Mila 23 în 46 de ore

Merg des în Deltă!
Am fost la toate vârstele și din toate motivele.
Am mers în Deltă în toate anotimpurile.
La 8 ani, la nou deschisul Hotel din Sulina, în adolescență, la Tulcea, în studenție, cu cortul, în tinerețe, la Festivalul Anonimul și în anii din urmă, de mai multe ori pe an, la concursuri de pescuit.
Am mers în Deltă pentru că mă simțeam un explorator liber să colinde cu barca pământuri noi, pentru plajele de la Sfântu și Sulina, pentru a fotografia Cardon, Sfiștofca, Periprava sau Caraorman.
Am fost și doar pentru a sta pe străzile 3 sau 4 din Sulina sub un smochin. De cele mai multe ori am fost acolo să cunosc oameni, alte ori am fost pentru pescuit. Nu întotdeauna am găsit ce-am căutat.
Am parcurs distanța dintre Tulcea cu toate mijloacele de transport posibile și cu toate vitezele, atrasă mai mult de limitele dinspre mare. Nu m-am oprit niciodată la Crișan sau la Mila 23. Mi s-au părut așezate prea în drum, ca pe șoseaua națională, destinații bune doar pentru a înopta înaintea matinalelor ieșiri la pescuit.
Nu fac parte nici din generația pentru care Ivan a fost un erou, în schimb am admirat mereu ceea ce a făcut împreună cu Teodor Frolu pentru Mila 23.
Pentru numărul de față, l-am pândit pe Doru la o expoziție de la MȚR și l-am rugat să ne scrie un articol despre tot ce face pentru Deltă. Nu mi-a spus nici da, nici nu, dar m-a invitat să vin la Bibaniada de fete care avea loc în câteva zile.

Drumurile Dunării

Am plecat din București așa cum îmi place mie să merg în Deltă, adică, cu trenul. Știu că pare ceva excentric, dar nu este. Drumul de la Medgidia prin Dobrogea, parcurs cu 30 km/h, printre eoliene, păduri de tei și pământuri străvechi presărate de gorganuri, este un preambul la delta care va urma. Poți vedea pe câmpurile cu iarbă uscată, ulii și șoimi vânând, berze pe lângă resturi de construcții năpădite de buruieni și, în general, un peisaj pe care ai timp să îți plimbi privirea în liniște.
Apoi îmi place gara din Tulcea! Pentru un bucureștean care ajunge cu trenul într-un colț de oraș, faptul că trenul te lasă pe malul Dunării de unde te-ai putea urca direct în barcă este ceva tare cosmopolit. Este adevărat că de data aceasta am avut surpriza de a găsi faleza în șantier, cu tot praful și zgomotul pe care îl presupune orice lucrare de tipul acesta. Mi s-a părut foarte straniu cheiul acela lung pustiu. Îl știu plin de bărci de toate dimensiunile, de turiști amestecați cu localnici, plin de viață chiar dacă haotic. După mai multe ore petrecute pe terasa de la restaurantul Ivan Pescar, locul meu preferat din Tulcea, am ajuns spre seară la Mila 23.

Satul sau oamenii

Până aici îmi amintesc foarte bine toate fazele călătoriei, însă după ce am pus piciorul pe mal, un iureș în seama căruia m-am lăsat m-a cuprins și din el m-am dezmeticit abia luni, când mă aflam deja la București și povesteam despre aventura mea.
O să-mi fac datoria de arhitect și o să notez aici și impresia pe care mi-a făcut-o satul, deși vă asigur că nu despre arhitectură este vorba în Milă. Primul contact cu locul este abrupt la propriu și la figurat. Nu sunt obișnuită cu maluri înalte în Deltă. Platforma aceea pe care a fost reconstruit satul după inundații îl face să piardă contactul acela firesc cu apa, care îmi place atât de mult la Sfântu. Nici vegetația puțină de pe mal nu ajută imaginii pe care te-ai aștepta să o vezi în Deltă. În mijlocul satului, în fața marinei principale, se află o construcție tare urâtă despre care aveam să aflu că este căminul cultural, centrul evenimentului care urma să înceapă. Despre aleile pavate cu „biscuiți”, jardiniere și băncuțe de ipsos aș vrea să nu amintesc. Totuși, recunosc că trec destul de ușor peste cacofoniile arhitecturale dacă oamenii sunt plăcuți. Pe noi ne-au așteptat pe mal două fetițe blonde care ne-au condus la casa doamnei învățătoare, unde urma să înnoptăm.

