Casa cu atelier de gravură

Text: Ioana BELDIMAN
Fotografii: Răzvan HATEA

Creație a arhitectului Alexandru Clavel (1877, Iași - 1916, București), casa gravorului Gabriel Popescu (1866-1937), aflată la 12 km nord de Târgoviște, în comuna Vulcana-Pandelea, este începând din 1972 muzeu de artă, având și statutul de monument istoric¹. A fost construită între 1902-1905 prin voința și implicarea comanditarului care realiza astfel atingerea unei ținte ce și-o propusese încă din vremea studiilor sale pariziene (1894-1900). Printr-un proiect al Complexului Național Muzeal „Curtea Domnească” Târgoviște împreună cu Institutul Național al Patrimoniului, în intervalul 2015-2016, casa a fost supusă unor importante operații de restaurare și conservare, grație cărora și-a redobândit o identitate foarte aproape de cea inițială², potrivită cu statutul de monument istoric și cu misiunea muzeală prevăzută prin donarea către stat, în 1969.

Proiectându-se pe fundal de vegetație, alături de casa țărănească a părinților, de copaci bătrâni și vestigiile din piatră ale vechii fântâni, conacul cu atelier de artist construit din lemn și cărămidă (materialele zonei), pe un soclu din calcar de Dobrogea³ - se impune privitorului printr-o volumetrie geometrică compactă și prin efectul expresiv conferit de cromatica lemnului de stejar ceruit⁴. Fațada principală, orientată vest, evidențiază ca piesă principală a întregului ampla logie din lemn de deasupra intrării, prin aducerea ei în față, în raport cu spațiul de la parter rămas în retragere. Parapetele traforate în grilă conferă logiei o prezență aeriană ce încununează construcția, deschizând, peste și prin vegetație, perspectiva spre dealurile din față, de peste drum. Soluția compozițională a ansamblului, cu nota ei de eleganță, poartă neîndoielnic marca inspirată a arhitectului Clavel, renumit în epocă printre arhitecții și artiștii bucureșteni pentru talentul de a concepe plastica decorativă a unei clădiri și de a pune în valoare expresivitatea caldă a lemnului.

Clădirea a fost ridicată pe pământul casei părintești, situat „pe mal”, așa cum cei din Vulcana denumesc locul (malul pârâului Valea Neagră), în apropierea dealului pe culmea căruia se găsea Schitul Fusea (datând din secolul al XVIIIlea) cu Biserica Înălțarea Maicii Domnului, re-zugrăvită către 1860 de meșterii „Ilie și Pârvu ot Târgoviște”. Aici, preotul Grigore Dumitru, tatăl gravorului, slujise o viață întreagă, decedând la 2 aprilie 1902. Stabilise împreună cu fiii săi împărțirea pământurilor⁵ al căror posesor devenise prin Legea Agrară din 1864. Pentru Gavrilă, cel de-al patrulea copil al soților Grigore Dumitru și Maria (fiica preotului Vasile din Pietrari), erau prevăzute terenul pe care părinții își construiseră propria lor casă (1873)⁶ și alte fâșii de pământ, unele cu livezi de pruni, cu vie, din proximitate.

Tânărul artist, proaspăt întors din capitala Franței, încununat de distincțiile primite pentru gravură în cadrul Expoziției Internaționale de la Paris 1900⁷, dorea să-și construiască destinul de artist în țară, împărțindu-se între Capitală (urma sa fie angajat gravor la Fabrica de Timbre, apoi profesor la Școala de Arte Frumoase) și locurile natale, de care era funciarmente atașat și care dispuneau din fericire de legătură feroviară directă cu Bucureștiul. Acolo unde se născuse dorea să-și ridice o casă în care să se dedice gravurii și să-și trăiască viața de familie în centrul căreia o vedea pe franțuzoaica Marthe. Încă dinainte de 1900, Gabriel Popescu⁸ a nutrit gândul de a o cere în căsătorie pe Marthe Canazin, sora colegului și prietenului său de la Academia Julian, fotograful Raoul Canazin (1877-1935). Casa nouă și frumoasă, conacul de la Gura Vulcănii, de lângă vechea capitală a Țării Românești, era gata spre a primi tânărul cuplu, atunci când are loc căsătoria, la 27 septembrie 1906, în sudul Franței, în localitatea Miradoux din departamentul Gers. În această casă cu atelier de gravură se va desfășura bună parte din viața cuplului împreună cu copiii, mai ales la cele două extremități cronologice, la început (1906-1917) și la final (1934-1937).

