile decizionale, care nu au putut stabili o graniță a zonei libere¹⁴. Farul a fost administrat de către serviciul de Administrare Generală a Farurilor Imperiului Otoman până în anul 1879, când a fost preluat de CED¹⁵.
În 1910-1911, vechiul sistem de iluminat cu ulei al farului CED a fost înlocuit cu cel electric
La începutul secolului al XX-lea au fost realizate două volume scunde, acoperite într-o apă, adosate zidurilor de incintă și orientate spre curtea interioară. Deoarece nu erau parte din clădirea originală, aceste construcții modeste, fără o plastică arhitecturală deosebită a fațadelor, au fost demantelate cu ocazia lucrărilor din 1995-1997 și înlocuite cu două volume similare ca gabarit, dar potrivite din punct de vedere al plasticii arhitecturale cu vechile corpuri existente pe amplasament.

1939-1989: Decăderea Sulinei
Comisia Europeană a Dunării a fost desființată în anul 1939, în urma „Aranjamentului de la Sinaia”, prin care drepturile și atribuțiile acesteia au fost transferate Administrației Dunării de Jos, organism în întregime românesc, a cărui viață a fost de scurtă durată, din cauza izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial. Administrația Dunării de jos a funcționat până în 1940, când teritoriile dunărene au intrat sub controlul Germaniei naziste.
În vederea continuării activității și reglementărilor CED s-a înființat, după război, Comisia Dunării, cu sediul la Belgrad (1948) și ulterior la Budapesta (1954).
Spre sfârșitul secolului al XX-lea și, mai ales după 1982, farul CED, scos din uz, s-a degradat progresiv și numai corpurile pe parter de la baza turnului au fost folosite sporadic ca depozite sau ca spații de locuit.
Degradarea continuă a farului a coincis cu epoca de decădere a Sulinei. După deschiderea Canalului Dunăre-Marea Neagră, orașul și-a pierdut importanța economică anterioară, noul canal fiind o cale de navigare evident mult mai scurtă de la Constanța spre Cernavodă. Populația a plecat și orașul a sărăcit, administrația locală fiind incapabilă să întrețină bogatul patrimoniu construit lăsat în urmă de CED.

1995-2019: Reabilitarea clădirii, amenajarea muzeului și noi degradări
Farul a fost transferat în proprietatea Statului Român (D.M.A.S.I.) în anul 1991, în vederea protejării sale, introdus pe Lista Monumentelor Istorice din 1991-1992, și reabilitat în perioada 1995-1997. Corpurile de clădire cu regim de înălțime parter de la baza turnului au fost amenajate ca muzeu după 1999.
Factorii climatici, prezența pânzei freatice la numai 1 m sub cota terenului, umiditatea și salinitatea accentuată și permanentă din aer și-au spus însă cuvântul, ducând la noi degradări în mai puțin de 10 ani de la terminarea lucrărilor. Turnul farului, fiind expus vânturilor puternice, a avut cel mai mult de suferit, dar și spațiile interioare au fost afectate. Deoarece la lucrările din 1995-1997 nu s-a ținut cont de fluctuațiile nivelului hidrostatic și nu s-au luat măsuri de hidroizolare adecvate, spațiile interioare ale aripilor laterale se găseau frecvent în apă, ceea ce în final a dus la restrângerea activității muzeale numai în cele două camere ale corpului de la baza farului.
Aceasta era starea farului în anul 2017, când s-a demarat noul proiect de restaurare: starea tehnică a clădirii era profund afectată de prezența continuă și de efectele devastatoare ale apei și salinității, iar colecția muzeală era adăpostită impropriu în două camere, în timp ce restul clădirii era nefuncțional sau transformat în depozit.

