Turistul

A trecut ceva vreme - vreo 13 ani, cred, de când n-am mai fost prin Deltă. Cred că ăsta era visul lui taică-miu, să cresc un pic și să colindăm împreună Delta pe care o știe ca-n palmă - 25 de ani de bătut coclaurile, măsurat ce era de măsurat, dar fără grabă, că doar n-au intrat zilele în sac, băut votci multe cu haholii și, în general, dureri de cap zero. Au picat zarurile să nu fiu prieten cu țânțarii, dar deloc, mă crezi? Or, dacă nu o dai la pace cu țânțarii, Delta nu-i de tine, îmi pare rău s-o zic, încearcă la munte.

După ’89, CTRL + Z

Deltei, ca Zona fraților Strugatki, nu-i pasă de cine vine și ce face pe acolo. Dacă i-a supraviețuit lui Ceaușescu, care după ce l-a pălit inspirația vizitând ceva orezării prin statul-frate chinez, în 1971, s-a pus pe îndiguiri masive, mai ales în ostroavele Babina și Cernovca (3.800 ha, care în 1989 au fost finalizate ca orezării funcționale), având ambiția s-o transforme într-o orezărie imensă, sunt convins că poate ține la orice. După ’89 ăștia de la Rezervația Biosferei Delta Dunării au zis „hei, ce bine, ia să dăm noi cu CTRL + Z la ce a făcut Ceașcă și să refacem frumușel ceea ce era înainte”. Problema e că în 30-40 de ani, ajutat, eventual, și de ample lucrări de reconstrucție ecologică, în Deltă există toate condițiile pentru a se forma și stabiliza un alt ecosistem, cu un ciclu de viață complet diferit. Ce te faci, îl belești și pe ăsta, sperând că, cu multă răbdare, muncă și ceva noroc, o să revii la ce era înainte? E complicat, mai bine zici mersi că mai ai Delta (ca fapt divers, ajuns în Anglia, printre arhitecți peisagiști, am rămas oleacă mirat că a trebuit să le explic ce e aia - nu din cauză că nu erau oameni citiți, ci mai degrabă focusați pe aspectele practice ale proiectelor la care lucrau și care n-au implicat niciodată un sistem așa de rar precum delta) și te apuci să faci mici ajustări locale, că na, cu schimbările faraonice ne-am cam lămurit cum stă treaba.
Buletin de Tulcea
Raportat la alți colegi tulceni (și la așteptările lui taică-miu), pot să zic cu regret că am trecut prin Deltă ca un turist de weekend. Nu s-a lipit. Singura chestie mai deosebită e că aveam bilet gratis pe catamaranul spre Sulina, pe motiv de buletin de Tulcea. Când eram mai mic mi se părea foarte pitorească sărăcia lucie a localnicilor - așa-i când ai doar Tom Sawyer în cap și mersul în picioarele goale ți se pare șmecheria supremă. Crescând mai mare, a început să mi se pară de neînțeles situația - ai un loc unic în Europa, iar tu ca stat îți bagi picioarele în el. Vorbesc de după ’89, că ce a fost înainte - ruinele fără geamuri ale blocurilor de patru etaje, cu care visa Ceaușescu să urbanizeze populația Deltei și prin care în prezent se refugiază de soare caii și măgarii, stau mărturii mai mult decât suficiente.

Porto franco

E diferență sensibilă între Sulina și Sfântu Gheorghe, dar Sulina mi se părea cam urban pentru gustul meu de (fost) corturist. Nu zic, are un farmec aparte și Sulina. A fost oraș de seamă la viața lui, declarat porto franco de otomani prin 1870, se vede după calitatea fostelor clădiri administrative, acum în ruină, că a avut zile excelente. E și un cinema, chiar pe faleză, acum în renovare. După ce a pus doamna Udrea piatră cubică la Sulina, să nu-și mai murdărească tocurile cu glod, modernizările au continuat și mai și. Pentru localnici a fost mană cerească, așa că o să încerc să mă bucur și eu odată cu dânșii. Hai să nu fiu nasol, e fain și la Sulina, îmi e dor de caii aia semi-sălbăticiți care fac trop-trop agale, pe la miezul nopții, pe faleză, dacă tot nu le zice nimeni nimic.