Casa de artist

Elaborarea în diverse variante a planurilor viitoarei construcții și urmărirea șantierului au concentrat întreaga voință și pricepere a tânărului artist, care se dedică unui astfel de efort în paralel cu realizarea comenzilor de gravură și medalii pe care le primește, acum, în primii ani ai secolului, din partea lui Spiru Haret, ministrul instrucțiunii publice. În acest scop își părăsește slujba de gravor al Fabricii de Timbre din București, unde a lucrat între 1 aprilie 1901 - 1 aprilie 1902, după ce în prealabil se ocupase de dotarea tehnică a acestei fabrici cu prese alese de el la Paris, cumpărate apoi de statul român.

Preocupat de configurarea viitorului său atelier ce urma să fie placa turnantă a casei, să fie generos ca spațiu și luminozitate, Gabriel Popescu concepe programul viitoarei construcții, într-un moment în care în Europa Occidentală și Centrală, dar și la București, ideea casei atelier de artist era în discuție în mediile artistice, fiind considerată o entitate necesară a vieții artistice moderne. În vremea studiilor sale la Ecole des Beaux-Arts și la Académie Julian, Gabriel Popescu aflase - se vorbea între elevii artiști și se anunța în ziare - ceea ce profesorul de

pictură al Școlii, Gustave Moreau (1826-1898) pregătea din 1895 începând: transformarea casei părintești unde își avea micul atelier (în zona Pigalle, 14 rue de La Rochfoucauld), într-o clădire cu două etaje ce includeau trei ateliere spațioase, vitrate către nord, destinate să adăpostească picturile artistului și mobilierul special conceput de el, pentru expunerea și depozitarea desenelor. După moartea sa, întregul edificiu urma să primească, prin testamentul către stat, statutul de casă-muzeu de artist, ceea ce s-a și petrecut în 1903, când Muzeul Gustave Moreau și-a deschis porțile⁹.

Dar și alte locuințe în care trăiseră scriitori sau artiști erau pregătite la finele secolului al XIX-lea să fie deschise publicului, înscrise într-un statut de muzeu aparte, fie cel de casă memorială (Maison de Victor Hugo, Paris, 1902/1904) fie cel de casă de artist, atunci când era concepută sau nu, chiar de acesta, fiind prezentat/reconstituit creuzetul operei, atelierul, în măsura în care a fost păstrat sau a putut fi reconstituit (Maison - Musée Emmanuel Lansyer, Loches, 1902; Maison - Musée Gustave Moreau, 1903 ș.a.; RembrandtHuis, Amsterdam, 1911).

La București, prima casă concepută de un artist având în program și atelierul de creație a fost casa pictorului Theodor Aman (1830-1890), devenită muzeu la 18 ani după decesul artistului, dar deschisă publicului din 1904, beneficiind de atunci începând de un custode ales de Ministerul Instrucțiunii din lumea artiștilor și scriitorilor. Casa lui Aman și a soției sale, Ana Politimos, se ridica în 1869 pe strada Clemenței (pe terenul de zestre al Anei) după schițele lui Aman și prin contribuția arhitectului-conductor Fr. Scheller și a sculptorului Karl Storck, având trei ateliere. Cel spațios de la parter, cu ferestrele orientate spre stradă (nord), era dedicat realizării pânzelor de mari dimensiuni, expunerii lucrărilor și a recuzitei/decor a unui atelier de pictor (mobilier specific, arme orientale și covoare, costume tradiționale etc.); îndeplinea și funcția de salon de primire a vizitatorilor iubitori de pictură. La același nivel, o încăpere destinată gravurii adăpostea presa și sculele necesare. La etaj, deasupra atelierului mare, se afla atelierul mic, potrivit intimității creației, în care Aman se retrăgea în solitudine, concepându-și lucrările. Același ministru al instrucțiunii, Spiru Haret, susținut de Ana Aman, vor reuși în 1908 să acorde casei statutul de muzeu public (fără ca dorința lui Aman să se fi exprimat expres în acest sens, după știința noastră).