2019-2022: Restaurarea Farului CED
Deoarece farul Comisiei Europene a Dunării a beneficiat, în perioada 1995-1997, de lucrări ample de restaurare și consolidare, prilej cu care aripile laterale ale curții farului au fost refăcute în bună măsură pe o structură nouă din beton armat, proiectul elaborat în perioada 2017-2019 a prevăzut intervenții structurale minimale (injectări, matări, repararea sau, după caz, înlocuirea elementelor din lemn degradate ale șarpantei și asterelii, fără modificarea volumetriei acoperișului).
Funcțiunea muzeală a clădirii a fost păstrată, iar spațiile interioare adaptate la cerințele funcționale. S-au repoziționat, astfel, unele ziduri de compartimentare și unele goluri de uși, fără a aduce atingere zidăriei originale din secolul al XIX-lea. S-au adus modificări relevante numai zidurilor ridicate în 1995-1997.
Lucrările de intervenție realizate pe baza proiectului de restaurare au inclus: refacerea învelitorii din olane ceramice, refacerea elementelor din lemn deteriorate (pazii, grinzi decorative, îmbrăcăminte stâlpi pridvor), curățarea treptelor din lemn ale scării din turnul farului, refacerea stratului verde de vopsea de pe cabina farului, restaurarea tâmplăriilor existente (majoritatea realizate la restaurarea din 1995-1997) și realizarea de tâmplării noi, conform modelului celor existente, restaurarea suprafețelor metalice (păstrându-se patina valoroasă, acolo unde era cazul), realizarea unei hidroizolații orizontale perimetrale la baza pereților, refacerea tencuielilor exterioare și a tuturor finisajelor interioare.
Printre aspectele determinante, care au influențat modalitatea de punere în operă a proiectului, nu se poate să nu menționăm condițiile naturale excepționale ale Sulinei. Datorită izolării geografice a orașului, accesibil numai pe apă, toate materialele de construcție au fost aduse pe șantier cu gabara, pe Dunăre. Necesitatea realizării unei rezerve de apă și a unei camere de pompe în curtea farului a impus adoptarea unor soluții tehnice deosebite, în condițiile în care nivelul pânzei freatice se găsește la numai 1 m de la fața terenului. Pentru o mai bună protecție împotriva factorilor atmosferici, tencuielile exterioare au beneficiat de un tratament de silicatizare.
Curtea farului a fost amenajată minimal, acordându-se atenție deosebită păstrării și valorificării spațiului verde și vegetației înalte, iar împrejmuirea de la stradă a fost refăcută sub forma unui gard de lemn scund, în stilul arhitecturii tradiționale dobrogene.
Avem speranța că definitivarea amenajării muzeale va contribui la promovarea Sulinei și a patrimoniului său construit odată cu redeschiderea către publicul larg a porților acestui monument excepțional, atât prin istoria, cât și prin arhitectura sa, prin robustețea turnului său sobru, din a cărui cabină turiștii scrutează an de an zarea, căutând locul de întâlnire al Dunării cu Marea Neagră.

NOTE
1 Conform Listei Monumentelor Istorice și pe baza inscripției păstrate pe fațada principală a monumentului, pe o placă de bronz aflată în dreapta intrării.
2 Jane Hathaway, Beshir Agha: Chief Eunuch of the Ottoman Imperial Harem, Oneworld, Oxford, 2005, p. XII.
3 Șenay Ozdemir Gümüș, „Sünne boğazi’nda seyrüsefer güvenliği ve Kule-I Fener Vakfi”, în The Journal of Academic Social Science, an 4, nr. 31, octombrie 2016, pp. 35-52.
4 Ibidem.
5 Ibidem.
6 Ibidem.
7 M. D. Ionescu, Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, București, 1904, retipărită la Ed. Tipo Moldova, Iași, 2010, partea I, p. 266; Ed. Engelhardt, Études sur les embouchures du Danube, Galați, 1862, p. 52.
8 M. D. Ionescu, op. cit., p. 265.
9 La Commission européene du Danube et son oeuvre, de 1856 a 1931, Imprimerie Nationale, Paris, 1931, p. 322.
10 „Die Zerstorung von Sulinadurch die Englender am 17 Juli 1854”, desen anonim publicat în „Illustrierte Zeitung”, Leipzig, 1854; „Gura Sulinei”, gravură publicată în volumul „The Danube”, de William Bettie M. D., cu ilustrații de W. Henry Bartlett, Londra, 1842.
11 Ed. Engelhardt, „Les embouchures du Danube et la commission instituée par le congrès de Paris”, în Revue des Deux Mondes, Paris, t. 88, 1870, p. 98-99.
12 Ibidem.
13 La Commission européene du Danube..., p. 319.
14 Ibidem, p. 313.
15 ICEM Tulcea, The Sulina Lighthouse. Muzeul Farului din Sulina.