Gospodăria Subcarpați

Am descoperit astfel o partea a satului ceva mai plăcută, unde casele au ieșire la un golf pe malul căruia, între casă și apă, șerpuiește o alee îngustă dublată de o serie de pontoane. Practic, tot ce ține de pescuit, dotări, acareturi și depozitări a fost scos din gospodărie și mutat pe malul acestui golfuleț. Imaginea nu este deloc idilică, nici ordonată, dar este foarte „pescărească”.
Tot satul era pe străzi și, duși de val, am ajuns pe seară în curtea Lucicăi Buhaev, un fel de general de oști combinat cu o gospodină eficientă. O gazdă foarte experimentată și organizator de evenimente pe deasupra. În curtea ei era toată lumea, și când spun toată lumea mă refer la întreg universul.
Dinspre sat veneau rânduri-rânduri de femei care ajutau la primirea și hrănirea oaspeților, copii curioși, fetele care urmau să participe la concursul de pescuit de a doua zi, iar dinspre apă veneau băieții de la Subcarpați cărând instrumente și boxe, alți invitați întindeau corturile, copiii și pisicile se încurcau printre picioarele tuturor.
Gospodăria Lucicăi este un proiect coordonat de Teodor Frolu, care a construit aici un cuptor tradițional, un loc de luat masa și o bucătărie de vară. Intervențiile sunt discrete, menite să completeze sau să dezvolte, cu mână de arhitect și gând de antropolog. Locul este încăpător, primitor și foarte prietenos, dovadă fiind faptul că până târziu în noapte s-a mâncat, s-a cântat și s-a povestit. Este și meritul trupei Subcarpați care și-a propus un jam session cu tot satul, așezându-și scena între sforile de întins rufe ale Lucicăi, microfoanele în smochin și invitând toți sătenii și oaspeții să cânte cu ea. Lucica a fost și aici gazdă, susținând adevărate recitaluri de cântece lipovenești.
Bibaniada de fete
Deși toți ne-am culcat la niște ore foarte mici din noapte, dimineață, la ora 6, eram pe mal pentru concursul de pescuit în echipe de două fete: o lipoveancă și o invitată. Desigur, Lucica împreună cu restul femeilor erau deja pe mal. Scopul concursului: prinderea cât mai multor bibani astfel încât să iasă din ei o saramură care să hrănească tot satul. Misiunea a fost oarecum îndeplinită și, după 4 ore, echipele au venit la mal cu o cantitate suficientă pentru a ilustra o tradiție: tot sub bagheta Lucicăi, pe mal s-a organizat o masă lungă unde peștii au fost curățați cu ajutorul tuturor fetelor tinere din sat, care au cântat în tot acest timp.

Uliță Food

Ziua a continuat cu o serie de concerte și dansuri la care a participat toată comunitatea indiferent de vârstă, cu fetițe încântate de rochițele lor, cu băieți bosumflați că sunt puși să danseze, cu adolescenții timizi, cu doamnele de la cor, mândre că dau un exemplu nepoților.
Am văzut la lucru și una dintre inițiativele Asociației Ivan Patzaichin, punctul de gastronomie locală, adică puncte de alimentație turistică de tip familial, care oferă preparate alimentare specifice zonei. A fost un spectacol în sine această desfășurare de forțe în ale preparatelor din pește și mai ales participarea: femeile gătiseră, bărbații cărau roabele cu oale, copiii se ocupau de desert. Aceleași femei care ne întâmpinaseră, ne găzduiseră, cântaseră seara, care pescuiseră, acum organizaseră și un street food.

Acasă, în Mila 23

Nu știu dacă emoția pe care am simțit-o în jur avea legătură cu faptul că era primul an fără Ivan, dar cert este că am simțit-o din plin! Nici nu știu ce m-a impresionat mai tare: bucuria cu care toată comunitatea s-a implicat, energia incredibilă a femeilor care păreau că pot schimba cursul Dunării, copiii aceia care se jucau în centrul satului sub ochii întregii comunități, încrederea lor în cei din jur. În același timp era frapantă o maturitate mai rar întâlnită la copii și o naivitate mai rară la adulți.
Ce știu este că mult timp după această vizită de câteva ore la Mila 23 am povestit ca despre un loc incredibil, cu oameni cum n-am mai întâlnit.
Aș merge în fiecare an la Mila 23 pentru a-mi reface doza de încredere în oameni. Pentru că am fost în Deltă pentru solitudine sau liniște, sate abandonate, natură, apă, pești, oameni speciali, dar rari. De acum am să merg și pentru a întâlni o comunitate întreagă în mijlocul căreia m-am simțit acasă.