În anii în care se construia casa de la Gura Vulcănii, Gabriel Popescu a avut în față exemplul casei lui Theodor Aman, nu atât ca muzeu¹⁰, ci mai ales ca maison d’artiste. Cunoștea bine locul, cu atât mai mult cu cât la 15 februarie 1905

gravorul era numit custode al Casei Aman (urmându-i în această poziție apoetului Șt. O. Iosif), post pe care însă îl părăsește repede, spre a se ocupa de comenda oficială în curs a portretului gravat al regelui Carol I. Se va reîntâlni cu Muzeul Aman în repetate rânduri în anii profesoratului la Școala de Arte Frumoase, când va utiliza un timp atelierul de gravură al maestrului pentru imprimarea lucrărilor elevilor. Alte exemple de case memoriale și de case de artiști (cu sau fără ateliere) ce existau în lumea italiană (Muzeul gipsurilor și Casa natală a sculptorului Antonio Canova la Possagno, Veneto; Casa Buonarroti, Florența; Casa lui Raffaello, Urbino etc.), în cea germană (Casa lui Albrecht Dürer, Nürnberg, 1871) etc. erau adesea subiecte pentru presa epocii, cel puțin ca știri¹¹.

Casa Gabriel Popescu de la Gura Vulcănii este prima casă de gravor de la noi. Vastul atelier de gravură situat la etaj era dotat cu presă din lemn proiectată de artist după planșele gravate de Abraham Bosse (secolul al XVII-lea). Pentru lucru existau două mese mari (una de brad, alta de stejar), planșetele pentru gravarea plăcilor, sela, un dulap cu zece uși instalat pe peretele nordic, sub luminator, conținând scule și recipiente cu diverse substanțe necesare executării operațiunilor specifice. La 1905, când este gata, devine una dintre foarte puținele case-atelier de artist din România, fiind construită la circa patru decenii după cea a lui Theodor Aman (vizitabilă), după casa lui Nicolae Grigorescu de la Câmpina (neaccesibilă, artistul fiind în viață)¹² și ulterioară casei cu atelier somptuos a lui G. D. Mirea, de la Șosea (c. 1900), se pare operă a arhitectului Ion Mincu¹³. Ea va fi urmată foarte repede, în 1907-1916, de locuința cu două ateliere (acestea, separate de spațiul locuibil propriu-zis) a soților Cecilia Cutzescu și Frederick Storck, ridicată la București în strada Vasile Alecsandri nr. 16, tot după planurile lui Alexandru Clavel. Dar, după toate evidențele, concepția casei urbane din strada Vasile Alecsandri și a decorației plastice de tip istorist a fațadelor purta marca opțiunilor estetice ale soților artiști, cu totul diferită de ceea ce Alexandru Clavel realizase după gustul său în zona rurală, în acord cu natura din jur și cu comanditarul.

Este de la sine înțeles că, în fiecare dintre aceste cazuri, raportul dintre contribuția artistului comanditar și cea a artistului arhitect s-a configurat în dozaje diferite, opera rezultată fiind expresia unei sinteze operate din două direcții.

