Ocupat să te naști

Daniel Tudor Munteanu

În vara anului 1964, Bob Dylan a devenit electric.

S-a întâmplat în timpul sesiunilor pentru compoziția discului „Bringing It All Back Home”, care este astăzi considerat unul dintre cele mai bune albume din istoria rockului. Stilul lui Dylan a evoluat de la interpretări solo acustice la acompaniamente cu instrumente electrice. Muzica de protest anterioară a lui Dylan a lăsat loc unor versuri complexe, suprarealiste. Lumea încă nu se obișnuise cu procesul constant de auto-reinventare artistică al lui Dylan. Alterându-și drastic stilul, Dylan a riscat să fie respins de colegii săi muzicieni din comunitatea folk rock, ridiculizat de unii critici și ostilizat de fani. Și, cu toate acestea, s-a aventurat pe un teritoriu muzical neexplorat, ieșind din zona sa de confort. Un critic a concluzionat despre album: „Prin fuziunea ritmului Chuck Berry al Rolling Stones și Beatles cu tradiția de stânga, populară a folk revival, Dylan chiar l-a adus înapoi, acasă, creând un nou tip de rock & roll [...] care a pus la dispoziția rock-ului orice tip de tradiție artistică”1. Dylan ne-a introdus într-o lume nemaiauzită. Va continua să facă lucrul acesta pentru tot restul carierei. Pentru a folosi o metaforă stângace, întreaga sa operă ar putea fi privită ca o călătorie printr-o anfiladă clasică de camere cu ușile larg deschise, fiecare cameră dezvăluind o lume lirică și muzicală unică și radical diferită. Ca arhitect, gândesc în termeni spațiali: Dylan nu este nici o cameră izolată, nici suma acestor camere; mai degrabă, Dylan este ca o sămânță de păpădie purtată de vânt prin această succesiune de camere, navigând pe o „mare de posibilități”. Arhitecții, și eu nu fac excepție, sunt renumiți pentru inabilitatea lor de a scrie. În loc să mă jenez cu încercarea de a face portrete romantice de un gust îndoielnic, îl voi lăsa pe poet să se descrie: „Când nu ești ocupat să te naști, ești ocupat să mori”2, spune într-unul din versurile sale.

Nu este o coincidență că citatul acesta provine de pe albumul de la care a început totul, „Bringing It All Back Home”. Dylan a înțeles că a fi autosatisfăcut este sinonim cu a începe să mori. Versul este probabil argumentația cea mai expresiv compusă din istoria rock-ului, despre valoarea de a trăi o viață plină de alegeri și transformări constante. Rachel Kushner, fană a lui Dylan și o scriitoare pe care o prețuiesc mult, a reflectat asupra acestuia: „Ideea nu este de a te naște, ci de a renaște: într-o stare de reînnoire constantă, întinerire, înlocuire, schimbare. [...] Ești ocupat să te naști de-a lungul primei ascensiuni lungi a vieții și apoi, după depășirea culmii maxime, ești ocupat să mori: asta e logica textului, sintaxa lui, așa cum interpretez eu. «Să te naști» este aici o categorie deschisă și existențială: dobândirea de experiență, o trăire intensă a prezentului, după care urmează perioada lungă de viață în care o persoană a terminat cu noul”3. Nu cred că graficul concav ilustrat de autoare se referă la acumularea vârstei biologice, ci la capacitatea de a rămâne creativi. „A termina cu noul” nu are nimic de-a face cu vârsta și are totul de-a face cu filosofia proprie despre viață. Conservatorismul opus vizionarului; a fi ocupat să mori versus a fi ocupat să te naști.

Există o definiție mai bună a manierismului decât a fi „ocupat să mori”? Sau, dacă este să cad în capcana opozițiilor binare, există o definiție mai bună a avangardei decât a fi „ocupat să te naști”?

Ce altceva este să fii vizionar dacă nu să fii pionier, inovator, descoperitor, experimental, neconvențional și imprudent, failibil sau chiar nesăbuit?

Ar fi trebuit să scriu un text despre proiectele vizionare care au concurat în cadrul bienalei. În schimb, am scris un text despre cum a devenit Dylan electric. Sigur, provocarea a fost intenționată, dar mesajul nu este atât de exagerat, nu-i așa? Aș fi putut începe și așa: „În vara anului 1964, Ron Herron a desenat Walking City pentru un fanzin obscur numit Archigram 5: Metropolis”. Observați vă rog logoul secțiunii de proiecte vizionare. Concluzia ar fi fost aceeași, dar trebuie să recunoașteți că introducerea cu Dylan este mult mai captivantă.

Și totuși, care este concluzia? Care este mesajul meu pentru voi (cititori, organizatori ai bienalei, participanți la bienala actuală și la cele viitoare)? Mă abțin, în general, să dau verdicte absolute și să fac afirmații acute. În schimb, voi cita în continuare un adevărat vizionar, un tip atât de obsedat de Dylan încât a inventat iPod-ul pentru a putea avea în buzunar întreaga discografie a maestrului, inclusiv toate cele șase volume de bootleg-uri ale muzicianului. El spune așa: „Timpul tău este limitat, așa că nu-l pierde trăind viața altcuiva. Nu te lăsa înrobit de dogme - asta înseamnă a trăi concluziile gândirii altor oameni. Nu lăsa zgomotul opiniilor altora să-ți acopere propria voce interioară. Și cel mai important, ai curajul să-ți urmezi inima și intuiția. Ele știu cumva deja ce vrei cu adevărat să devii. Orice altceva este secundar”4. Și dacă îmi permiteți, aș dori să închei cu o parafrază cumva inevitabilă: „Fii înfometat(ă). Fii nesăbuit(ă). Fii ocupat(ă) să te naști”.

Coperta a patra a revistei „Whole Earth Epilog” (San Francisco: The Point Foundation, Octombrie 1974) modificată de autor

NOTE

1 Dave Marsh, „The New Rolling Stone Record Guide”, New York: Random House, 1983, pag. 154.

2 Bob Dylan, „It’s Alright, Ma (I’m Only Bleeding)”, de pe albumul „Bringing It All Back Home”, Columbia Records, 1965.

3 Rachel Kushner, „The Hard Crowd”, în: „The Hard Crowd. Essays 2000-2020”, New York: Scribner, 2021, pag. 228.

4 Steve Jobs, „Discurs pentru a 114-a festivitate de înmânare a diplomelor Universității Stanford”, Stanford University, California, SUA, 12 iunie 2005.