Aluviuni

Privesc de minute bune imaginea de pe copertă: un pământ sterp, o plajă îngustă, câteva cărărui făcute cu pasul, singurul semn care trădează prezența omului. Mă uit la toată acea paletă de albastru și la orizontul încețoșat care domină imaginea. Nu este nimic solemn în această imagine și totuși sub ochii noștri, în fiecare secundă, un râu își încheie menirea, aceea de a sfredeli munți, de a inunda câmpii, de a hrăni tot ce este viu, ca până la urma să ajungă să se verse în mare. Suntem la capătul Europei, la Sfântu Gheorghe, unul din locurile în care Dunărea se varsă în mare. Dunărea care nu este doar al doilea cel mai mare râu al Europei, străbătând 10 țari, ci și un râu al memoriei noastre colective, al istoriei și al diversității culturale. În apele sale se reflectă istoria din cele mai vechi timpuri, de când era granița de Nord a Imperiului Roman, până în zilele noastre, când îl percepem ca pe un simbol al Europei Centrale și de Est.
Apele Dunării rostogolesc la vale fragmente de roci, nisip, lemn putred, frunze uscate și ierburi de toate tipurile, solzi și icre de pești, oase și piei de șerpi, pene de pasări și toate resturile pe care omul le aruncă în apă în câțiva mii de kilometrii - aluviuni. Aluviuni vine să depună Dunărea înainte de vărsare, ca o confesiune într-o limbă străină, ca rezultatul unei lupte încleștate dintre apă și orice alt element. O luptă între elemente opuse, între rigid și fluid, dar o luptă fertilă pentru că apa învinge și hrănește, transformă, susține și supraviețuiește. Apa lucrează necontenit, se mișcă necontenit în toate direcțiile, constant, continuu, rupând, săpând, crescând, aproape invizibili, aproape imperceptibil. Despre pământurile formate din aceste sedimente de elemente și istorie vrem să vorbim în paginile care urmează. Oh, dar câte ar fi de spus! Oricât ne-am strădui nu am reuși să spunem totul. Nici nu ne propunem, am vrea doar să te facem să visezi și să cuprinzi cu imaginația, călătorule, să înțelegi cu inima, dragă cititorule. Îți spun așa pentru că Delta este un loc care te face să povestești într-un ritm lent și fluid ca apa pe care plutești.
Aș vrea să închizi ochii, dragă cititorule, și să îți imaginezi curgerea apei, zborul pasărilor și să începi călătoria din primul loc în care ai zărit pentru prima dată Dunărea. Fie că ai văzut-o la Cernavodă, în drum spre mare, când ai tăi ți-au arătat podul lui Anghel Saligny, sau poate ai văzut-o la Giurgiu, când ai privit-o de sus, de pe pod, ca pe o graniță pe care tocmai ai trecut-o, sau poate ai văzut cum a sfredelit munții la Porțile de Fier sau poate la Viena, cu acordurile valsului în minte și cu constatarea că nu este deloc albastră. Sau poate ai văzut-o la Tulcea în timp ce te grăbeai să prinzi Pasagerul cu destinația Sulina. I-ai admirat măreția de fiecare dată și mărimea ei poate te-a copleșit puțin, ai fost și puțin mândru. Dar când ai reîntâlnit-o din barcă, de la 10 cm de luciul ei, de pe canalele și ghiolurile ei, ai simțit-o blândă, calmă și prietenoasă.
Nu e ușor să stăpânești o apă care curge, să-i îngrădești sălbăticia, să-i domolești curgerea, să-i schimbi cursul. Acestea sunt doar orgolii omenești. Apa acesta implacabilă are propriile planuri și nu degeaba oamenii au văzut în râuri niște zeități. Rețeaua aceasta de canale și lacuri a Deltei pare să fie un dar și un prinos făcut de un râu care altfel curge semeț de-a lungul mai multor capitale prospere, ca aici, la vărsare, să se transforme într-o oază verde, plină de farmec. Pe canalele acestea înguste, printre maluri nesfârșite de stuf, timpul devine infinit și nu se mai măsoară în minute, ci în legănări și pierderi nesfârșite. Delta aceasta îți va apărea în vise, fie cu liniștea ei, cu păsările ei sperioase, cu labirintul ei în care nu îți este teamă să te pierzi în ceața dimineților. Vei fi vrăjit și te vei lăsa pradă acestei vrăji chiar dacă țânțarii vor face tot posibilul să te alunge, chiar dacă ambarcațiuni din ce în ce mai mari îți vor traversa visele. Vei reveni mereu pe cărările apelor ei. Precum în versul lui Vulcănescu: Așterne-te drumului ca iarba câmpului la bătaia vântului...
Dă-mi voie să te invit să parcurgi paginile care urmează dintr-o barcă dusă ușor la vale de apele liniștite ale unui canal. În barcă se vor sui mai mulți vâslași care îți vor spune povestea lor despre Deltă. Sunt oameni care, ca și tine, au ajuns cândva, mai demult sau poate de curând, să descopere, să cunoască, să iubească și să se teamă pentru Deltă. Unii te vor face să visezi în culori de pene de pasări, alții or să-ți învie locuri a căror strălucire a apus demult. Alții or să te trezească brusc din reverie și-au să te înspăimânte prin cruzimea cu care or să-ți spună adevărul. Toți cei care au scris în paginile care vor urma au scris ca niște îndrăgostiți despre ființa iubită, cu grija de a nu o pierde, cu spaima de a nu le deveni străină. Sunt omeni care vor să îngrijească, să salveze, să vindece și să ofere șanse. Vei simți la marea majoritate încântarea cu care au descoperit acest loc și frica legată de viitorul lui. În toate rândurile care vor urma, dar în absolut toate, vei auzi dragostea față de natură, nostalgia după o viață simplă și un sentiment al unui acasă nenumit. Autorii acestui număr fac parte din două sau trei generații pentru care Delta Dunării a fost locul în care au cunoscut libertatea și sentimentul că pământul le aparține.