Arhitectul Clavel

Gabriel Popescu l-a întâlnit pe arhitectul Alexandru Clavel la București către 1900-1901, probabil în cercul de la Kübler, cafeneaua literaților (Caragiale, Al. Macedonski, Al. Bogdan-Pitești, Virgil Cioflec, Șt. O. Iosif, Al. Vlahuță, Ion Minulescu, Oscar Obedeanu etc.) și a plasticienilor (Ștefan Luchian, Oscar Spaethe, Dimitrie Paciurea, Nicolae Vermont, Nicolae Petrescu-Găină ș.a.), în ambianța societăților „Ileana” și „Tinerimea Artistică” ce reunea artiști și critici întorși de la studii de la Paris și München și al căror crez era „Buni artiști, buni camarazi”. Acești artiști tineri fondatori de societăți doreau să-și pună crezul în slujba unei vieți artistice moderne după model occidental, în țara tânără în care totul era de construit, inclusiv o școală națională în domeniul artelor frumoase și în cel al arhitecturii. Funcționau între ei, izvorâte din încrederea și admirația pentru talentul și vocația celuilalt, recomandări pentru comenzi, cele mai multe devenind, odată finalizate, puncte de reper ale artei noastre moderne de la început de secol XX. În acest sens, relațiile de apreciere și susținere între Ștefan Luchian - pictor, A. Clavel - arhitect, Oscar Spaethe - sculptor, Dimitrie Paciurea - sculptor, Virgil Cioflec - poet și critic de artă, au stat la baza unor opere precum: Capela Stolojan (Cimitirul Bellu) de Clavel și Paciurea, alegerea sculptorului fiind datorată lui Clavel; bustul lui Luchian de Paciurea, la recomandarea lui Virgil Cioflec; ciclul Anotimpurile, panouri decorative pentru casa juristului - deputat liberal Victor Antonescu, de Luchian, la recomandarea lui Clavel ș.a.

Se mai pot detecta și alte categorii de lucrări, precum portretele pe care artiștii și le fac reciproc, conform unei cutume din ateliere (Paciurea, Portretul lui Luchian; Oscar Spaethe, Portretul lui Luchian, Portretul arhitectului Clavel¹⁴ ș.a.), sau comenzile adresate unii altora și în această categorie putem înscrie casa-atelier Gabriel Popescu, de arhitect Clavel. Prin 1901-1903, cei doi se întâlneau mereu, locuind amândoi în Piața Victoriei, în noua clădire a Palatului Funcționarilor Publici, proiectată în stil neoromânesc, de arhitecții Nicolae C. Michăescu și Alexandru Clavel, acestuia din urmă revenindu-i cel puțin proiectul lungului pridvor din lemn ce marca fațada principală la ultimul etaj.

În viața artistică a Bucureștiului de început de secol, Clavel era o figură vie, originală prin creație și prin temperamentul de „boem incorigibil”¹⁵, inventiv și plin de har, cultivat și poliglot. Rememorând întâlnirile sale cu Clavel, Toma T. Socolescu consemnează: „ […] în el era acel quelque chose d’impondérable al lui Alberti sau, cum s-a exprimat Caragiale despre artistul I. Anestin, [era] fire de adevărat meșteșugar subțire”¹⁶.

Clavel era fiul literatului francez Auguste-Richard Clavel (n. 1847, comuna Orban, departamentul Tarn, Franța - ?). Mama sa, Jane Marie, născută Meves¹⁷, era englezoaică. Nu știm în ce context, Aug.- R. Clavel s-a stabilit mai întâi la Iași, unde în anii 1870 a fost profesor de limba și literatura franceză în familiile boierești Cantacuzino și Pallady¹⁸, apoi la București, unde îl găsim către 1880-1900, reîntorcându-se ulterior în Franța. Poet de limbă franceză, ziarist la

Etoile Roumaine, Auguste Clavel a aderat la cercul și cenaclul simbolist ale lui Alexandru Macedonski¹⁹, frecventate un timp și de pictorul Ștefan Luchian²⁰ care va deveni bun prieten cu fiul literatului, cu Alexandru, arhitectul²¹. Destinele celor doi artiști de structură romantică rămân legate și prin dramatica lor dispariție, aproape concomitentă, în același an 1916.

Alexandru Clavel a fost emul al arhitecților Ion Mincu și Giulio Magni, în atelierele cărora a lucrat. Era apreciat cu precădere pentru vocația sa în domeniul decorației arhitecturale. Preocupat de adaptarea în cadrul unui stil național a elementelor tradiționale și a celor de sursă directă, bizantină, a îmbrățișat lecția lui Ion Mincu, personalitate puternică și charismatică. Nu a trecut neobservată de contemporani cultivarea de către Clavel a unei dorite asemănări cu chipul lui Mincu, prin coafură, mustață, barbă, prin silueta subțire, probabil și prin vestimentație.