La Sfantu’ e tare mișto

Dar stai, că parcă aveam în cap celălalt loc. La Sfântu e tare mișto. Cum te dai jos de pe vapor - „Pasagerul”, așa cum îl denumesc localnicii - vezi cam nimic. Exact asta îmi place să văd, când mă duc într-un loc presupus sălbatic. Nu drumuri pietruite, nu front (semi) continuu la apă. Dacă ai ghid (să trăiască domnu’ Nichiforovici) sau ești deja magnetizat, te împiedici imediat de o împrejmuire din panouri metalice înalte, care se dovedește a fi bastionul localnicilor, dosit, dar oarecum la vedere (la doi pași mai încolo e și cârciuma pentru turiști, deschisă, primitoare, curată, scumpă). Nota zece, lucrurile sunt organizate pe căprării, ca la armată. În incintă, departe de ochii turiștilor (nimeni întreg la minte n-ar veni să cerceteze cam ce se petrece în dosul fierătaniilor ălora ruginite), localnicii beau votcă Săniuța (zisă și „genocid”) cu soarele în cap și jucând șah. Mișto combinație. Cred că m-am băgat și eu la o partidă-două, nu mai țin minte (firesc). Țin minte doar că am fost îndemnat prietenește să mai studiez. Asta e, dacă n-am noroc la băutură sau la șah, poate o să am la femei, vorba lui Eliade, om trecut prin viață. De la Sulina poți ajunge la Sfântu dacă o iei frumușel pe dig și mergi binișor câteva ore (5-6, cu totul cam 30 km). E fain drumul, super zen, te cam bate soarele în scăfârlie, că na, dacă e dig de beton, nu prea-s copaci, numai stuf, stânga-dreapta cât vezi cu ochii, dar merită. Mai puțin dacă te întâlnești cu vreun evadat de la Poarta Albă, după cum mi s-a relatat. N-am avut plăcerea, așa că nu pot să dau detalii. Chiar dacă sunt, nu-i invidiez. E clar că nu te găsește nici mama patrulei prin coclaurile alea, dar te cam mănâncă insectele în timp ce tu ești la dietă de stuf și apă stătută. Viața nu e dreaptă, csf!
Sulina și Sfântu Gheorghe sunt cazuri speciale, nici nu știu dacă le-aș baga în aceeași oală cu restul Deltei. Au avut parte de tratament preferențial, ca să zic așa. Amândouă au avantajul de a fi la vărsarea Dunării în mare, deci ai un ecosistem complex (format dintr-o combinație de ecosisteme și eco-tonuri naturale și artificiale, cum ar fi de apă de mare, eco-tonuri terestre, mlaștini, zone ușor inundate, diguri etc.), apa e salmastră, țânțarii - teoretic - mai puțini (aerul de mare nu prea le priește, dânșii nu sunt ca noi), ai marea în față, cu răsărituri ca la TV și tot tacâmul (apropo, plaja e absolut incredibilă - mergi în apă, către larg, și aproape că nu mai vezi uscatul - panta e foarte lină, nu cred că am mai văzut ceva similar niciunde), având sălbăticia Deltei în spate.

Braconajul, un mod de viață

Plasele mono-filament sunt niște scule de pescuit ce capturează tot ce mișcă, de la puiet la pește adult, fără discriminare (adevărate capcane ale biomasei piscicole, au apărut la pe la mijlocul anilor ’80, în Epoca de Aur, importate de la colegii iugoslavi). Puiet, care se aruncă, că n-ai ce să faci din el. Problema e că atunci când îl arunci e deja mort, deci mare cruce. Nu știu cine mi-a răspuns (cred că un localnic din Sf. Gheorghe, la o cinzeacă) când l-am întrebat, că da, dom’le, normal că se poate elimina braconajul din Deltă, e chiar simplu. Cum? Scoți oamenii. Pe toți. Când n-o să mai rămână picior de om (patrulă, localnic, turist etc.) în Deltă, atunci o să dispară și braconajul. Radical. Deci, cred că va trebui să învățăm să conviețuim cu braconajul, cum facem și cu țânțarii. Zic unii: pai, stai, nene, dar avem câteva (Garda de Mediu - Comisariatul Rezervației Biosferei Delta Dunării, Poliția de Frontieră, ANPA - Agenția Națională pentru Pescuit și Acvacultură) poliții și patrule care tot patrulează - alea ce fac? Păi ce să facă, nesupravegheate de nimeni, ia ghici? Oameni suntem, nu tre’ să mănânce și gura la familiile lor ceva? Întreb.