Alexandru Clavel ajunsese la aceste opțiuni stilistice poate și în dialog cu arhitecții străini lucrând în București (Paul Gottereau, André Lecomte du Nouy), atrași de ideea unei arhitecturi regionaliste în curs de elaborare, teoretizată și recomandată de profesorul lor Julien Guadet, de la Ecole des Beaux-Arts. Prin Giulio Magni își descoperise capacitatea de a exploata expresivitatea lemnului, de a elabora în acest material tradițional sisteme decorative inspirate din crestăturile populare precum cele ale casei lui Mogoș aflată în Muzeul de Artă Națională²².

Cu Gabriel Popescu aveau împreună idealul stilului național dezbătut cu entuziasm la început de veac și implicit opțiuni estetice bazate pe alegerea materialelor tradiționale, pe eleganța sobră a detaliului decorativ, stilizat. Admirându-l pe Clavel, Gabriel Popescu îi încredințează proiectul casei sale de la Gura Vulcănii, acordându-i, credem noi, totală libertate în concepția artistică.

Oportunitatea de a crea o arhitectură în cadru natural conferă acestei libertăți o exuberanță prezentă în proporțiile fericite dintre volumele principale, dintre plin și gol, în desenul inspirat al grinzilor masive din stejar crestate, ce se boltesc la intrarea în casă și susțin pridvorul, ușor curbate. Eleganța construcției volumetrice este susținută de restrângerea la esență a vocabularului decorativ, ceea ce trimite prin procedeul estetic al sobrietății la opera supremă a lui Clavel, Capela Stolojan (1912, Cimitirul Bellu), concepută împreună cu Dimitrie Paciurea, autor al hieraticei
Adormiri a Maicii Domnului pentru care arhitectura în piatră a lui Clavel devine receptacol.

Comanditar și arhitect făceau amândoi parte din generația celor care vor înfăptui România Mare și crezul lor a exprimat idealul unei perioade istorice. Alegerea de către Gabriel Popescu a lui Alexandru Clavel ca arhitect al casei de la Gura Vulcănii se explică prin asemenea argumente contextuale, ca și prin recunoașterea de către tânărul gravor a înzestrării artistice deosebite a prietenului său cu ascendență occidentală, voce originală în aria de căutări a stilului neoromânesc.

Proiect și realizare

O pagină de schițe din carnetul lui Gabriel Popescu, databil către 1903-1904, conservat la Muzeul din Târgoviște dă in nuce ideea arhitecturală ce se va realiza cu modificări în ceea ce privește dimensiunile: un volum pe două niveluri, care încorporează la parter un mic pridvor deasupra căruia se află o logie de dimensiuni moderate²³. În plan este adosat către sud un dreptunghi cuprinzând sufrageria, bucătăria și o ieșire din bucătărie la est. Pe latura de nord sunt indicate un salon, un birou, încă o încăpere. Accesul principal se face pe latura de vest, prin intermediul unui mic pridvor ridicat cu câteva trepte deasupra nivelului terenului. Din pridvor se accede direct în casa scării care comunică cu salonul, biroul și sufrageria. Scara balansată este poziționată în centrul de greutate al planului, soluție abandonată în proiectul final. Fațada din desen - văzută probabil dinspre sud-vest, așa cum avea să fie construită - pune în evidență dorința de a face o arhitectură neoromânească, ceea ce prin distilare se va regăsi în formula definitivă. Partea care se ridică pe două niveluri cuprinde casa scării și spațiile celor trei încăperi de la parter, cu fațadă la nord, volumul dinspre sud rămâne la nivel de parter. Ulterior, scara balansată, având structură din lemn de stejar și trepte din brad, va fi amplasată ca o anexă pe latura de nord.

Dacă în schița comentată, poziția atelierului nu apare evidentă, este de bănuit că era gândit în partea de nord a casei, la etaj. În final, prin decantare, autorii (beneficiarul și arhitectul) vor conferi atelierului poziția de piesă principală a clădirii, la interior, la exterior impunându-se logia. Este adoptată o soluție în care atelierul se dezvoltă generos, pe direcția nord-sud, în jumătatea de est a construcției, acoperind peste 50 metri pătrați (5,41 m x 10,27 m). Orientarea nord-sud permite acestui spațiu să aibă către nord o fereastră mare, dublată în planul acoperișului de un luminator. Suprafețele vitrate sunt situate în planuri diferite, astfel încât lumina neutră de nord, cerută de un atelier de artist, să pătrundă cât mai adânc în încăpere. Pe fațada de sud este tăiată în axul peretelui o a doua fereastră („uzuală” de această dată, de 1,5 x 1,75 m), cu lumină diurnă controlabilă prin draperii și perdele. Fațada de est rămâne oarbă. În acest fel, o întreagă orchestrație a luminii răspunde programului.

Analizând premisele ce și-au spus cuvântul pe parcursul conceperii clădirii, putem observa mai multe aspecte.

Prin pregătirea sa de conductor desenator, absolvent al Școlii de Poduri si Șosele, Gabriel Popescu avea practica și cunoștințele cerute de evoluția unui șantier de construcții. Lucrase în această calitate în 1891-1892 sub conducerea lui Ion Mincu, pe șantierul Școlii Centrale, participase apoi la construcția liniei ferate Iași-Vaslui²⁴. Mai târziu, elev la Beaux-Arts la Paris, îi va scrie tatălui său să pregătească și să urmărească după indicațiile date de el fabricarea cărămizilor în sat, la Gura Vulcănii. Erau exerciții pregătitoare pentru adunarea materialelor de construcție necesare viitoarei sale case.

În lipsa unor documente explicite, o fotografie edificatoare făcută de arhitectul Clavel către 1904, ne dezvăluie din mecanismul de funcționare a șantierului, împărțirea sarcinilor: în față, jos, cu planurile desfășurate în mână, îl identificăm după toate probabilitățile pe Rafaele Mandolini (1867-1922), probabil antreprenorul șantierului, adus de arhitect²⁵. Membru al comunității italiene din Târgoviște, activ aici și în zonă²⁶, Mandolini lucra în aceeași perioadă cu arhitectul Clavel²⁷, în calitate de antreprenor al construirii Poștei²⁸. El a ales probabil, pentru casa de la Gura Vulcănii, piatra pentru soclu, un calcar dobrogean mult mai rezistent decât cel provenind din carierele Munteniei. Sus pe acoperiș, între țăranii localnici care au lucrat la ridicarea casei se află beneficiarul, cel care îi îndruma îndeaproape, îndeplinind în mai multe etape sarcinile unui diriginte de șantier. Numele acestor țărani sunt consemnate de gravor într-unul dintre carnetele sale: Ilie Glodeanu, Ion Stoica Petrescu, Ilie Gaiță, Ion Voicu Dinu, Ion al lui Grigore, Vasile Voicu, Dumitru Raiu Măntescu, Raiu Măntescu, Toma Vintilescu, Niculae Ion Dumitru Vlad, Dumitrică Crăciunoiu, Niță Dumitru Vlad. Au fost scoase din uitare de Elena Diaconu, muzeograful casei-atelier Gabriel Popescu²⁹.

Mai târziu, în vara anului 1910, se vor face unele completări de lucrări la interior: pentru montarea mozaicului în zona bucătăriei, operațiune pentru care este solicitat - desigur tot la recomandarea lui Clavel - mozaicarul italian Mazzero, sau pentru montarea unor cadre de ferestre și uși, tâmplarul Niculescu³⁰.

Legată de nașterea acestei case, prietenia dintre comanditar și arhitect se va cimenta și în mod simbolic, Daniel, primul copil al cuplului, va fi botezat de Clavel în noiembrie 1907, în casa cea nouă și frumoasă, pe care arhitectul o concepuse după cum o cerea gustul și crezul său, cărora comanditarul le face o reverență.

NOTE

1 Casa devine muzeu public în 1972 cu titulatura de Casa atelier gravor Gabriel Popescu, ca urmare a donațiilor către
Comitetul de cultură județean Dâmbovița, făcute de familie: nepoata de frate a artistului, avocat Elisabeta Popescu,
donează casa în 1969, iar soția și copiii artistului, desene și gravuri, arhivă, mobilier. Muzeul este secție a Complexului Național Muzeal „Curtea Domnească” Târgoviște. Este monument istoric, clasat DB-IV-m-A-17824.
2 Manager al proiectului de restaurare: inginer Petre Cercel. Conducători ai șantierului de restaurare: ing. Petre Cercel și arhitect Dan Lăcătuș. Restaurarea s-a realizat având drept consilier pe domnul arhitect Corneliu Ionescu, nepotul donatoarei casei.
3 Se presupune că piatra folosită la soclu provine din carieră dobrogeană, informație comunicată (15 oct. 2021) cu
amabilitate de domnul inginer Petre Ciurel.
4 În ultimele decenii, anterior restaurării din 2015-2016, logia a fost vopsită în alb (culoare de ulei) ceea ce a falsificat imaginea inițială a ansamblului conceput de Alexandru Clavel și Gabriel Popescu.
5 Aceasta se va împlini juridic printr-un act de partaj voluntar făcut între cei cinci frați (Gabriel, Haralambie,
Niculae, Ion, Mihail), la 10 august 1908, Vulcana Pandele (Arhiva Ioana Beldiman).
6 Astăzi reconstruită în cadrul Proiectului și a Șantierul de restaurare a ansamblului, 2015-2016.
7 Medalia de bronz /mențiune onorabilă la Salonul din Paris pentru gravura Portretul Marthei Canazin.
8 Așa este numit în acte începând cu perioada studiilor sale de la Școala de Poduri și Șosele din București (1886-1888).
9 Geneviève Lacambre, Maison d’artiste, maison - musée. L’exemple de Gustave Moreau, Paris, RMN, 1997.
10 Nu există mărturii lăsate de gravor privind dorința sa de transformare a casei în muzeu. De altfel, începând din
1923, prin vânzare, casa nu a mai aparținut gravorului, ci fratelui său, inginer Ion Grigore Popescu, tatăl donatoarei
casei, avocat Elisabeta Popescu. Pentru istoricul casei de după 1908, v. Elena Diaconu, „Casa Atelier gravor Gabriel
Popescu, momente, 1902-2017”, comunicare susținută în cadrul Sesiunii Naționale de Comunicări Științifice, „Rolul
muzeelor memoriale în muzeografia românească”, Vălenii de Munte, 2017 (manuscris în arhiva Complexului National Muzeal „Curtea Domnească” Târgoviște).
11 Pentru tema casei-atelier, v. Francis Haskell, „Artisti e musei nell’Europa del secolo XIX”, în Le metamorfosi del gusto, Torino, 1989, p. 208-223; Anne Pingeot, „Les sculpteurs créent leur propre musée”, in La jeunesse des musées, cat. expoziție, RMN, Paris, 1994, p. 259-264;
12 Reconstruită modificat după al Doilea Război Mondial, casa lui N. Grigorescu devine muzeu public în 1957, prin acordul stabilit între Gheorghe N. Grigorescu, fiul maestrului, și statul român.
13 Pentru aceasta din urmă, vezi Petru Mortu, Anamaria Mortu, „The History of the Mirea - Miclescu House between Stories and Documents”, în volumul Arhitectură, restaurare, arheologie. In honorem Monica Mărgineanu Cârstoiu, Ed. A.-R. A. , București, 2021, p. 336-380.
14 Bustul arhitectului Clavel, bust în bronz de Oscar Spaethe, a fost prezentat în Expoziția Tinerimii Artistice deschisă în 1907, la Ateneu, nr. catalog 189, nereprodus. Imaginea lucrării a apărut în revista Luceafărul, nr. 16, 1907, p. 341, reluată în pagina Alexandru Clavel, Wikipedia, 3 mai 2021. În pagina din Wikipedia apar o
serie de informații biografice noi, având desigur ca sursă arhiva descendenților arhitectului Clavel, amintită de mai multe ori.
15 Toma T. Socolescu, Fresca arhitecților care au lucrat în România în epoca modernă, 1800-1925, vol. I, manuscris dactilografiat, 1955, p. 282, Biblioteca U.A.R.
16 Toma T. Socolescu,op. cit., p. 282.
17 V. pagina Alexandru Clavel (1875-1916), Wikipedia (mai 2021), consultată în octombrie 2021. Conține o serie de date necunoscute până acum referitoare la biografia arhitectului, sursa declarată fiind arhiva familiei Clavel.
18 La Iași a fost profesorul de limbă și literatură franceză al viitorului pictor Theodor Pallady, v. Mihai Ispir, Theodor Pallady, Ed. Meridiane, 1987, București, p. 8, 72 (nota 25).
19 A publicat poezii în limba franceză în revista Literatorul, contribuind - credea Macedonski - la „a pune literatura română pe plan mondial”, v. George Călinescu, Istoria literaturii române dela origini până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1941, p. 456.
20 Theodor Enescu, „Simbolismul și pictura”, in Pagini de artă modernă românească, Ed. Academiei, București, 1974, extras, p. 34.
21 Vezi corespondența Luchian-Clavel în Marin Mihalache, antologie și prefață, Mărturii despre Luchian, Ed. Meridiane, București, 1966, p. 22-24, 39-40.
22 Este cazul tâmplei catedralei din Calafat comentată în 1908 de cronicarul Spiridon Antonescu: „Așa cum e casa meșterului Mogoș din Muzeul de Artă Națională. Desigur că arta națională a câștigat mult din această reînviere a ei într-o tâmplă de biserică, opera domnului Clavel” (Spiridon Antonescu, „O tâmplă de biserică de A. Clavel”, in Viața românească, an III, vol. X, nr.7/iulie 1908, p. 101).
23 Ținând cont de libertatea desenului, presupunem că schițele acestea sunt făcute de Alexandru Clavel în carnetul beneficiarului. Nu știm dacă s-a mai păstrat undeva proiectul final al lui Clavel.
24 Tot în această perioadă, fascinat de personalitatea lui Ion Mincu, reușește pe primul loc la concursul de admitere la secția de Arhitectură din cadrul Școlii de Arte Frumoase (unde Mincu era profesor), pregătirea tehnică și talentul său la desen, remarcat de profesorii Școlii de Poduri și Șosele, îi acordau toate atuurile. Nu poate însă continua studiile de arhitectură fiind necesar să se întrețină printr-o slujbă care nu-i permitea frecventarea regulată a
cursurilor, cerută de regulament.
25 Daniel Popescu, fiul artistului, însemnare, 1978 (Arhiva Ioana Beldiman).
26 Ruxandra Nemțeanu, „Interferențe culturale. Antreprenori și meșteri italieni protagoniști ai stilului neoromânesc”, în Revista Monumentelor Istorice, nr. 1-2/2010, p. 35.
27 A. Clavel a ocupat poziția de arhitect șef al Poștelor, numit în această calitate de directorul general al Poștelor, arh. Grigore Cerchez. Vezi Toma T. Socolescu, „ A. Clavel. Câteva note”, în Arhitectura, anul IV, 1925, p. 14-15. Probabil în echipa de execuție de la Poșta din Târgoviște au figurat mai mulți italieni (constructori și meșteri excelenți), dintre care arhitectul Clavel a ales pe antreprenor și pe unii meșteri și pentru casa de la Gura Vulcănii.
28 Însemnare de Daniel Popescu în carnetul de schițe evocat.
29 Vezi Elena Diaconu, „Casa Atelier gravor Gabriel Popescu, momente, 1902-2017” (manuscris în arhiva Complexului National Muzeal „Curtea Domnească” Târgoviște). Aduc mulțumiri doamnei Elena Diaconu pentru sprijinul acordat cu generozitate, în adunarea și verificarea unor informații figurând în acest articol. Vezi și Arhiva Gabriel Popescu, Complexul Național Muzeal „Curtea Domnească” Târgoviște, carnete de schițe.
30 Nume pomenite cu misiunea fiecăruia de către Gabriel în scrisoarea sa către Marthe, 5 septembrie 1910 (arhiva Ioana Beldiman).